Inimi în globuri de sticlă

 

Nu de multă vreme am auzit pe cineva rugându-se: Doamne, vindecă-ne rănile pe care ni le-au făcut alții și pe care ni le-am făcut singuri. Mi-a plăcut mult prima parte. Pentru că, ah, doar Dumnezeu știe cât de rănite ne sunt inimile astea de unii și de alții.
Dar rănile pe care ni le-am făcut singuri?
Doamne, eu mi-am făcut singură rănile? Eu? Cum să fac asta, Doamne? Doar noi doi știm cât de tare doare, cât de greu se vindecă o inimă, cât de anevoie uită pe cine a iubit. Cum să mă rănesc eu însumi?

A trecut o vreme și apoi am înțeles. Am înțeles că mi-am irosit timpul, încrederea, tainele care îmi erau dragi și care nu erau de spus la colțul străzii și într-un final… mi-am dat seama că inima se întregește greu, rămâne cu cicatrici care promit să doară la următoarea lovitură. Cu colacul de salvare pe care îl oferă oamenii nu poți să scoți sufletul din furtună. Cu ancora pe care o oferă oamenii nu poți fi statornic împotriva furtunilor. Nu, nu sunt împotriva oamenilor și a prieteniilor, doar că știu acum cât de greu e să găsești un prieten bun adevărat. Adevărat, nu bun.
Atunci când o așa zisă prietenie merge ca pe roate, e fățarnic să dai proverbe și zicători precum „prietenul la nevoie se cunoaște” sau altele dintr-astea. E apă de ploaie. P-aia cu la plăcinte înainte, la război înapoi o știți? Mno, cam așa stă treaba și cu unele prietenii.

Am început să admir oamenii care nu sunt sentimentali. Un gram, două, nu strică, dar cei sentimentali nu prea au timp să gândească la rece. E plin de sentimentalism ieftin pe stradă, pe rețelele de socializare and so on. Nu învinovățesc pe nimeni. Pentru că foamea de iubire e mai mare decât cea de pâine. Nevoia de a fi înțeles, de a spune cuiva ce te doare… Dar vai, prea târziu ne dăm seama că sub umărul pe care plângem se ascunde un cuțit.
Îmi plac oamenii ăia care pot pleca fără să-și ia rămas bun. Îi admir. Sunt genul de oameni care trag de plasturele de pe rană dintr-o dată.  Și, de multe ori, rănile astea sângerează. Pentru că inimă. Atât vă pot spune. Am crezut o vreme că pleacă trântind ușa. Nu. Nu chiar. Pleacă pur și simplu. E mai bine, câteodată.

Râdeam de el și îi spuneam că nu are pic de inimă. Nu părea că îi pare rău dacă pierde pe cineva. Dădea din umeri cu o indiferență rece și atât. Părea invincibil. Părea că nimeni și nimic nu îl poate răni. Îmi place să-mi aduc aminte de el așa. Pentru că vulnerabilitatea ne ucide. Nu-ți poți permite să fii vulnerabil cu oricine și oricând. Cum zice Sorescu cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Și chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. Băiete, descurcă-te și tu cum poți.

Ideea e că poți, ești capabil, poți reuși și de unul singur. Da, vor fi momente în care vei vrea să-ți spui durerile, bucuriile cuiva. Oricui. E greu să le porți singur pe toate. 
Ai grijă cât dai și cui dai din ceea ce ești. Nu degeaba scrie în Psalmi Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om;… (Psalmul 118:8)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *