”Se clatină lumea…”

Publicat pe Publicat în Figurina

 

Scena  I

Actul III

 

Decor acvatic. Peşti, un năvod, câteva scânduri. Personajul stă pe un scaun şi răsfoieşte un album cu fotografii. Zăboveşte asupra fiecărei imagini, arătând-o publicului.

– Îmi amintesc firicelul de apă ce părea că pornește din vârful tenișilor mei și traversează valea. Valea dintre munți și valea din mine. (fotografii cu copii, cu locuri de joacă) Ne jucam pe malurile fâșiei de apă rece. Am crescut acolo, sărind când pe un mal, când pe celălalt.
– Apoi am auzit că bunicii trebuie să plece. Să se mute în altă casă. Am văzut cum râul crește, înghite totul sub o mantie întunecată.
– (fotografii cu absolvenţi) Am plecat și eu. Am crescut. Am lăsat totul sub ape. Am stins lumina în adânc, am dărâmat aripile de odinioară. Am strivit între pleoape tot ce aveam mai bun. Am refuzat să mă privesc în oglindă.
– M-am întors după mulți ani. Am început să respir aerul de atunci, să-mi amintesc unde a fost primul pas. Am început să caut urme. (personajul se ridică. Începe să răsfoiască albumul de la început) Soarele cobora pe umerii muntelui; liniștea împietrise. Adâncul mă chema, îmi șoptea numele în ecourile dintre maluri.
Mi-am lăsat hainele și am intrat. Trăiam din nou răsăritul copilăriei. Respiram trecutul cald, zilele bune.
– (după ce personajul termină de răsfoit, se aşază din nou cu albumul deschis pe genunchi. Îşi cuprinde tâmplele cu palmele) Apoi, pământul îmi dispăru de sub picioare. Trupul îmi îngheță brusc; (răguşit) noaptea mă apăsa tot mai greu, mă scufunda într-un univers de al cărui hidoșenie încercasem să mă ascund toată viața.
– Mi-am ținut respirația; ruine. Dărâmături.
– (închizând brusc albumul) Eram un scafandru în propriul meu suflet.
(personajul scoate din nou fotografia. Îngenunchează şi vobeşte ca unui prieten vechi)
– Când te-am auzit vorbind despre trecut, mi-am dat seama că te pot găsi oricât de departe ai pleca. Mi-ai lăsat cheia. Îmi spuneai că va ninge. Că totul va fi alb. Acum știu că spuneai „ia-te după urme”. Nu ți-a fost teamă că aș putea uita pasul tău.

Ai crescut în mine, mi-ai măsurat inima alergând, ai călcat peste toate pragurile ei, i-ai colindat toate țărmurile, i-ai cunoscut toate furtunile. Indiferent ce ai purta acum, pot să îți recunosc pașii. Chiar de-ar fi îngropați sub pașii tuturor oamenilor din oraș, tot aș ști unde să mă opresc. Cum aș putea să uit pașii tăi?
– Eu scriu scrisorile pe care tu n-ai să le citești niciodată. Poate că mi le scriu mie. Poate că niciodată nu ți-am scris ție, ci am avut nevoie să-mi vorbesc mie, să-mi cânt înainte să adorm, să-mi ies în întâmpinare când aproape am trecut pragul casei. Aproape paradoxal. Și totuși, doar tu înțelegi.
(se aud ropote de ploaie. Personajul scoate o umbrelă zdrenţuită. Vrea să o deschidă dar se răzgândeşte.)
– (privind în sus) Plouă; noi am uitat cine suntem.
– Ca și cum ploaia ne-a tăiat în două cu tot cu clipele ce ni s-au dat pe furiș.
– Aud din când în când de tine. O străină printre străini. Și totuși, doar eu te-am cunoscut. (închide ochii) Îmi pare că te văd pe stradă. Ce naiv din partea-mi; știu bine că ai plecat, dar eu sper. Sper pentru că am început să cred în risipitorul care se întoarce acasă.
– (şoptind) Risipitorul? Sunt eu.
– (deschide ochii, întinde mâinile cu palmele în sus) Plouă pentru că noi nu știm cum să ne mărturisim dorul. Ploaia ne ia cuvintele și le sfărâmă peste noi.
– Când plouă peste noi știm că nu mai trebuie să ne căutăm cuvinte. Oricât de rece ar ploua, oricât de târziu s-ar coborî norii, noi trăim în dor și ne amintim. Ne amintim că nu de cuvinte avem nevoie pentru a ne spovedi de povara dorului, ci de tăcerile care ne cunosc atât de bine seceta.
– Dorul te învață să numeri zilele, să sari peste clipele impare, să îți dorești primăvara. Dorul te învață să deschizi lacătele chiar și atunci când nu ai chei. Dorul îți pune un pas înaintea celuilalt, te face să mai străbați un vis, o nouă speranță. (se ridică) Dorul nu te lasă să te dai bătut. (rar) Dorul nu te lasă să te dai bătut.
– Am vrut să devin om. Să mă mişc. Să înţeleg lumina. M-am ales cu şi mai multe întrebări. În loc să găsesc uşi, am întâmpinat bariere.
– (Oftează) N-am știut că poți cădea la infinit de la o înălțime atât de mică. N-am știut că poate fi atât de frig într-un pumn de pământ.
– N-am știut că dorul poate săpa atât de adânc în mine. N-am știut niciodată cât poate fi de pustiu ultimul minut înainte de miezul nopții.
Tot ce n-am cunoscut… cunosc acum. E ca și când cineva schimbă ața cu care ai fost cusut odată un întreg din bucăți și bucățele. Ața și materialul.
– Ești fărâme din nou; se taie, se retușează, se înlocuiește. Stai și privești cum te naști din durere, din lacrimi, din regrete.  Nu te va adormi nimeni. Asiști la propria-ți șlefuire. Supraviețuiești pentru a eșua din nou.
– Supraviețuiești ca să te autodepășești. Ca să înveți. Să continui. Scopul final nu se anulează după prima căzătură.
– Plec. (îşi ia albumul şi îl ascunde în haină) Plec mai departe. (răzgândindu-se, se întoarce. Caută pe cineva în public) Nu știu dacă ar trebui să te aștept acasă sau dacă ar trebui să pornesc în căutarea ta. (se îndepărtează şovăind).

Citește aici actul I 🙂
Citește aici actul II 🙂

Sursă fotografie: Pinterest.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *