Suflete condeie

Am fost cititor, scriitor, ascultător. Un condei printre multe alte condeie. Am plecat neștiind la ce să mă aștept. Am ajuns într-o Moldovă frumoasă și cu oameni și mai frumoși. Am realizat asta abia în ultima zi, când despărțirile mi-au furat lacrimile pe care nu știam că le am. Ce tot zic eu aici? Sigur o să uit ceva. Pentru că au fost atâteaȘi pentru că suvenirurile cu care se întoarce inima rămân lipite de suflet și devin amintirile pe care le scriu acum. Ca să am ce răsfoi când mi se face dor.

V-aș sfătui să vă faceți un ceai pentru că urmează să citiți o poveste. Despre cuvântul scris. Și despre scriitori.
Am presărat articolul cu câteva creații scrise pentru provocarea făcută de Andreea Marin în tabără. Ne-a strâns într-un cerc și acolo am vorbit… despre cuvânt, despre artă, despre noi.  Fiecare a avut câte un bilețel. Ne-am jucat și a ieșit ceva splendid. Îmi pare rău că nu pot pune toaaaaate creațiile. Mulțumesc celor care mi-au dat acordul pentru publicarea textelor în acest articol. Am un copil care îi scrie naturii, am un tânăr ce face alfabetizarea aborigenilor, un trandafir pus la un rever, un pantof și un aparat foto – fotograful oficial al taberei s-a pus în pielea aparatului și ne-a spus ce a văzut, ce a simțit. Este vorba de Andreea Marin.

A ta mână o escaladez, cu ale mele degete mici, în absența ta…lumea pare prea mare pentru un tânăr băiat ce abia a învățat să îți cuprindă frunzele cu drag și să îți asculte vocea duioasă. Drumurile cu frunze ce le străbăteam seara, acum par a se fi asfaltat în stingherism. Capăt frică odată cu îndepărtarea minunatului tău freamăt. Oh, natură, unde ai dispărut?
Ștefan Răschip – O, dragă natură…

Petre Crăciun spune că puterea unui tânăr condei este la fel de mare cu cea a unui armăsar de rasă, aflat la prima sa cursă în libertate.
Care e povestea concursului „Tinere condeie”?

Petre Crăciun: Debutul și cea mai mare parte a istoriei Concursului național de creație literară pentru elevi Tinere condeie se leagă de numele profesorului și scriitorului Tudor Opriș. Totul a început în anul 1967, când concursul a fost inițiat cu susțienerea Ministerului Învățământului, cum se numea atunci. Au trecut 50 de ani, iar concursul, cel mai vechi și mai prestigios din țară, a continuat neîntrerupt, cu toate momentele dificile care i-au amenințat existența.
În paralel cu concursul a apărut și Cenaclul Săgetătorul, din care făceau parte, în gerenal, laureații etapei naționale, cei care luau parte și la taberele estivale de creație, o noutate pentru acele vremuri (și o raritate în ziua de astăzi!).
Numele lui Tudor Opriș poate fi găsit pe 60 de volume de versuri, memorialistică, traduceri, critică şi istorie literară, şase ediţii ale unor clasici, peste 88 antologii ale copiilor şi adolescenţilor talentaţi. Este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare – născute la noi în 1834 – şi al debutului şcolar al scriitorilor români din 1820 până în anul 2000. Fertila şi îndelungata sa activitate, de iniţiator al concursurilor naţionale de creaţie şi presă şcolară, de autor a sute de antologii literare ca şi aceea de editor a numeroase volume individuale de creaţie literară a elevilor din România, a contribuit la promovarea a numeroşi scriitori şi a multor personalităţi cuturale din ţară şi diaspora.
Dintre numeroasele antologii de literatură dedicate copiilor, reținem: Copii poeţi, cu prefaţă de Victor Eftimiu, 1968, Zâmbetul muntelui, 1973, În inima mea e ţara, 1973 sau Sunt primăvară de april, 1983, toate apărute la Editura Ion Creangă, cea mai importantă editură pentru copii dinainte de 1990.
Scriitorul Tudor Opriş, care a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București pentru Copii și Tineret, a trecut în neființă în noaptea de 22-23 ianuarie 2015, după o viață întreagă dedicată activității didactice și literare.
Ministerul Educației și Cercetării și-a dorit ca acest concurs să nu se oprească aici, căutând soluții pentru a asigura continuitatea sa. Mă bucur că am fost eu cel ales pentru a duce mai departe Tinere condeie.
Au trecut aproape doi ani de atunci, timp în care s-au desfășurat două etape naționale, au avut loc două tabere de creație în aceeași locație – cea de la Muncel – și, iată, a apărut deja prima antologie la care am muncit un an încheiat.

Care este puterea cuvântului unui tânăr condei?

Petre Crăciun: Este foarte mare pentru că suntem la vârsta când conștiința de tânăr scriitor se întâlnește într-un mod unic, inocent, cu tumultul de gânduri, de speranțe, de întrebări care se năpustește nestăvilit asupra colii de hârtie sau, mai degrabă, paginii de calculator. Este momentul marilor experimente, când vântul cald se întâlnește cu cel rece, când cerul este mai jos decât la orice altă vârstă, când iarba poate avea orice culoare, păsările stau pe loc, iar copacii zboară pe deasupra loc, când zânele fug din paginile cărților și se întâlnesc cu muzica rock, asistând, când se pornește orga lunii, la un sărut furat la adăpostul copacilor din fața casei. Orice poate ieși din această poțiune dulce-amăruie și ce este mai captivant decât să vezi cum se așează sub privirile tale conștiințe, talente, opțiuni sau chiar plăci tectonice?
Da, puterea unui tânăr condei este la fel de mare cu cea a unui armăsar de rasă, aflat la prima sa cursă în libertate. Să vă dau un exemplu. De creativitate. De imaginație. O imaginație care e la ea acasă.

alfabetizarea aborigenilor 

mă duc în infernul lor,
mă transportă pe brațe de 
parcă aș fi 
antrenorul echipei de fotbal care a câștigat 
campionatul. 
brațele lor sunt țevile de gaz 
prin care trece sângele folosit 
la redactarea desenelor rupestre. 
vor să mă omoare, 
vor să-și crească imunitatea cu pielea mea 
să vâneze animale cu femurul meu 
mă lasă în mijlocul casei lor 
de parcă aș fi un zeu 
roman 
scriu cu unghia pe peretele peșterii ca în poemul
lui arghezi
litera A. scriu pe pielea mea litera B.
pe cutia lor toracică C,D,E. 

mă uit la ei. le strig sfios: Aaaaaaaaa, Bbbbbbb, 
Ccccccccc. se uită la mine: Gruuuuuu, Ugaaaaaa, 
Huhuhu. 

scriu pe pietrele folosite la vânătoare: Eeeeeee, 
Iiiiiii 
ei nu înțeleg. se uită la mine de parcă ar privi asasinarea lui 
j.f.kennedy 
ca după cea mai cruntă mahmureală. 
literele D,F,G,H,K,L îmi ies din gură ca pe-un crez, 
clasicele M,N,O,P,Q,R ce se învârt ca elicele unui 
elicopter 
notațiile la matematică își fac efectul de spray 
paralizant. 
S-ul vine cu coasa 
T-ul îi învață să iubească 
U-ul le aduce copii 
V-ul le prăjește carnea pe foc 
W,X,Y-ul îi învață să zâmbească 
Z-ul vine cu moartea. 

Uaaa, Ugaaa, Dddddd, Gruuuu, 
Vvvvv, 
poate un Z 
poate un A 
hai, salvați-vă în șir indian.  
Istrate Bogdan 

Ce anume vă impresionează la tinerii și copiii care scriu?

Petre Crăciun: Mă impresionează puritatea, sinceritatea, prietenia care există între acești copii. Ei iau ce este mai frumos de la adulții-scriitori – dorința de a scrie – dar păstrează ceea ce le este lor propriu: plăcere de a asculta și alte voci, curiozitatea reală, sinceritatea. Ce bine dacă ar face și adulții la fel!
Tinerii și copiii care scriu sunt deschiși la experiențe noi, se adaptează mult mai repede unor reguli pe care le învață din mers și sunt gata imediat să le perfecționeze. Sunt voluntari, au o capacitate mult mai mare de înțelegere a celuilalt și au, ceea ce îmi place cel mai mult, o formă umană. De ce? Pentru că unii dintre scriitorii-adulți sunt atât de plini de importanța cuvântului lor, încât își pierd treptat forma și devin niște sfere țâfnoase, care se ridică de la sol atunci când aceste heliu care este Ego-ul lor întâlnește condiții prielnice și uită să revină de unde au plecat.

V-ați întrebat vreodată ce spune trandafirul de la rever?

Căci eu trăiam numai prin tine 
Și respiram prin pielea ta, 
Iar tu erai, cum știi prea bine, 
Călăul meu…salvarea mea… 

Miki Dragomir 

Aveți vreo amintire care vă stăruie în minte legată de tabăra tinerelor condeie de anul acesta?

Petre Crăciun: Am venit în tabără cu două gânduri: unul era acela că aduc de la București prima antologie Tinere condeie realizată de mine – ceea ce mă bucura foarte tare -, iar al doilea gând că voi întâlni elevi noi (evident în afară de bunul nostru prieten Cosmin, care a ”supraviețuit” glorios taberei de anul trecut) și chiar profesori noi. Nu știam cum se vor lega lucrurile, cum voi reuși să găsesc liantul care să ne facă pe toți să trăim și povestea noastră, dar și povestea lor, a celor de anul trecut și a celor din anii trecuți.
A rămas numai bucuria primului gând, pentru că spiritul Tinere condeie ne-a pătruns pe toți și nu a trebuit să facem nimic (exagerez un pic) pentru a deveni și noi personajele acestei cărți care se scrie de 50 de ani.
A fost o tabără minunată, cu inovații frumoase, cu inițiative, cu un concurs în concurs, cum a fost provocarea mea O scrisoare către un copil nevăzător.
Au fost și sunt multe momente care îmi stăruie în minte. Sunt atelierele la care ați participat, momentele de lectură, un bun prilej pentru a vă cunoaște mai bine, sunt prieteniile dintre voi, dintre dascăli și, chiar mai mult: dintre elevi și profesori. Aici, în tabără, nu au existat bariere de vârstă, de profesie. Mi-a plăcut foarte mult implicarea jurnalistei Andreei Marin, membru al juriului la ambele ediții, care a adus determinare și creativitate, alături de ceilalți dascăli și de voi.
Un moment? Unul singur? Este greu! Poate despărțirea prelungită de la Hanul Ancuței, unde și-au mai spus o dată la revedere, la umbra poveștilor lui Sadoveanu, cei care mergeau spre Suceava, Iași, Bihor, Bistrița și București. Au fost îmbrățișări, lacrimi, prietenie adevărată și, ceea ce spuneam la început, puritate.
Eu am un basm încă nepublicat în volum. Se numește Copilul care aduce învățătura. Pentru mine, voi sunteți ”Copiii care aduc literatura”. Poate fi și titlul antologiilor viitoare. Voi ce spuneți?
V-ați gândit vreodată că nu doar voi vă atașați de o pereche de pantofi și că poate exista o întreagă poveste între ei și cei care îi poartă? Asta până când….
Îmi deschid ochii și încerc să-mi fac puțin loc printre cojile de cartofi și cutiile de lapte. Aici nu prea e lumină, iar respirația îmi este oprită de către o mireasmă îmbietoare de pește. Sunt pantoful care a fost aruncat la gunoi pentru o pereche nouă de încălțăminte, pantoful care moare de gelozie pentru că a fost înșelat cu o pereche de balerini de mărimea treizeci și șapte.
Mă scutur de câteva picături de lapte (care mi-au căzut în cap data trecută, când am încercat să mă strecor afară) și înot printre niște cotoare de măr ca să ajung sus, unde voi putea lua o gură de aer. Sunt aproape de capac și… iar mi-a căzut cutia de lapte în cap.
Reușesc să ajung sus de tot și trag în plămâni aer proaspăt. Numai bine, în dreptul meu e o cutie de odorizant de portocale. Îmi ridic privirea și privesc pantofii care treceau grăbiți sau agale prin fața mea și oamenii care îi condceau spre destinațiile lor. Hopa! Cine apare? O domnișoară subțirică în talie, cu păr castaniu și ochi căprui. E domnișoara care m-a condus doi ani de zile și uite ce are în picioare: o pereche de balerini albi, treizeci și șapte, ca și mine. Zău că îmi venea să le torn cea mai neagră cafea posibilă direct în cap! Drept este că e și vina mea. Mai pe la final, am început să o strâng bine de tot și să îi fac bătături, dar așa suntem noi, indiferent că suntem pantofi sau teniși, la început impresionăm, oferim comoditate, dar, mai pe urmă urmă, începem și noi să ne amuzăm puțin.
Observ că domnișoara se îndreaptă spre mine. Ce face? Își dă jos și aruncă perechea de balerini în tomberon.
Se întoarce și calcă desculță pe pământul cald…  
Vlad Sîncu – Povestea pantofului
S-a-ntâmplat cândva la Muncel!„Vezi, pozele astea sunt foarte clare!” – se aude ca prin vis de undeva dintr-un colţ… cred. În realitate, nu prea pot să-mi dau seama cine e, că sunt aşezat într-o rână şi cu capacul ceacâr pe obiectiv… „ Şi filmările de anul trecut tot cu el le-am făcut… Filmează HD… Merg date şi la televiziune! Sunt foarte clare!” – se aude din nou. Nu ştiu cine este… Chiar nu pot vedea! Şi nu îmi dau seama nici cui se adresează! Nu văd decât un smoc negru şi ondulat de păr, deasupra unui ecran deschis de laptop, iar dedesubt, două picioare flexate cu mâinile sprijinite pe genunchi. În faţa laptopului, relaxat, în pantaloni scurţi gri închis, cu spatele rezemat de spătarul unui fotoliu rustic şi picioarele uşor depărtate! … Dar, nu! Oricât m-aş chinui să descopăr cine este, nu reuşesc!

Auzi la ei: claritate HD! Doar sunt un Sony. Îmi fac de fiecare dată datoria cu prisosinţă! Nu mai departe de azi. Abia mă aşeza la întâmplare pe băncuţă sau pe soclul acela de beton că mă luau în mâini din nou! Vroiau iar poze, cum spun ei! De fapt, eu nu am făcut niciodată poze, ci fotografii! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar este o mare diferenţă! Pozele sunt instantanee fără suflet, în timp ce fotografiile au ele însele viaţă! Caută mereu să stabilească un anumit câmp de profunzime! Uite, de exemplu, pe mine mă interesează ochii! Şi astăzi am văzut din plin aşa ceva! Erau lacrimi în mulţi dintre ei, în timp ce în alţii, pupilele păreau să iasă din orbite. Mulţi parcă mă întrebau pe mine ce se întâmplă! Erau nedumeriţi, surprinşi, emoţionaţi, sau toate la un loc! Nu am mai avut parte de mult timp de o astfel de captură! De altfel, spun prostii!… Cu mine, nimeni cu a făcut fotografii copiilor mici sau pisoilor – singurii capabili de atâta puritate! … Şi totuşi mi-a fost dat să văd! Ştiţi cum e: ţi se-ntâmplă doar o dată în viaţă! Anul trecut, nu a fost la fel! Am încercat să dăruiesc dovada acelor zile la Muncel tuturor din jurul meu!… Dar vorba cuiva de anul acesta: nu s-a lăsat cu bocet!… Jur!… Şi nici să fabric sentimente din nimic pe bandă rulantă n-am putut atunci!… Nu sunt un supra-aparat!… Dah, îţi este dat o dată în viaţă!.. O dată şi apoi, beculeţul roşu nu se mai aprinde! … Sau mai întâi pâlpâie încet şi prudent ca un bătrân care a trecut prin viaţă şi îşi asumă scurgerea vremii, ştiind ce urmează, dar nedorindu-şi acel final!

În fine, am devenit cam apatic! Mai bine să vă spun cum am cunoscut această mână de copii care m-au făcut să tresar din nou… Diafragma mi-a vibrat, parcă, mult mai intens ca atunci când m-a ales pe mine de pe raftul de la magazin! … E adevărat! A fost o mare bucurie când m-a cumpărat!… (oftează!)… Când i-am cunoscut pe ei, m-am jurat pe sharf şi pe axul meu optic, că voi trăi şi voi simţi o dată cu ei! Tremur şi acum! Eram aşezat tot cam ca acum, adică într-o rână pe un soclu de piatră dintr-o curte cu multă verdeaţă! N-am de ce mă plânge. Crengile copacului de deasupra mea răspândeau umbra şi soarele nu mi-a făcut niciun rău! Mai ştii, puteam să mă topesc; sau în cel mai fericit caz, să mă înfierbânt!… doar sunt negru! Sigur, aş fi dat şi eroare… mi s-ar fi consumat bateria mai uşor…. dar nu a fost cazul!

Să vă faceţi o idee, am să încerc să vă redau cât mai fidel tabloul: în faţă şi puţin lateral stânga niste bucăţi de fier de mai multe culori ( albastru, galbe şi roşu ), vopsite în urmă cu vreo 2 – 3 ani şi ruginite pe alocuri… Cineva le grupase 3 câte 3, pe două rânduri!… Cel din dreapta cum te uiţi din faţă, îmi părea mai lung! … Nimeni nu se aşezase pe primele !… Toţi se înghesuiau de la al treilea şir în spate! Pestriţă mulţime! … Alergau cu privirile care-ncotro, neliniştit! Îşi frăîmântau degetele între ele şi dădeau impresia că abia aşteaptă să se încheie atelierul pus la cale de coordonatori! De fapt, nici nu ştiu de ce îi spun atelier!… Că nu se contruieşte nimic acolo! Nu se dă nimic la rindea şi nu se trece nimic prin foc! … Să revenim totuşi la copii!… Unii blonzi, aţii şateni, bruneţi sau cu vârfurile nuanţate roşcat!… Copii frumoşi! Feţişoare albe, brăzdate uşor de soare, după o vară toridă şi de astă dată, ochişorii mijiţi să nu-i invadeze fără drept de apel lumina! … În stânga, o altă băncuţă, pusă cumva perpendicular, pe care stăteau 5 profesori înghesuiţi unul într-altul! Nu i-a auzit vreodată să spună ceva, în schimb, cei mici erau foarte activi! … Citeau, râdeau, aplaudau, se jucau între ei sau îşi şopteau chestii la ureche, despre care nu mulţi au ştiinţă!…

Ah şi să nu uit când le-au dat diplome! O neîndemânatică şi fata aia blondă care mă acţiona! Nu surprindea niciodată momentul şi trebuia să se întoarcă toţi, să stea la cadru, să dea mâna cu preşedintele juriului şi să zâmbească artificial pentru tabloul de perete al facebook-ului, când în realitate, eu ştiu că lor le tremurau picioarele de abia se ţineau pe ele, că inima le bătea să le spargă urechile, iar pulsul le ieşea din matca venelor pentru a se zbate în cele din urmă în jugulară!

Pantofii le erau nişte coji de alune mici şi fără stabilitate! În jurul lor, se deschidea pe loc hăul unei lumi nebune, dar frumoase, în care s-ar fi scufundat cu totul! Obraji roşii – semn al emoţiei şi timidităţii!… Să spună ce simt, ce văd, ce aud?… De fapt, impropriu spus! Nu auzeau prea multe că aveau urechile înfundate! Sunetele din împrejurimi se topeau până la timpanele lor!… Era prea multă presiune!… Deşi zâmbeau! Se chinuiau să zâmbească! …Iar eu îi surprindeam cum puteam şi eu şi cât de repede îmi permitea mecanismul să reacţionez la apăsarea pe buton a blondei neîndemânatice, furate la răstimpuri de privelişte şi de mulţimea pestriţă!

Am încercat să-i păstrez doar pentru mine … pe hard! Erau prea simpatici în delicateţea şi gingăşia lor ! Să-i vadă o lume întreagă ar fi fost o împietate şi orice cuvânt la adresa unei fotografii cu ei – o blasfemie! Hmmmm! Mi-au descărcat fotografiile, ticăloşii! Acum, sunt pe facebook! Îşi dau unii altora like şi le share-uiesc aproape mecanic! Se descoperă în ele şi fac din asta o cruciadă a on-line-ului! Şi totuşi, îi înţeleg! Vor să împărtăşească între ei şi cât mai multora povestea unui sfârşit de vară captat în informaţie fotografică, fie ea şi amintirea mea cea mai intimă dintr-un colţişor uitat de lume, unde timpul îşi întâlneşte copiii şi le vorbeşte cu înţelepciune despre orice!… Un loc unde nu conta cine eşti şi cum te cheamă, sau dacă albaştri îţi sunt ochii!… Printre copaci, verdeaţă şi o prispă în faţa sălii de mese, cu acorduri de chitară pe fundal, important era că trăieşti … o secundă, un minut, o oră sau o eternitate într-o clipă! Închid ochii că oricum nu am de ce să îi mai ţin deschişi! Capacul în acoperă obiectivul de la bun început! Aud murmure de fundal, dar nu are a face cu motoraşul meu! Încă zbârnâie încet! Simt că rămân fără baterie, dar ştiu că am trăit aşa cum mi-am dorit! Acum, nimic nu mă va mai însenina la fel ca ei… simplu, ei – unicul antidot al bolii mele!

 Andreea Marin

-Iiiiii, frige! Ardeeeee! Mă simt fierbinte!( Nu râde te rog, nu e reclamă deșucheată la cine știe ce!) Te rog, oprește-te! Offf, lumea asta e culmea!
Cu câteva minute în urmă eram liniștită în compania suratelor mele, acolo, sus, pe masă, lângă ibricul cel mare. Acum din mine soarbe o domnișoară brunetă, cu un aer adolescentin și o figură de Amy Lee. Oare știe cât de tare mă enervează să fiu folosită așa? Eh, mă lasă pe masă și își aprinde o țigară. Parcă m-am mai răcit puțin. În timp ce mă duce la gură, râde și discută, se bucură și povestește. Oare ce are atâta de vorbit?
-Domnișoarăăă, bea odată cafeaua să pot fi și eu liniștită! (Nu mă aude,  prea absorbită în discuție. Ah, cafea avea! Cred ca e dimineață. Cine ar bea cafea după-amiază? Mii de gânduri îmi inundă fiecare moleculă din mine. Sunt de porțelan,marcată cu o ștanță Muncel nu prea mă bagă lumea în seamă, așa că pot asista liniștită la convorbirile lor.
Auzi, cică sunt la un concurs de creație literară. Ce-o mai fi și aia literatură? E vânzoleală mare, copii mici și mari, profesori, toți, care mai de care mai vorbăreț și mai simpatic. Hmmm, tipa brunetă mă ridică din nou, soarbe încet și mă lasă jos lângă o surată de a mea, care avea ca proprietar în dimineața respectivă o tipă blondă, simpatică, firavă, ce părea foarte conectată în discuție cu domnișoara mea. Mă întorc nedumerită înspre ea și o întreb:
-Soro, ce fac oamenii ăștia aici? Tu pari mai indignată ca mine că ne-au scos din dulăpioarele confortabile pentru a vedea …. ce?
– Cred că le suntem de folos! De unde atâta energie și chef de viață fără cafeaua din noi?
-Să știi că ai dreptate! (și zbor din nou spre buzele brunetei.)
Le aud discutând frenetic și extaziat de ei, tinerii, copiii, care scriu, care, spun ele, peste ani vor deveni scriitorii cei mai de preț și care sunt valori inestimabile! Se minunează de originalitatea lor, de bucuria cu care își aștern gândurile. Ce nume ciudate au! Hm, am auzit eu la o discuție anterioară că majoritatea se bucură să fie printre cei ca ei, pentru că pentru restul ar fi ciudați… Ce amuzant! Ciudat e să fii ca mine, o ceașcă de cafea, ce ascultă timidă toate minunățiile de pe lume! Îi văd bucuroși, fericiți, unii puerili, alții prea maturi, unii prea critici, alții indulgenți, dar toți mi se par minunați!
Vai! Dar cât se făcu oare ceasul de toți dispar? Ah, știu! e timpul să creeze! Mă lasă din nou tristă, dar de data aceasta solitară și stingheră pe măsuța, pe care soarele nu mai contenea să bată… Nu destul era cafeaua fierbinte, acu trebuie să zac așa, goală la soare… Sper că mâine e o nouă zi în care să le ascult poveștile. Nu vreau să se termine! 

Oana Strejac

 

Vreau să mulțumesc domnului Petre Crăciun pentru răspunsuri. Mulțumesc pentru cele 5 zile de septembrie în care am fost condei și învățăcel.
Andreea. Andreea… Mulțumesc pentru text. Pentru ceea ce ne-ai spus în tabără. Pentru ceea ce ești în continuare pentru noi.
 Doamna profesoară Oana Strejac. Citind textul pe care mi l-ați trimis, îmi confirm faptul că ați scris ceva indispensabil postării. Mulțumesc!!
Ștefan… Mi-ai amintit de copilărie. Și mie mi-e dor de natura pe care o știam cândva…
Bogdan. Mulțumesc. Poezia ta mă provoacă să-mi depășesc propriile limite de fiecare dată când o citesc. 
Miki… „Călăul meu… salvarea mea”. Atât. Și știi tot ce aș mai spune despre poezia ta. Și despre tine.
Vlad. Mulțumesc. Mi-ai arătat că orice lucru poate avea o poveste. Chiar și un pantof vechi.

Fotografie: Ciprian Moldovan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *