„Libera me, Domine…”

Bistriţa e casa sufletului meu. Aici mi-am deschis ochii şi mi-am învăţat inima să facă primii paşi. Aici am învăţat să scriu zile şi aşteptări, să cânt visuri şi să plâng schimbări. Aici, cerul îşi înţeapă amurgul în turnul Bisericii, picurându-i întunericul pe ziduri. Bistriţa e ecoul Missei Încoronării şi vocile coriştilor ce răsună dincolo de vitralii. (Bistriţa din noi)

 

Au trecut două zile, iar eu încă fredonez.

Ultimul concert. Al meu. Liceul de Muzică al Bistriţei va continua să susţină concerte, indiferent de câţi vor veni să asculte. Liceul de Muzică are copii talentaţi. Copii care muncesc. Copii îndrăgostiţi de muzică. Copii şi profesori care cântă.

După 12 ani de studii de Bach şi Czerny, sonatine, miniaturi, preludii, nocturne, producţii şi concerte, muzica încă mă mai surprinde.
Arareori Biserica Evanghelică e plină. În zilele obişnuite e o clădire impunătoare, cu un trecut istoric tumultos. Nimic mai mult decât ziduri reci, prăfuite şi tăcute. Ici colo câte un turist fascinat de biserici vechi şi din când în când, cei de-ai casei, ieşiţi la plimbare.
Miercuri seara, Biserica Evanghelică a găzduit un concert vocal simfonic. Două capodopere ale muzicii franceze: Simfonia în re minor, César Franck şi Requiem, Gabriel Faure.

3

Şi, ce poate fi mai sublim, mai sacru decât un requiem cântat într-o biserică? Requiem-ul lui Faure a avut prima audiție în 1888.

Lucrarea are 7 părți:

Introit
Offertory
Sanctus
Pie Jesu
Agnus Dei
Libera me
In Paradisum

Greu de descris senzațiile de pe scenă. Deschidem la prima pagină, așteptăm semnul dirijorului, începem. Cântăm un cântec de leagăn al morții, iar vocile noastre se roagă, imploră, ating sublimul prin muzică.

concert

Textul Requiem-ului se bazează pe cel al Missei Funerare Romano-Catolice. Gabriel Faure adaugă Requiem-ului său motetul Pie Jesu și alte două texte Libera me și In Paradisum. Faure definitivează lucrarea după moartea părinților săi. Așadar, putem considera acest Requiem expresia tragediei lui Gabriel Faure după pierderea părinților săi. A fost scris pentru soprană, bariton, cor mixt, orchestră și orgă.

Soliștii de miercuri seara au fost: Alexandra Zbîncă și Corneliu Huțanu.
Dirijor: Petronius Negrescu

Vreau să mulțumesc doamnei profesoare Carolina Karoli.
Doamna profesoară, mulțumesc pentru toată răbdarea și pentru efortul pe care le-ați investit în repetiții. Mulțumesc pentru faptul că nu ați renunțat. Munca și pasiunea cu care ne-ați dirijat până în momentul concertului au fost confirmate în ropotele de aplauze de la sfârșit.

Şi… am cântat. Încă se aude ecoul ultimului requiem. Tăcerea dinaintea aplauzelor.

Fotografii: Moldovan Ciprian

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *