N-am să mai spun „te iubesc”.

Gata dragobetele, sfântul valentin, martie cu toată mulțimea de flori, mărțișoare, cadouri și surprize. Nu mai vezi băieți cu trandafiri în fața blocului, fete cu buchete imense și cutii de Raffaello. Gata, că v-o ajuns. Următorul te iubesc…. știți voi, ca la fast and furious:
…va urma.
Știți de ce se promite luna de pe cer? Pentru că nu costă nimic. Săraca lună. Nu e trist faptul că se găsesc greuceni care să facă pe grozavii și s-o țină sus și tare că ei o iau de la locul ei și o mută în ghete, e trist că își găsesc prințese care-i cred pe cuvânt…

Doar noi și numele noastre figurăm pe propriile liste de rugăciune. Nu mai avem timp să plângem, pentru că… doar ne plângem. Mereu ne credem cei mai loviți de soartă. Ne trezim cu de ce-urile și tot cu ele adormim. Călătoream cu trenul acum câteva zile; s-au ridicat două fetițe împreună cu mama lor – se pregăteau să coboare. Eram chiar lângă ușă. Vizavi de mine, o trupă de patru bărbați sporovăind. Fetițele cărau mai mult decât puteau duce. Niciunul dintre bărbați nu s-a ridicat să deschidă ușa. Niciunul. M-am ridicat și, în timp ce le ajutam să treacă, toate trei mi-au zâmbit și mi-au mulțumit. Toate trei. Nu-ți trebuie statuie. Pur și simplu auzi un mulțumesc, vezi un zâmbet și lumea e mai roz deja.

Nimănui nu-i merge foarte bine. Dacă auziți pe careva spunând asta, ori e nebun, ori e nebun. Nu există. Toți avem câte un spin înfipt undeva. Mereu ne plângem. Suntem experți la asta. Cred că e singurul concurs la care românii s-ar califica primii, fără discuție. Întotdeauna credem că suntem cei mai oropsiți, bătuți de soartă și de ce eu?! de ce tocmai mie?! Măcar de am striga asta dacă ni s-ar spune că vom fi dependenți de insulină toată viața, avem cancer sau rămânem fără casă. Ascultați cu atenție ce urmează după vai. Nu era mărimea mea la tricoul nuștiucare, ce coadă a fost la magazin, ce vreme nasoală, ce sictirit/ă m-am trezit azi.

Ne dăm seama că iubirea e verb atunci când rămânem singuri, când cineva uită să ne sune, când nu ne așteaptă nimeni cu mâncare caldă acasă, când toți scriu LMA pe Facebook și nimeni nu sună la interfon. Toți facem poezie când suntem îndrăgostiți. Și analfabetul, și filologul, și turmentatul. Știți cine tace și gândește dragostea ca verb? Vă dau un indiciu.
Jefuit, bătut, lăsat aproape mort la margine de drum. Preotul. Vede și continuă să meargă. Ce-i pasă lui? El judecă. Ah, merita. Lasă că-l cunosc eu. Levitul. Vede, se oprește să se uite, dar traversează și pleacă. Nu am timp, nu pot, nu eu. Samariteanul. Se oprește. Se murdărește. Se apleacă lângă rănit. Se identifică acolo cu cel căzut. Îi leagă rănile. Îi duce la adăpost și plătește pentru el. Promite că se întoarce să mai dea dacă este nevoie.

De atâtea ori am auzit povestea asta. I-am făcut statuie Samariteanului și atât. Suntem preoții și leviții care așteptăm să vină altcineva.
Suntem experți în declarații. Ne pricepem să promitem, dar florile se ofilesc în florării, copiii mor de foame, spitalele… tot pustii.
Cui? Aproapelui. Când? Oricând. Cu orice preț. E atâta răutate în jur, încât rămâi uimit când cineva îți spune să ai o zi frumoasă! ai grijă de tine! ce mai faci? Nu ți-a spus nimeni asta de multă vreme? Sună tu pe cineva. Întotdeauna cineva e mai trist decât tine, mai apăsat, mai speriat, mai singur.

Nu vreau să-ți spun te iubesc. În fiecare zi vreau să amân să rostesc asta de teama gândului că nu am dovedit îndeajuns. Pentru că îndelunga răbdare, bunătatea, smerenia, bucuria, dăruirea, credința, nădejdea… nu se justifică în cuvânt, ci în faptă. Și asta e lupta pe care trebuie s-o duc dacă vreau să îți arăt că te iubesc. Am să învăț să iubesc de la Cel mai desăvârșit. Am să înving o clipă, un ceas, am să eșuez zile, luni… E așa de scurtă viața. Printre toate alergările și luptele ni se îngăduie să iubim. E o șansă ce ni se acordă în fiecare zi. Nu vreau să spun te iubesc. Vreau ca faptele să spună asta. E o călătorie lungă. Poate ai să-ți pierzi răbdarea. Când se va întâmpla asta, te voi ruga să mă ierți. Pentru că rostirea unui te iubesc durează câteva secunde, însă transpunerea lui în faptă… o viață întreagă.

Fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *