Vals albastru

90985c93d4f3e81cad8d886cd953aa2a

Cu o zi înainte plouase. Se pornise din senin; revărsare bruscă la fel ca întâlnirile noastre după săptămâni întregi de absență. Nu știu cui i-a fost mai sete. Cerului sau pământului? Cine era cerul? Cine era pământul? Cine aștepta și cine primea dintre noi?

Apoi tăcere. O dimineață vie cu razele ce se ascundeau în mâinile noastre împreunate. Nu mai era distanță, nu mai era timp, nu mai era nimeni. Un timp redus la acum, un univers făcut pentru doi și atât.

Știi că ești frumoasă?
Ești.
Da.

M-am trezit cu buchetul miresei în mâini și cu inima în care vreau să-mi găsesc un acasă lângă umărul meu. De obicei te întreabă dacă vrei să fii soția lui. Dar… niciodată ea nu întreabă: Pot să fiu ajutorul tău potrivit? Ești pregătit să mă vezi cum o dau în bară în timp ce învăț să te iubesc? Ești sigur că ești dispus să faci asta?

Viața asta tumultoasă și plină de nuanțe de negru are o oază și un refugiu. El. Ea. Dumnezeu. O funie împletită în trei și răni pe care Dumnezeu le închide la loc, după ce a văzut că nu este bine ca omul să fie singur.

Verde ascuns în privirea aceea. Tot cerul în privire și pe buze.

– Am plecat.
–  … nu ca să vii după mine.
– Dar mă întorc.

Cea mai frumoasă promisiune.

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *