Invitație la nuntă

Publicat pe Publicat în Nescrise...

Mereu plâng la nunți. Mereu mă uit să văd dacă se țin de mână. Mereu mă uit după gesturile mici de tandrețe, de nu mai pot de dragul tău, de azi ești a mea. Da, plâng la nunți. Mai ales când mirilor li se pun întrebările.

Azi, când și-au spus DA, s-au privit. Au spus da ca și cum ar fi fost ei singuri în biserică. S-au privit în timp ce-și pecetluiau jurământul. De obicei, spun câte un da chinuit, voiceless, timid, de zici că fix atunci au răgușit. De emoții, for sure. Dar azi… azi au fost hotărâți. Au și-au pecetluit dragostea. În fața lui Dumnezeu.

Pe ea o știu de când eram mică. Mergeam acasă la ea și mă jucam cu păpușile ei. Mă uitam la colecția ei de accesorii pentru păpuși, la rochițe, la carnețelele cu abțibilduri, la Biblia ei cu semne colorate. Îmi era dragă. Avea hamsteri într-o vreme. La ea în casă scârțâia parchetul și mirosea a copilărie. Îmi plăcea să mă joc acolo. Și uite că azi, 12 august…

Pe spatele micii amintiri pe care au distribuit-o invitaților, scria Dragostea… nu se gândește la rău. E ciudat cum mesajul acesta vine în vremea în care eu învăț despre Dragoste. Am vrut să dau ca să primesc, să mi se spună cumva, să privească cei din jur la mine și să spună ah, ce basm trăiește fata asta. Însă Dragostea a venit și mi-a spus nu, nu așa. Mai întâi, vreau să te doară egoismul tău, mândria ta, răutatea ta. Pentru că, dacă nu te dor toate astea, nu vei putea să mă cunoști cu adevărat. Mai întâi trebuie să te prelucrez. Trebuie să privești la tine prin ochii mei și să vezi că, așa cum ești, nu poți iubi cu adevărat.

Și așa, am învățat că nu pot da timpul înapoi. Și că, uneori, un iartă-mă nu repară o inimă zdrobită. M-am întrebat de câte ori trebuie să spun iartă-mă ca să fiu iertată. Uneori, mi-e teamă s-o spun. Mi-e teamă să cer iertare atât de ușor când eu am rănit atât de crunt. Tot ce pot spune e un îmi pare rău, câteodată.
Îmi doresc să nu uit niciodată greșelile pe care le fac. Mi-aș păstra lacrimile în recipiente diferite, cu o istorie a greșelii dedesubt. Ca să nu uit. Ca să nu mai fac niciodată aceeași greșeală. Pentru că e cruntă așteptarea iertării. Doare. Doare egoismul meu, răutatea mea, mândria mea. Și împreună pot nimici inimile care îmi sunt dragi.
Doamne, să-mi frângi vorba și să-mi pui mâinile să demonstreze. Să le înveți să mângăie, să aline, să încurajeze, să se ridice curate înspre cer. Și mai dă-mi o zi în care să mai văd o dată omul pe care l-am rănit. Dă-mi șansa să repar ce-am dărâmat cu atâta seninătate. Mai dă-mi o zi... o zi în care să-l strâng în brațe, să îi spun că nu am fost în stare să-mi demonstrez cuvintelePlâng acum. Dar mai dă-mi o zi.

Să mă înveți să spun te iubesc. Pentru că nu știu. Nu pot. Cineva îmi spunea mereu că nu există nu pot. Doar nu vreau. Spune-mi atunci, de ce eșuez mereu? De ce fac lucruri pe care parcă le fac fără mine? De ce rănesc după ce afirm că iubesc?
Doamne, să mă înveți să iubesc. Înainte însă, învață-mă să tac. Doar așa îmi voi putea deschide ochii; vorbind, mă voi asculta doar pe mine, va exista doar efortul meu de a spune totul frumos, de a face ca totul să sune bine. Învață-mă să tac și să fiu ca Tine când, umil, dezbrăcat de slavă și coborât în țărâna care trebuia să te laude, te-ai aplecat să speli. Să ierți. Să dai uitării. Să vindeci. Să asculți. Să ridici poveri. Să întinzi Mâna.
Învață-mă să iubesc așa cum iubești Tu. Cu răbdarea Ta. Cu atenția ta la nevoile omului. Învață-mă să tac. Să rabd. Să-mi cer iertare. Să nu uit că am spus te iubesc inimii care bătea sub palma ce mi se odihnea pe pieptul lui.

Dă-mi ochii Tăi să-i văd pe oameni. Și inima Ta să-i înțeleg.

 

Fotografie: Paul Muntean

 

Un comentariu la “Invitație la nuntă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *