Și librarii scriu câteodată

Anca, era cât p’aci să te etichetez la Jurnalul unui Adam. N-ai csf, Eva tace și ascultă, ea nu e populară pe Facebook. Poate nici nu știe să scrie corect. Bine că m-am uitat înainte să postez, altfel te denunțam fără să vreau.

Măi, îmi place de fata asta. Îmi place de ea de când a scris despre o carte pe care o detest acum când sunt mai coaptă la etaj (cam târziu, din păcate). Treaba cu respectiva cărțulie e o chestie  a b s o l u t  subiectivă și nu am nimic personal cu partidul fanilor pasionați, ziceam doar cum am ajuns să o urmăresc pe Anca. Cu câteva luni în urmă, când citeam de pe Jurnal de librar povestirile amuzante despre oameni și cărți și neoameni și necărți, mi-am spus că trebuie să am jurnalul ăsta! Înțeleg librarul pentru că știu din proprie experiență faptul că ceeeeeeeel mai greu pe lumea asta e să lucrezi cu oamenii. Mi-a spus și tipa de la legume fructe. Mereu trebuie să fii amabil, să asculți toate bâcurile clienților, să le înghiți toate mofturile. Și asta cu zâmbetul pe buze. Tu nu ai voie să fii sictirit, să te simți rău, să ai nevoie de o vacanță.

Am comandat cartea de pe Libris, o găsiți și voi aici, asta în cazul în care, la sfârșitul acestui articol, o să fiți curioși și nu știți ce să luați cu voi la plajă, munte, deal, șes sau mai știu și io unde. Dincolo de râsete și tre’ să mai citesc asta încă o dată, îți dai seama că… o să fie din ce în ce mai puțini oameni care vor cere Dostoievski, DEX-ul, Blandiana, Paler, Orwell. Sau, mai rău, dacă or cere autorii ăștia, le vor stâlci numele. Tristuț. Tristuț că citim chestii ușoare, subțiri și inutile.

Cine este Anca Zaharia?

Mă întreb zilnic asta, n-am un răspuns concret și cred că asta mă face, în ochii multora, mai puțin om. Mă sperie gândul că aș putea să știu, într-o zi, din senin, totul despre mine. Am informații disparate pe care uneori reușesc să le pun cap la cap ca să dau un sens, alteori nu. Mai demult m-aș fi descris ca moldoveancă, dar stau de fix 7 ani în Brașov, așa că n-aș mai spune asta. Aș zice că sunt cititoare, dar nu citim cu toții, fie și eticheta de la salamul super-extra-bio-organic? Sper că e doar o perioadă asta, dar mă definesc mai degrabă prin ceea ce nu sunt: nu sunt slabă și înaltă, nu sunt femme fatale, cum ne place tuturor să fim, nu-s vreo deșteptăciune ireală, cum mi-ar plăcea tare mult, nu sunt tolerantă cu ignoranța fluturată cu mândrie, nu sunt carnivoră sau înțelegătoare cu răutățile gratuite.

 

Vreo experiență plăcută cu clienții din librărie? Există vreo fărâmă de speranță în lume?

Asta da, cu siguranță. Știu că las impresia că dracul este negru absolut, dar nu e adevărat, are șuvițe curcubeu. Eu m-am axat pe ce nu mi-a plăcut în cei trei ani de muncă în librării. Dacă aș fi scris despre părțile bune n-ar fi fost nici amuzant, nici altcumva. Ar fi fost o dublă și reciprocă îmbăloșare siropoasă: librarul are discuții culte, deci pare că se auto-ridică în slăvi, partenerii de discuție sunt politicoși, civilizați, disecăm împreună un roman care ne-a plăcut sau un personaj. Și ce? Pare plictisitor și chiar e. Pe de altă parte, dacă măcar unul, un singur om dintre toți cei de pe lumea asta care lipesc muci pe cărți în librărie, fără jenă de privirea îngrețoșată a librarului, are revelația că eu fac mișto de el din astfel de motive și decide, cumva miraculos, să se schimbe, asta mi se pare ideal.

În orice caz, proporția îi defavorizează crunt pe cei câțiva politicoși, deci și din acest punct de vedere are sens Jurnal de librar: am scris despre majoritate.

 

Nutesupăra, de ce pix negru când te apuci de scris în restaurantul ăla cu jazz în fundal?

Haha, ani întregi am scris cu albastru, mereu pix cu gel, că scriu prea urât cu pix normal și stiloul e prea high class pentru mine. Și niciodată nu mi-au plăcut literele care ieșeau din degete, parcă murdăreau aiurea foile. Iar când Iulia, prietena mea, mi-a spus că ea scrie cu negru de multă vreme, am avut certitudinea că am aflat răspunsul la o întrebare existențială dureroasă pentru mine. Și chiar așa a fost, că de când scriu cu negru sunt mult mai chill și parcă uneori îmi par și inteligentă. Or pune ăștia ceva-n pasta neagră, cum se pune în vaccin de dezvolți imunitate la știință, cine știe.

 

Dacă ai fi o carte, ce titlu ți-ai da?

Dacă aș fi una nescrisă încă, titlul ar fi, cel mai probabil, What The Fuck is This Shit and What Do I Do With It? Dacă e să aleg din una scrisă deja, aleg Lust for Life, care e pe primul loc evăr în cărțile mele favorite, la egalitate cu O viață măruntă. A nu se înțelege că urmează și locul 2, 3 etc. Nu, e primul loc, cu cele două, apoi toate celelalte.

 

#ProblemaCititoruluiObsedat – Ce faci cu toate cărțile după ce le citești? Tentația aia de uuuuuu, n-am mai cumpărat o carte de ieri, cedează vreodată în favoarea lipsei de spațiu?

Cum să zic să nu sune psihopat? Dacă ești carte și intri la mine-n casă, nu mai ieși. Amin. ? În urmă cu câțiva ani locuiam într-o garsonieră plină de mucegai unde nu mai intra soarele din cauza teancurilor de cărți. Dar mucegaiul era deja acolo când am ajuns eu, așa că am zis că nu fac vreun rău dacă mă izolez de lume folosind cărți. Abia aveam loc să trec printre ele, mi-au căzut în cap noaptea, că erau turnuri (relativ) infinite care se dezechilibrau ușor, dar n-am cedat. Probabil e o dependență urâtă, dar cartea e a mea și n-are unde și de ce să plece undeva. De asta am devenit tot mai sensibilă și la subiectul împrumutării cărților.

De când nu mai stau în garsoniera care a servit drept cuib de creație pentru Sertarul cu ură am devenit cu 1% mai matură și am acceptat că nu pot să mă neglijez din toate punctele de vedere doar pentru că uuuu, n-am mai cumpărat o carte de ieri. Acum am spațiu și vreau să mă bucur de el, vreau și alte lucruri girly și mi le iau, dar dacă o carte chiar mă vrea și mă convinge, o iau acasă și o alătur haremului. De asemenea, tot semn de maturitate e că nu mai cumpăr cărțile impulsiv, indiferent de preț, sub pretextul că eu susțin literatura și nu-mi pasă de detaliile astea „lumești”. Vânez reduceri pe site-urile pe care se vând laolaltă cărți, chiloți și parfumuri contrafăcute.

 

Dacă ar fi să pleci pentru totdeauna pe o insulă pustie, ce ai lua cu tine?

Multe cărți, o tonă de cărți (îmi explodează capul și fac atac de panică instant dacă zice cineva de o singură carte pe insulă pustie), un storcător manual pentru lămâi (ca să fac limonadă non-stop din toaaate lămâile de acolo – e musai să fie lămâi, alftel refuz relocarea) și niște sare (să-mi pun în salatele pe care o să le fac din toate frunzele și legumele de pe insulă). Deci viața mea va fi așa: trezit dimineața, stat la soare cu cartea-n mână și băut limonadă, mâncat o salată, deci și o plimbare mică pentru cules cele necesare. Va fi tare greu fără Instagram, că acolo postez mereu ce citesc și ce beau, dar promit să rezist. Deci… unde semnez? Pot începe din septembrie?

 

Care e definiția cărții pentru Anca Zaharia?

O carte adevărată e cea care mă face, măcar un pic, să mă simt proastă. Să mă provoace, să-mi dea de gândit, să mă intrige că uite, domnule, zice de teoria nu-știu-care și eu nu știu de ea, ia hai să văd despre ce e vorba. La fel, o carte bună te face, uneori prin metode extreme, exagerate, să ai revelații legate de cine ești, de cât de greșit tratezi anumite probleme, de când de murdar, lipsit de înțelegere și toleranță ești.

O carte proastă cu draci e aia care zice: hai să facem sex în petale rubinii că pe lumme nu se există tristețe s-au suspin. Știu că fiecare citește ce vrea, dar îmi asum când zic că astfel de literatură, care există și e vândută ca pachetele cu conserve în ajunul apocalipsei, e un căcat sinistru – pot detalia și argumenta paragrafe și pagini și zile întregi, ceea ce nu se poate spune despre un cititor de astfel de căcaturi. Pentru că, evident, e ocupat să facă dragoste transpirândă și emoționantă ca o zeiță kitsch.

 

Ar fi prostesc să te întreb de autorul preferat, așa că… este vreun scriitor pe care îl detești?

Nu cred că detest cu adevărat vreun scriitor, mai degrabă sunt unii pe care nu-i sufăr pentru că nu-i înțeleg. Frate, dar la modul „nici prepozițiile nu au sens aici”. Nu mă dau bătută, nu renunț la un autor după o singură carte, dar dacă e să citesc mai mult de 2-3 și nu ne potrivim, ne spunem la revederi fără regrete. Un nume nu-mi vine în minte. În orice caz, urăsc scriitura unora, nu scriitorul în sine. Ba da, urăsc și scriitori – dar și orice alte categorii – dacă-s penibili, agramați și agasanți și te înjură după ce-ți dai părerea sinceră, de ei cerută, despre ceva, orice.

 

Dacă ai putea schimba ceva în lumea asta, care ar fi alegerea ta?

Nivelul de toleranță și înțelegere. Să crească brusc, să nu ne mai doară pe noi fundul dacă vecinul e homosexual. Să nu mai sărim la aruncat pietre primii. Și, atunci când e cazul de o pomohăceală, să nu fim exact ipocrizia întruchipată, să ne rugăm pentru izbăvire, că no, om e și părintele, mai greșește. Ori greșim toți, ori hai să nu ne încerce grija de intimitatea altora niciodată!

 

Care e propria ta devizie după un keep calm and… ?

Destul de lame, dar cam așa: keep calm and have a cup of some damn good coffee (da, sunt în perioada de îndrăgosteală de Twin Peaks și vreau să fiu Cooper într-o altă viață). După cafeaua bună vine și restul, știu că sună ca naiba, dar chiar am avut zile groaznice care s-au schimbat brusc după o cafea bună. Musai bună, deci nu făcută de mine, fac cafea ca o pisică decedată dintr-un univers paralel, fără labe și ochi. Mai rău.

 

Dacă ar fi să lucrezi iar într-o librărie și ar trebui să porți un tricou inscripționat, ce ai vrea să citească oamenii?

Vreau două librării când mă îmbogățesc, am mai vorbit despre ele, dar mi-e frică să nu îmi fure vreun guguștiuc analfabet, dar bogat, ideea de a avea două librării lipite, una complet roz, una complet neagră – interior și exterior, mobilier, accesorii etc. Una pentru pițipoance, cu lecturi lejere, una pentru restul. Urât, știu. Dar acolo ar trebui tricouri diferențiate: Cauți sex în petale? Vezi alături! sau OMG fatăh ești nebună n-ai citit beselăru momentului! Hai și ia-l pe tot!

Dacă Dragnea e de partea asta a gratiilor, nu de aia care trebuie, alături de atâția alții, și tot dau legi împreună pentru mamele și nepoții lor, e chiar foarte posibil să ajung iar să lucrez la librărie. Și atunci aș merge pe ceva simplu, clasic: Please, don’t be an ass!

 

La ce visează Anca Zaharia?
La insula aia de mai devreme…

Anca, mii de mulțumiri. 🙂

Fotografie: Ciprian Moldovan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *