pastel cenușiu

Publicat pe Publicat în Nescrise...

Cred că tot întunericul din gară s-a luat după mine.
Azi noapte mi-a furat umbra. Acum, umbra mea e doar o pată mare, deformată care mă urmărește.
Ah, și frigul. Și frigul s-a luat de mine. M-a îmbrăcat cu el.
Și nici el nu pleacă.
S-a oprit și m-a întrebat la ce mă gândesc.
nici eu nu știu. dacă mă gândesc la nimic, tot mă gândesc la ceva. la nimic.
ce blestem groaznic să nu vrei să te gândești la nimic și tot să te gândești la ceva, la nimicul acela care e ceva, până la urmă.
Am amețit.
e ceață.
S-a oprit și s-a așezat lângă mine. M-a luat în brațe și m-am ghemuit acolo, ascultând.
întunericul și frigul s-au mai diluat acum. Noaptea s-a strecurat în ochiul de lumină fără să mă doară.
e aproape liniște. niciodată nu e liniște deplină. mă mulțumesc și cu un pic de liniște.
parcă am ace de ceasornic în piept. Ceasul acela vechi, zgomotos al bunicului.
țin minte că bunicii se trezeau înaintea lui ca să-l oprească pentru a nu mă trezi.
de ce-l mai puneau să sune dacă se trezeau înaintea lui?
rana mi se vindecă, dar nu se închide
e întuneric pe jumătate de canapea. pe cealaltă jumătate sunt eu.
ceai de mentă cu lămâie și miere și frig ce se învârte și cade de pe linguriță.
încă un pic de haos din minte care dă peste.
i-am pus nume ursulețului. numele tău. nimeni nu te poate înlocui.
gândurile mi se împrăștie ca mărgelele pe care nu le mai poți pune înapoi în șirag.

știu că vii acasă. haosul îngheață. te aștept.

 

Fotografie: Moldovan Ciprian

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *