Plătim pentru dorurile noastre…


Am adormit cu ceasul pe mână. Am visat despre timpul nostru care era liber, un timp decupat, un timp în formă de îmbrățișare. Am trăit o viață într-un ceas, acolo, cu tine. Ceasul mi-a vegheat somnul, respirându-și secundele peste mâinile mele împreunate. A strâns toate visele într-un cerc. CERcul care se repetă la infinit și care-mi stă pe încheietură. Acolo mi-am pus amintirea cu tine ca s-o respir și s-o aud înainte să adorm și înainte să mă trezesc.

Am rupt soarele de pe cer. L-am târât în urma trenului, între mâinele care a devenit azi și acum-ul care va deveni un alt ieri. Cerul sângera, iar în pieptul meu era o rană cât toate clipele acelui timp cu numele noi la un loc.
Aș fi decupat lumea noastră din haos dacă mi-ai fi spus că rămâi.

Sting luminile și plec. Las aici tot ce am risipit și fug. Frâng mlădițele din pământul străin. Aș spune că doare, că totul țipă în mine, că izbucnesc strigăte pe care le aud doar eu și inima de atunci. Am murit în brațele unui soare apus.

Târziul are gust de mentă. Târziul într-o ceașcă uriașă. Târziul e rece, întocmai ca ultima gură de ceai. E târziul trupului care doarme și a gândului care umblă hai-hui. Doar gândul mai bântuie în veșnicul târziu. Răscolește amintiri, revede locuri, desenează cu ochii închiși.

Timpul nu are inimă. De aceea e veșnic. Altfel, demult s-ar fi oprit lângă un trup ofilit de floare, lângă două lumi îmbrățișate. S-ar fi cuibărit într-un sărut, ar fi plâns la mormântul unui ieri și n-ar mai fi repetat niciodată greșeala astăzi-ului pe terminate. Eu am inimă și trec. Mă frâng, pierd, uit, dar trăiesc. Un prezent continuu mi-ar împietri chipul. Așa pot plânge, pot râde, pot avea marea pe trup ca o haină vie, căci ea vine și pleacă și se întoarce cu valurile de sub soare, ba chiar cu cele în care se scaldă luna. Trăind în umbra timpului ce trece, îmi e îngăduit să iubesc. Obosesc în goana asta blestemată, dar târându-mi propria umbră, încrustez prin trăirea-mi o urmă, un cuvânt, o lacrimă, un surâs pe trupul pământului ce uneori se zăpăcește și se transformă în cer.

Ah, s-a încruntat târziul. Gândul face un popas. Îl iau în brațe. Ne ascultăm amândoi singura inimă ce-o avem și păstrăm liniștea, ațipind între târziuri…

Fiecare plătește în felul lui pentru dorurile sale. Umpli un dor, dar deschizi ușa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuiești te vatămi. (Cartea șoaptelor – Varujan Vosganian)

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *