”Ne scapă mereu câte ceva în viață…”

Publicat pe Publicat în Figurina

Scena I
Actul II

Decor: Calendare vechi împrăştiate, flori ofilite şi ceasuri stricate. Apare Figurina, mai bătrân parcă, obosit şi cu hainele zdrenţuite. E tot desculţ şi  nebărbierit. Se aşază aproape de public.

– (oftând) Nici nu ştiu încotro ai apucat-o.
– Aici au fost multe războaie. Am cerut timpului să treacă, să ne lase în urmă, să ne dea un răgaz. Nu a vrut. Ne-a încătuşat în goana sa, în veşnicul prezent cu obsesia viitorului. (clătinând din cap a tristeţe) Timpul ne-a făcut răni – amintirile. (îşi îmbrăţişează umerii cu o expresie suferindă pe chip) Nu l-am învinovăţit. (scoate din buzunar câteva pagini rupte) În cadranele-i veşnic treze îşi ascunde propriile răni – cărţile de istorie.
– Timpul nu are încredere în oameni. A început să fugă de noi, târându-ne în spaima zilei de mâine. Am declarat război timpului, însă am fost înfrânt. Dacă nu am avut timp să te iubesc, e pentru că am crezut în vulnerabilitatea clipelor timpului, în mila lor pentru iubirea oarbă.
– (oftează) Dar am pierdut.
– (culege un ceas de pe jos) Acum suntem un jurnal; un jurnal al iubirii neterminate în buzunarul de la pieptul timpului.
– Dacă am văzut că pierd totul în lupta cu timpul, am declarat război cuvintelor. Le-am implorat să scrie scrisori.  (scoate o călimară goală din buzunarul hainei) Scrisori care să ne fie refugiu.
– Scrisori care să dea glas iubirii. M-am ales cu tăceri, cu un dor suspendat de cerul pe care l-ai atins atunci când te ţineam în braţe. (arătând înspre el) Am făcut război cu mine.
– M-am încătuşat în uitare şi m-am ales… (face o pauză apoi şopteşte) cu dorul.
– (priveşte uimit spre public) Ah. Uitasem de voi. Dacă porniţi ca şi mine în lumea largă, vă vor spune să iubiţi. Vă vor vrăji inimile ca să iubiţi. (scoate o fotografie din alt buzunar şi o strânge la piept.)
– Te-am zărit în treacăt pe vechea străduță. Voiam să alerg. Să. Te. Prind. Din. Urmă. Să recuperez clipele de dor, infinitele ore de dor. Dor.
– Te port în mine. Sunt tu. Îmi amintesc felul în care îți dădeai șuvițele după urechi și mă ascultai cu bărbia sprijinită în palme. Inspir adânc și te văd pe tine în mine când fac asta. Te văd cum dădeai din umeri când te încăpățânai să vorbești.
– Te văd cum stăteai culcată, cu fața înspre apus, cu ochii închiși.
– De câte ori am încercat să întru în lumea de sub pleoapele tale….
– Am învățat dorul în timpul iernilor.
– Sub pleoapele tale am așternut cuvintele ispășitoare. Sub pleoapele tale am știut să frâng întunericul din mine. În mine e o poveste. În mine se zbat fraze, cuvinte, tăceri. Neliniștea. Dorul. E ca și cum te-am pierdut, am uitat să pun semn între paginile tale.
– Acum trebuie să iau totul de la început sau … (resemnat) să uit.

Citiți aici actul I. 🙂

Sursă fotografie: Pinterest.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *