Jurnal de octombrrrrrrrie

Publicat pe Publicat în Bistrița mea. A c a s ă

Și m-am oprit din citit cursul de folclor literar. E teribil dorul de casă. Dar mi-a venit acasă aici astăzi. Mi-a venit Bistrița în două mâini mititele care m-au luat în brațe. Mi-a venit acasă în porții mici.

Sunt acasă. Am ajuns. A C A S Ă . Înțelegi? Acasă… Îmi tot spun asta de când am ajuns ca să nu uit. Gust de acasă.  De n o i .  De împreună. De bine-ai venit. De mi-a fost dor. Dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor. Asta nu se poate citi cu voce tare.

…… pentru că cineva îmi spunea că dacă spui cuiva pe nume, atunci înseamnă că îl/o iubești. Iar eu iubesc dorul pentru că mă ajută să număr zilele, îmi amintește să îmi iau umbrela atunci când plec, mă conduce printre oamenii morocănoși înspre casă.

…… Apoi, agitația produsă de locomotiva care venea gâfâind. Treptele, coridorul, compartimentele. Telefoanele. Trenul întârzie. Mi se descarcă telefonul. Dar așteaptă-mă. Ajung.

Aglomerație. Frig. Geamuri reci de care se lipesc palmele atunci când cineva trebuie să treacă printre noi. Biletele la control. Cerul alerga pe șine. Soarele fierbinte ne trimetea o lumină rece pe chipurile tăcute. Oameni care aleargă așteptând, stând pe loc. Stațiile își primesc nemișcate călătorii. Fiecare merge acasă. Fie că sunt așteptați sau nu, toți se întorc. Eu merg acasă.

A. C. A. S. Ă.    a……. c…a…..s…..ă…….      acasă. Acasă, acasă, acasă. Acasă……..

Oricât aș fi plătit, dacă spuneam că duc cu mine un munte de dor, un univers de dor, un infinit de dor, nu mă mai urcam în tren. Noroc că l-am ascuns într-un buzunar mititel, lângă biletul de tren. Shhhhhhh. Imediat ajungem acasă. 

Opririle mi s-au părut clipe de infinit în care s-au mai urcat și alte universuri. Eu îl țineam strâns în brațe pe al meu. Și îi cântam în gând același cântec cu care plecasem. Același refren. Mă întorc în curând. Vin repede. Așteaptă-mă….

 

L-am sunat să mă aștepte. Pentru că Dor era greu. Era obosit. La fel ca mine. Obosit și obsedat de nu mai avem mult. Ajungem imediat. Și știi că te așteaptă. Și…. ultima gară. Frig. Tremur. E un frig pe care l-am adunat în cinci zile. În cinci infinite de distanță, cinci ploi acide, cinci lumi fără tine. Cerul arde deasupra trenului. Arde. Arde și inima mea. Cerul îmi reflectă durerea care se stinge în direcția din care am venit. Sunt acasă. Mașina, scările, ușa deschisă. Ușa deschisă. Des-chi-să.
Mă aștepta în prag.

Fotografiile sunt făcute de Grigore R.

Tst Gerry, mulțumesc. Întotdeauna mă simt acasă când văd Bistrița prin obiectivul tău.
Ia aruncați o privire pe pagina lui. O găsiți aici Grigore R. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *