Comori ascunse… la vedere

E soare. E cald, ramurile au mugurași, parcurile sunt pline de prichindei, florile acoperă zdrențele pământului, ies furnicuțele pe trotuar.
Și ce?
Ne-am pus hainele de iarnă în dulapuri, mâncăm înghețată, ieșim mai mult la plimbare, cei dragi ne așteaptă acasă cu masa pusă și cu brațele deschise.
Și ce?
Ne-am dat jos din pat sănătoși, putem vorbi, putem vedea, putem merge, zâmbim, râdem, facem cumpărături, răspundem la întrebările celorlalți.
Și ce?
Ne bem cafeaua, stăm față-n față cu cei dragi la micul dejun și facem planuri, ne gândim la cadouri pe care să le oferim când se așteaptă mai puțin, ne ținem de mână, ne îmbrățișăm și ne bucurăm împreună.
Și ce?
Putem folosi tacâmurile, știm să mergem să ne spălăm pe dinți, știm să ne îmbrăcăm singuri, știm să ne plimbăm cu bicicleta.
Și ce?

Ne-am obișnuit cu toate astea. Credem că ni se cuvin, că e perfect normal să fim sănătoși și considerăm că merităm toate astea. Ne plângem de lucruri banale: de vreme, de circulație, de aglomerația din magazine, de nasturii care se desprind de la cămașă. De șosetele fără pereche, de vasele pe care celălalt nu le pune în chiuvetă, de faptul că sforăie în fiecare noapte.

Am fost azi la coafor. La un moment dat, a intrat o doamnă cu un băiețel. Credeam că tânăra era mama micuțului. Am observat că ea îi explica totul ca unui copil ce descoperă lumea pentru prima dată. Vorbea permanent cu el și îi supraveghea fiecare mișcare. Urma să aflu că micuțul era mai deosebit. Doamna care îl însoțea era terapeutul băiețelului.

Repeta întrebările pe care le auzea, fără să răspundă. I se șopteau întrebările pe care el trebuia să le pună. Tănăra se bucura de progresele pe care micuțul le făcea. Încurca numele cu vârsta, culoarea cu numele, dar cu puțin ajutor, am reușit să ne înțelegem.
Ne bucurăm cu toții atunci când unul dintre ei reușește să țină o lingură în mână sau să meargă singur la baie.
După ce m-am ridicat din fața oglinzii, m-am aplecat langă micuț. L-am luat de mână și am vorbit cu el. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare când, trecându-și degețelele prin părul meu, m-a privit și mi-a spus:

– Ești frumoasă.

Țin minte că am ieșit la plimbare săptămâna trecută și bătea vântul. Mă plângeam de asta și de faptul că, oricât mi-aș fi aranjat părul, rămânea la fel de ciufulit și în toate părțile. Cineva mi-a spus el se poate juca în părul tău… lasă-l așa, măi. îți stă bine.

Doamne, câtă răbdare mai ai cu mine? Cât mă mai aștepți? Mă rog pentru o inimă mulțumitoare; Tu mă binecuvântezi în fiecare dimineață, dar eu aștept Cerul să se coboare pe pământ. Susurul blând… o rază de soare, un copil ce mă strânge în brațe înainte să plece la școală, un buchet de flori lângă filtrul de cafea, prezența celor dragi… și eu tot nu văd. Iartă-mă. 
Uit că Cerul e lângă mine. E în mine. În jurul meu. Aici…

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *