Înainte de mâine…

2757a4d28fc28ed21f9107b8abba1259

Mă întorceam acasă. Era o dimineață limpede de 1 ianuarie. După ce am ajuns acasă, am scris rândurile de mai jos cu avântul unui curaj teoretic.

2016. Bucuria unei zile reci. Bucuria celui care se trezește în camera alăturată și vine să mă strângă în brațe. Bucuria de a auzi vocea cu care m-am obișnuit. Bucuria unei binecuvântări. Bucuria unei clementine cu feliuțe mici și aromate. Bucuria străduțelor liniștite.
Început. 2016 își desface funda roșie și-și lasă prima filă în mâinile mele. Mai rămân 365. Nu spun că sunt gata sau că nu mi-e teamă. Nu spun că n-aș vrea să închid ochii din când în când. Dar cum altfel să urc, să alerg, dacă mă las biruită de teamă?
Dumnezeu îmi și îți spune că merge înaintea noastră. Că ne va lua în brațe atunci când vom cădea. Ne cheamă să biruim împreună cu El.

Nu știu ce mai are 2016 în bagaj. Nu știu ce aduce ziua de mâine. Știu sigur că nu vor fi doar zâmbete, vești bune sau suprize plăcute. Vor fi și lacrimi, bătălii pierdute, eșecuri. Putem renunța de pe acum. Ne putem ascunde, ne putem închide inimile. Dacă vom renunța, vom pierde.
Dar mai avem o variantă. Putem să ne luăm fărâma de curaj care ne-a mai rămas și să întâmpinăm anul hotărâți să ne bucurăm de prezent, de clipa de acum, muncind pentru visurile noastre.
2016. Cum va fi? Totul atârnă de noi.
Vă doresc să fiți mai mult decât biruitori!
#2016
Mă uit înapoi peste agende, biletele de călătorie, fotografiile din vacanță, legitimațiile și fișele de înscriere, pozele din telefon, textele din ciorne și îmi pare că au trecut 366 de ani, nu 366 de zile.
Cine știe dacă nu suntem mai bătrâni decât credem? Cine știe dacă un an nu se măsoară în minute? Sau în secunde ce se repetă la infinit, sau… în cești de cafea? Poate suntem mai bătrâni, poate mai tineri, poate…
Multe se întâmplă într-un an. Multe se schimbă, se pierd, se dobândesc, se uită, se învață…
La începutul anului mi-am lipit pe ușa dulapului to do list. Avântul-prăbușirea. Am promis puține, dar eram ferm convinsă că nu poate fi foarte greu să faci câteva lucruri. Mhm. Silly me. A mers cum a mers în primele luni. Pe la mijlocul anului am lăsat-o mai moale, iar spre final… deloc. Prima zi în care mi-am neglijat programul m-a durut. M-a înfuriat. De ce nu fusesem mai atentă?! De ce neglijasem? Apoi, m-am obișnuit. Nu-mi mai păsa. La un moment dat, lista de pe ușă a dispărut. Și au dispărut și angajamentele mele.
Am mai avut o listă. Cea cu dorințe. Și știți ce am observat? Era plină de Doamne dă-mi, Doamne fă-mi… Prea puțin Doamne, o să… Doamne, promit să…
Dincolo de promisiunile mele cu împliniri șifonate, dincolo de visurile și dorințele mele, dincolo de juruințele mele uitate, Dumnezeu a fost mai credincios decât mine. Mai implicat. Mai atent la detalii. Eu…

Nu știu cum a fost la tine, dar eu, acum la final de 2016 mulțumesc. Pentru anotimpurile sufletului în care am obosit, am plâns, am râs, am trăit binecuvântări pe care nu le-am meritat, am bifat visuri și am făcut pași mărunți înspre destinații al căror sfârșit nu îl cunosc încă. Și nu vă spun de câte ori mi s-au frânt aripile, de câte ori m-am pierdut, de câte ori m-am rătăcit în locuri străine. Câte am pierdut, câte aș vrea să schimb acum, câte întrebări au rămas fără răspuns. Am dezamăgit oamenii, l-am trădat pe Dumnezeu. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat cine sunt și încotro mă îndrept. Zilele trecute, cineva îmi spunea că Dumnezeu are mereu planuri de rezervă. Eu nu cred că Dumnezeu are planuri de rezervă. Are planuri. Și le duce la bun sfârșit, făcând totul frumos la vremea hotărâtă de El. Am înțeles că ținta planului lui Dumnezeu culminează cu desăvârșirea chipului Său în mine. Și planul ăsta are multe capitole… uneori doare, alteori simțim că luptăm cu morile de vânt.

Ieși pe stradă, mergi la cumpărăruti, primești mesaje, te întâlnești cu rudele și mereu aceeași urare an nou fericit!
Am înțeles într-o zi că fericirea mea depinde de relația mea cu Cerul.

M-am hotărât să nu încep anul cu veșnica listă însoțită de avântul care moare după câteva luni. Știu acum că e mai important să mă concentrez pe pași mărunți, decât să-mi proiectez salturi uriașe. Nu încep altă călătorie. Un an nou nu înseamnă un alt început. E doar o continuare. O continuare pe care o facem la fel ca ieri sau ne decidem să fim schimbarea pe care o tot așteptăm.
Și mai știu că vreau să fiu o lumină. O lumină care să se roage așa:
Dacă nu mergi cu mine, nu mă lăsa să plec de aici. Și, Doamne, dacă vrei să mă trimiți, ajută-mi să spun iată-mă, trimite-mă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *