”Dacă am ști în fiecare clipă unde ne găsim…”

Nici eu nu știu exact cum și când am început să scriu. Știu doar că în liceu am participat la tot felul de concursuri. Unul dintre ele mi-a rămas în minte și e puțin probabil să uit ce am învățat atunci. Am scris despre Bistrița. Cei care îmi citiți blogul trebuie să știți la care articol mă refer. Am avut de scris 2 pagini. Era o cerință a juriului și eu m-am oprit la una. Nu am mai știut ce să scriu. Am trimis mail cu ce aveam doamnei profesoare de română. I-am spus că nu reușesc mai mult, că asta e tot ce pot scrie pe subiect. Răspunsul ei mi-a rămas ca o regulă nescrisă care mă ajută atunci când am vreo pană de inspirație. Mi-a spus așa: scrie-ți povestea. Nu mi-a spus că e posibil ca lucrarea să nu fie luată în considerare cu un așa număr mic de cuvinte. După ce a citit păginuța aceea, a spus că e în regulă chiar și așa. Scrie-ți povestea. Și atât. M-am pus la birou și am început să scriu iar. De ce am îndrăgit sfatul doamnei profesoare? Mi-am dat seama că, scriind astfel, gândind totul ca o poveste, scrisul nu mi se pare forțat. Cuvintele veneau de undeva din cămăruțe pe care nu le mai deschisesem de multă vreme. Și, da. Am și câștigat concursul, în cazul în care sunteți curioși. 🙂

În clasa a XII-a am scris… teatru pentru un alt concurs. Nici mie nu mi-a venit să cred. Cum și ce am făcut de a ieșit o mini-piesă de teatru… rămâne între mine și cea care m-a încurajat și inspirat. Profesoara de română. Piesa e bazată pe opera lui Marin Sorescu, Iona. Mi-a plăcut enorm. Sub îndrumarea doamnei profesoare am scris ceva care aduce a Sorescu, a Iona. M-am hotărât să postez piesa de teatru pe blog (în mai multe etape) ca să vedeți ce influență are un profesor de română asupra unui șoricel de bibliotecă. Așa ca mine.

Deci… un mare MULȚUMESC. Pentru tot. Și când spun tot… chiar vorbesc serios.
Povestea omului care se caută pe sine. Omul care se descoperă pe sine.

Personajul – Figurina – învaţă prin imitare să fie om, dar încearcă mereu să îşi depăşească semenii.
Se comportă ca şi cum în scenă ar fi două personaje. Este, de fapt, acelaşi, dedublat. El şi conştiinţa sa.

Scena  I
Actul I

Pe scenă este o singură sursă de lumină, slabă. Figurina stă pe podea, culcat, rigid, cu mâinile pe lângă corp şi desculţ.
– Ce sunt? (pauză) Unde sunt? (pauză) De ce sunt? (pauză)
– Trebuie să clipesc. (speriat) Trebuie să respir!
(se ridică treptat, privindu-şi mâinile, răsfirându-şi degetele în aer şi îndoindu-şi genunchii. E în picioare)
– Pot să mă miiiiiişc!
(personajul se plimbă pe scenă. Se opreşte în faţa unei oglinzi.)
– (se priveşte în ea, atingându-i marginile; silabisind) Ooo-gllliiin-daa. (spre public). Ce lucru curios. Îţi arată cum eşti, nu ce eşti. (se îndepărtează cu mâinile în buzunare) La ce bun? Toţi oamenii sunt la fel pe dinafară. Au aceleaşi rădăcini. (subliniind cuvintele, ca o concluzie) Înăuntru sunt diferiţi. (spre public, cu un aer înţelept) Nu exteriorul te face să fii bun sau rău. Interiorul controlează. Ei o numesc inimă. Câteodată îi spun şi creier. (se aşază pe marginea scenei, bălăngănindu-şi picioarele) Curios.
(face o pauză, privind în jos).
– Aşaaa… Ar trebui să mă prezint. Să vă spun cum am apărut. (pauză. Personajul îşi sprijină bărbia în mâini, apoi se aşază turceşte.) Ei bine, nu prea ştiu multe. Pe scurt, cândva, într-o vreme, într-un loc, am deschis ochii.
– (oftând) Mai târziu aveam să aflu că lumea nu e o Cameră şi că cerul nu e un Perete.
– Apoi s-a făcut întuneric.
– Nu ştiu cât a fost aşa.
– (aprinzând un chibrit) Când s-a făcut lumină, am simţit cum nişte punctuleţe deschise la culoare se izbesc de mine.
– Înghiţeam lumina.
– M-am trezit lângă ceilalţi. Ceilalţi păreau a fi ca mine.
– Eram printre cei care îmi semănau.
– (prinzându-şi bărbia cu două degete) Mă gândesc acum că n-aş fi avut ce căuta lângă biscuiţi, de exemplu, pe … cum le spun ei? Ah.  R a f t u r i. Pe raftul cu biscuiţi. (tărăgănând cuvintele) Nu sunt un biscuite. Sunt un viitor om. Mic. Prea mic pentru lumea asta uriaşă.
– Vreau să cer o lume mai mică. Doar pentru mine. O lume în care să mi se dea veşnicii ca să am timp. Timp ca să învăţ să merg, să respir liber – nu pe furiş! – , să pot să cad şi nimeni să nu râdă, să stau treaz şi să am oglinzi în care să pot vedea dincolo de hăinuţă. Ca să ştiu ce răni am şi cum să le tratez. Să ştiu cât am întinerit şi cât am crescut.
– Nu ştiu să zâmbesc. Nu ştiu să plâng.
– Ce pot încălca şi ce nu?
– Lumea mea s-a zguduit. S-a clătinat. S-a frânt. Şi am ajuns aici.
– Într-o altă lume şi mai gigantică. (şoptind cu teamă) Mai uriaşă decât uriaşă.
– Cine mă învaţă să alerg, să râd, să… trăiesc?
Personajul tace. Lumina se stinge.
– E cineva?
– E cineva?
– (ca pentru sine) Nimic.
– Am venit singur. Poate am ajuns prea devreme.
– De ce exist?
– Pentru ce exist?
– Exist?
– De câteva secunde am început.
– Secunde… (încrucişându-şi braţele) Oare, astea sunt? Arătările astea ciudate cu beţe pe care dacă le mişc… se mişcă?
– Ah, sunt degete.
– Degete?
– Ce altceva? Arătările sunt mâinile mele.
– Deci, de ce exist eu şi degetele mele, tu şi mâinile tale?
– (întrebând publicul) Are cineva instrucţiuni?
– Instrucţiuni? Ca să păşim deja pe unde s-a mai păşit? Ca să descoperim mereu şi mereu aceleaşi lucruri?
– (revoltat) Cine eşti?
– Cine eşti tu?
– De ce mă întrebi cine sunt şi nu cât e ceasul, de pildă?
– Ceasul? E C-Â-T?
– Ceasul E. Îţi spune cât ai îmbătrânit.
– Şi de ce aş vrea să ştiu asta?
– Îţi spune ce face soarele. Încotro se mişcă umbrele.
– (aşezându-se) Abia am început să exist şi simt că totul mă înghite. Că lumea asta ciudată e de neînţeles.
– Chiar este.
– Pot să merg înapoi?
– (uitându-se în spatele lui) Înapoi unde?
– Înapoi de unde am venit.
Face câţiva paşi în întuneric. Zgomote. Personajul se loveşte de ceva, se sperie şi revine pe scenă.
– Nu ştiu de unde am venit.
– Nici nu pot să mă întorc.
– De ce?
– Pentru că plec pe altă uşă.
– Să recapitulăm.
– Am ajuns aici.
– Nu ştiu de unde. Cum. De ce.
– Are margini lumea asta?
– Mai bine aş pleca.
(se plimbă de-a lungul scenei, indecis asupra direcţiei)
– Încotro?
– Ce trebuie să caut?
– (oprindu-se cu faţa la public şi cu mâinile în şold) Mai bine m-aş căuta pe mine.
– Şi când mă găsesc, ce fac?
(din nou paşi de-a lungul scenei. Personajul îţi ţine mâinile la spate. Se aşază iar oftând.)
– Plec.

Sursă fotografie: Pinterest.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *