Cum să arunci un soare în braţele unui om

M-am îndrăgostit de Ionel Teodoreanu în 2013 când prietenele mele mi-au făcut cadou una dintre cărţile lui, Lorelei. Încă îmi amintesc…
Aleeee, îmi trebuie „Lorelei” pentru şcoală, nu o ai din întâmplare?
Nu o aveam atunci, însă, câteva zile mai târziu, m-am trezit cu ea. Încă o mai răsfoiesc. Recitesc zecile de pasaje subliniate. Teodoreanu are un stil care m-a fascinat în toate cărţile, chiar dacă poveştile în sine nu mi-au plăcut. Toate cărţile scrise de el pe care le am în bibliotecă sunt subliniate, şi mereu le răsfoiesc minute în şir, neştiind ce citat să aleg.

Povestea mea cu Medelenii lui Ionel Teodoreanu a început într-o zi ploioasă de februarie. Mă plimbam printre stivurile de cărţi ale unui anticariat micuţ. Nu găsisem nimic interesant. Când, deodată, văd volumele Medelenilor. Îmi doream să le citesc de multă vreme, dar nu le cumpărasem. Volumul al doilea avea câteva pagini lipite, semn că nu fusese citit niciodată. Pentru mine, e mai palpitant să citesc cărţi vechi, dibuite în anticariate. Mi se par comori păstrate sub pecetea sentimentelor celor care le-au scris. Mă rog, ăsta e fixul meu.

Medeleni e locul unde personajele principale îşi petrec copilăria. Olguţa, Dănuţ şi Monica sunt copiii cu personalităţi diferite, adolescenţii complexi, plini de sentimente contradictorii şi adulţii care păstrează în ei amintirea Medelenilor, întorcându-se mereu pe meleagurile vechilor timpuri. Cele trei volume corespund cu perioadele menţionate, iar Teodoreanu ne prezintă trei vieţi care au în comun plaiurile Medelenilor. N-am să vă povestesc firul narativ pentru că ar strica din farmecul descoperirii acestei lumi pe care Teodoreanu o ţese în trei volume. Vreau doar să vă dau câteva motive pentru care să citiţi voluminoasele „universuri”.

În primul rând, limbajul pe care Teodoreanu îl foloseşte.
C u v i n t e l e  .  Citind, ai impresia că sensurile cuvintelor sunt complet diferite de cele pe care le ştiai înainte. Unele fraze cer să fie recitite cu voce tare, cu o inspiraţie profundă după fiecare cuvânt. Să vă conving: „Vântul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru suav aburit al guşei de stânjenel, în brumăriu de prună şi în sur de promoroacă. Gândul se înclina şi, fum, se topea alene. (…) Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să existe : mănunchi aiurit de adieri. (…) Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început sau un sfârşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între gene.” (Are şi mai şi!)

Dacă nu v-am convins, vă încurajez să citiţi La Medeleni ca şi cum v-aţi citi povestea. Citiţi şi însuşiţi-vă cuvintele personajelor, trăirile, faceţi-vă un tărâm al Medelenilor şi refugiaţi-vă acolo ori de câte ori „Bucureştiul” vostru vi se pare prea mic, înghesuit şi murdar. Evadaţi în Medelenii propriei voastre imaginaţii.

Şoptise numele desprins din bătăile inimei.
– … mă iei şi pe mine?
(…)
– De ce?
(…)
– Fiindcă te iubesc.
Azvârlise un soare în braţele unui om.

Citim autori români în 2016 🙂

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *