Scrisoare fără destinatar

Mi-am dat întâlnire cu inima mea. Încep să fac ordine într-o lume imensă, cu multe secrete, cu multe ușițe zăvorâte.
Cine-ar fi crezut că doare atât de crunt atunci când te hotărăști să te înfrunți pe tine însuți?

Nu știu dacă m-am întâlnit cu tine sau cu vechea eu.

Și-au fost cuvinte liniștite. Calme. Naive, blânde. Calde. Le-am citit mergând spre nicăieri, pentru că nu mai știam încotro vreau să merg. Apoi, totul s-a năruit.
Știi ce doare mai tare decât o inimă frântă? Una frântă de două ori. Pentru că noi nu ne putem vindeca rănile. Trecutul năvălește; umbrele lui spun prezentului să renunțe.

Apoi, a fost o furtună de cuvinte. Și poate că trebuiau spuse. Era teamă. Distanța. Tonul străin. Mă dureau cuvintele, ecoul lor sfâșia. Știi? Sunt atâtea de spus, dar nimic de scris. Poate nu mai e nimic de spus. Nu mai îndrăznesc să spun că mi-e dor. Taci, inimă, taci. N-o spune. Cel puțin, nu cu voce tare.

Tot ce sunt e har. Am clipa de acum și un prezent prelungit pe care, uneori, uit să îl încredințez în mâinile Lui. Am risipit atâtea clipe de acum… Dar, iată-mă în clipa de acum. În prezentul iertării lui Hristos.
Cuvântul… să locuiască din belșug.

Lasă-mă să plec. Mă voi întoarce dacă voi primi altă inimă. Una capabilă să bată pentru Cer și pentru o singură inimă de pe pământ. Pentru că nu mă pot întoarce așa acasă. Dacă vezi că așteptarea nu se mai termină… nu mai zăbovi.

Fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *