The Gap of Time. Or the Fairy godmother’s gap in my life.

If you give me a book, you give me a world. My fairy godmother knows that. She bought one for my birthday. Besides chocolate and some butterflies, thiiiiiiiis book had my name on it. She wrote some words on the first page. Those words became, by far, my favorite dedication written by this amazing woman! But… I keep it for myself until I become what she wrote there. Soon, I hope. So, dear, dear FG, I promise. I promise I’ll do my best to become your favorite writer. Ooooops. I said it. <3 Thank you again for every present, inspiration, encouragement, phone call, joke, travel, adventure, experience (good or less good), pieces of advice and… for everything which is going to be from now on. Friendship, in one precious word, allow me to say. Your Gap is not closed.

So, as I have already mentioned, this book, the present from my dearest fairy godmother was a challenge and something new. Jeanette Winterson is quite unique in style, point of view in matter of love and writing and existence, and her literature requires an open mind and acceptance, otherwise you will get bored. Maybe even annoyed. Her life and her past resulted her writing style, so before judging an author, try to understand their lives.

There is an article about her book, The Gap of Time on my teacher’s blog. You can read it here. 🙂

 

I met Jeanette Winterson’s literature pretty long time ago. I have this feeling because I cannot remember the things I did yesterday but years ago… Anyway. I remember something that she noticed and I agree with. She said that book collecting is an obsession, an occupation, a disease, an addiction, a fascination, an absurdity, a fate. It is not a hobby. Those who do it must do it. True story. I know my own book-obsession-occupation-disease-addiction-fascination-absurdity-fate and I am glad that someone explained all these in a quote. She gave an answer to all those who judge us, the bookworms. Now I can defend my book-obsession-occupation-disease-addiction-fascination-absurdity-fate. Full stop and breathe.

Jeanette Winterson reinvented the Winter’s Tale. The characters are renamed and the action is placed in our modern world. King Leontes becomes Leo Kaiser in Jeanette’s cover, a businessman who accuses his wife, MiMi (Hermione in Shakespeare’s play) and his best friend, Polixene (who becomes Xeno) of adultery. The little girl, Perdita, is abandoned by Leo who blames his wife and his best friend for an untrue complicity. He is blinded by this idea and he abandons his own child.

The title tells us about the period which wasn’t presented in Shakespeare’s play. Jeanette Winterson manages to create new modern characters, people who live in their own controversial worlds and, at the same time, in a common world which unites their personal tragedies. The little girl opens and closes the gap. She is part of the destiny, the one who retrieves the characters’ cobweb, settling down the chaos. The parable of the angel caught in the bonds of a building and the consequences of those only two choices he can make, demonstrates the difficulty of the matter, the choice which can destroy everything forever or can cause the beginning of something new, rebuilt.

Here are my favorite quotes.

  1. Tears of rain. (Perfect!).
  2. You were loved then and you are loved now. Isn’t that enough? (This might be the best. In my opinion).
  3. There was a second, the kind that holds a whole world. (This is sooooooo perfect <3)
  4. Isn’t there always a history to the story?
  5. There’s no shortage of heartbreak.
  6. I have felt safe with you and that was unexpected.
  7. She wanted to kiss the hesitation of his throat. (This is sooooooooo… makes me close my eyes and dream).
  8. Leave it without a name but with something to begin the story.
  9. The past is a grenade that explodes when thrown.
  10. The whole day passed and then it was night and nothing had changed because everything had changed.
  11. What is a memory anyway but a painful dispute with the past?
  12. … sometimes you have to accept that your heart knows what to do. (But what if the heart is wrong?)
  13. Moon’s gravitational pull means that earth doesn’t wobble too much. Scientists call it obliquity. The moon holds us fast.

🙂

Cum se scrie o carte?

Am citit-o pe Cella Serghi undeva prin liceu. Îmi plăcuse la nebunie Pânza de păianjen și țin minte că, după ce am returnat cartea, am întrebat ce opere mai are Cella Serghi. Mi s-a recomandat ceva care nu-mi suna mie foarte atractiv, așa că, m-am mulțumit cu ecoul Pânzei și am plecat. M-am reîntâlnit cu Cella acum, în primul an de facultate. Cu Mirona, mai bine spus. Vedeți voi, povesteam cu profesoara de română și mi-a spus că citește Cartea Mironei. După câteva săptămâni, dădeam târcoale ofertelor de pe Libris și am văzut cartea asta. Puteți ghici ce s-a întâmplat.  Am terminat-o azi și nu pot spune nici da, mi-a plăcut, nici nu, nu mi-a plăcut.

Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul Cartea Mironei și în 1972 cu titlul Mirona, împletește mai multe planuri narative: umbra bunicii dispărute, legătura familiei și a străbunicii pe care Mirona o regăsește peste tot ca o urmărire a trecutului, maturizarea, iubirea, războiul. Nu pot spune că mi-a plăcut cartea ca întreg, însă unele pasaje mi-au dat senzația pe care o am când îl citesc pe Ionel Teodoreanu. Descrierile autoarei sunt simple, însă profunzimea lor te face să simți totul aievea doar atingând paginile cărții. Ultimele pagini care descriu drumul spre Auschwitz și oroarea sfârșitului unor vieți nevinovate sunt de-a dreptul cutremurătoare. Câteva pagini de istorie care depășesc informațiile rigide din manualele școlare.

Răsfoind acum cartea, îmi pare că am citit un mozaic al vieții Mironei în care m-am regăsit din când în când. Vă invit s-o descoperiți pe Mirona pagină cu pagină, să-i descoperiți lumea din vârful peniței stiloului și să rămâneți cu fiorii cuvintelor care prind viață în jocul scriitoarei. Vă las câteva pasaje care mi-au plăcut. 🙂

 

Tăcerea ta îmi impune. Ceea ce ai tăcut tu, Tristan, înțeleg, și tac tot ceea ce tu n-ai priceput.

Acum știu că nu-mi vor ajunge toate ceasurile vieții ca să te contemplu.

Înlănțuită de brațul lui, îi ascultam bătăile inimii, glasul.

Mi-a fost foarte dor de tine, îmi este încă dor de tine, totdeauna îmi este dor de tine.

… știu să adun amintiri, care, legate cap la cap, ar putea să facă înconjurul lumii.

– Odată, într-o scrisoare, mi-ai scris că opt milioane patru sute de mii și una sărutări e prea puțin… Ții minte?

Sursă fotografie: Pinterest

Citim autori români în 2016 🙂

 

Orologiul fără ore

Avusesem o perioadă de pauză de scris, iar cineva mă întrebase de ce. Nu știu exact ce i-am răspuns, însă cumva, mesajul meu se rezuma la faptul că nu voiam ca lumea să descifreze prea mult din rănile ce se ascund în spatele cuvintelor. Răspunsul pe care l-am primit atunci mi-a rămas în minte și… încă funcționează. Era cam așa: nu ai de dat explicații. Tu doar scrie. Lasă-i să creadă ce vor, lasă-i să se regăsească pe ei înșiși în ceea ce le dai să citească.

Poeziile contemporane nu sunt tocmai my cup of tea. În a doua lună de facultate am intrat într-o librărie și, nu știu ce-mi veni, că am întrebat de Orologiul fără ore al Anei Blandiana. Au găsit-o într-un final (culmea, că e librărie, că e bibliotecă, mereu aceeași pățanie: de abia găsesc cărțile de care întreb. asta în cazurile fericite) și am luat-o. Mă intriga titlul. Pentru mine a căpătat o semnificație personalizată; mi-am însușit numele și m-am căutat printre rândurile poeziei Anei Blandiana. Am înțeles că poezia, la fel ca proza, ascunde în spatele sensurilor denotative înțelesuri ce au fost cândva clipe de extaz, tristețe profundă sau momente de rătăcire pe care eul creator le-a trăit și a simțit nevoia să le uite, să se spovedească sau să le pună pe hârtie ca aducere aminte.

Îmi place să cred că fiecare cititor e un orologiu cu ore pe care doar el le are și niciodată în același timp cu altul. Are ora mi-e dor de tine, ora nu pot adormi, ora niciodată.

În urechile mele
Mări necunoscute
Bat din aripi.
Le simt cum se-nalță
După sunetul care-mi lovește timpanul
Trăgând între mine și lume
Draperia valurilor
Neauzite de ceilalți. (Fragment, Film mut)

Trăim într-o rană
Fără să știm
Al cui este trupul rănit,
Nici de ce. (Fragment, Într-o rană)

Și ultima din topul preferințelor…

Ca floarea tăiată
Cu petale-aripe
Ți-amintești cum cădeai
Printre clipe? (Fragment, Printre clipe)

Citim autori români în 2016 🙂

Sursă fotografie: Pinterest

Cum să arunci un soare în braţele unui om

M-am îndrăgostit de Ionel Teodoreanu în 2013 când prietenele mele mi-au făcut cadou una dintre cărţile lui, Lorelei. Încă îmi amintesc…
Aleeee, îmi trebuie „Lorelei” pentru şcoală, nu o ai din întâmplare?
Nu o aveam atunci, însă, câteva zile mai târziu, m-am trezit cu ea. Încă o mai răsfoiesc. Recitesc zecile de pasaje subliniate. Teodoreanu are un stil care m-a fascinat în toate cărţile, chiar dacă poveştile în sine nu mi-au plăcut. Toate cărţile scrise de el pe care le am în bibliotecă sunt subliniate, şi mereu le răsfoiesc minute în şir, neştiind ce citat să aleg.

Povestea mea cu Medelenii lui Ionel Teodoreanu a început într-o zi ploioasă de februarie. Mă plimbam printre stivurile de cărţi ale unui anticariat micuţ. Nu găsisem nimic interesant. Când, deodată, văd volumele Medelenilor. Îmi doream să le citesc de multă vreme, dar nu le cumpărasem. Volumul al doilea avea câteva pagini lipite, semn că nu fusese citit niciodată. Pentru mine, e mai palpitant să citesc cărţi vechi, dibuite în anticariate. Mi se par comori păstrate sub pecetea sentimentelor celor care le-au scris. Mă rog, ăsta e fixul meu.

Medeleni e locul unde personajele principale îşi petrec copilăria. Olguţa, Dănuţ şi Monica sunt copiii cu personalităţi diferite, adolescenţii complexi, plini de sentimente contradictorii şi adulţii care păstrează în ei amintirea Medelenilor, întorcându-se mereu pe meleagurile vechilor timpuri. Cele trei volume corespund cu perioadele menţionate, iar Teodoreanu ne prezintă trei vieţi care au în comun plaiurile Medelenilor. N-am să vă povestesc firul narativ pentru că ar strica din farmecul descoperirii acestei lumi pe care Teodoreanu o ţese în trei volume. Vreau doar să vă dau câteva motive pentru care să citiţi voluminoasele „universuri”.

În primul rând, limbajul pe care Teodoreanu îl foloseşte.
C u v i n t e l e  .  Citind, ai impresia că sensurile cuvintelor sunt complet diferite de cele pe care le ştiai înainte. Unele fraze cer să fie recitite cu voce tare, cu o inspiraţie profundă după fiecare cuvânt. Să vă conving: „Vântul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru suav aburit al guşei de stânjenel, în brumăriu de prună şi în sur de promoroacă. Gândul se înclina şi, fum, se topea alene. (…) Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să existe : mănunchi aiurit de adieri. (…) Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început sau un sfârşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între gene.” (Are şi mai şi!)

Dacă nu v-am convins, vă încurajez să citiţi La Medeleni ca şi cum v-aţi citi povestea. Citiţi şi însuşiţi-vă cuvintele personajelor, trăirile, faceţi-vă un tărâm al Medelenilor şi refugiaţi-vă acolo ori de câte ori „Bucureştiul” vostru vi se pare prea mic, înghesuit şi murdar. Evadaţi în Medelenii propriei voastre imaginaţii.

Şoptise numele desprins din bătăile inimei.
– … mă iei şi pe mine?
(…)
– De ce?
(…)
– Fiindcă te iubesc.
Azvârlise un soare în braţele unui om.

Citim autori români în 2016 🙂

Sursă fotografie: Pinterest

Valoarea unei coji de cartof

Astăzi am citit o carte în câteva ore. Citind, am simţit tensiunea unui om care dezamorsează o bombă. Cartea e în faţa mea, pe birou. E linişte, dar dacă o deschid, am impresia că glasul istoriei va relata încă o dată povestea unui copil, a unui erou. Un supravieţuitor. Un băiat pe lista lui Schindler.
Poveştile şi filmele despre Holocaust sunt greu de descris. Ai impresia că citeşti şi priveşti ceva absolut imposibil, ireal. Şi totuşi, aceste evenimente s-au întâmplat cu puţin timp în urmă. Cineva spunea că istoria trebuie citită pentru ca greşelile să nu se repete.
Am citit „Hoţul de cărţi” şi „Printre tonuri cenuşii”, dar copilul acesta care supravieţuieşte Holocaustului are o poveste cutremurătoare. „Aceasta este singura carte de memorii publicată vreodată de un copil supravieţuitor de pe Lista lui Schindler şi ilustrează perfect demnitatea autorului, o remarcabilă lipsă de resentimente, dar şi o faţă a războiului văzută prin ochii unui copil speriat, al cărui unic deziderat era să supravieţuiască fiecărei zile în parte.”
Cartea descrie experienţa unui copil evreu de 10 ani în perioada în care naziştii invadează Polonia. Schimbările bruşte, neaşteptate şi din ce în ce mai devastatoare, se perindă în viaţa acestui băiat care realizează că supravieţuirea necesită o luptă crâncenă împotriva morţii, a foamei, a bolii, a frigului: „părea că sunt prea mic ca să lucrez cu normă întreagă, dar eu nu mă mai consideram un copil şi nici ceilalţi nu o mai făceau. Trebuia să contribui şi eu la supravieţuirea familiei mele, oricum puteam. (…) Scopul nostru era să rămânem în viaţă până când nemţii aveau să piardă războiul şi să plece învinşi.”
Schindler este personajul cheie în povestea lui Leon Leyson. Un nazist, un german. Dacă m-aş opri aici, numele lui Schindler ar provoca dezgust şi dispreţ ca oricare alt nume de gardian sau ofiţer al lui Hitler. Însă Oskar Schindler, deşi deghizat în monstru, dă dovadă de un caracter aparte, fapt dovedit de o parte din acţiunile sale (cei care veţi citi cartea, veţi înţelege de ce spun „o parte”). „Avea o capacitate extraordinară de a reţine numele. Mă obişnuisem cu faptul că pentru nazişti eram doar un evreu oarecare; numele meu nu conta. Dar Schindler era diferit. Era evident că voia să ştie cine eram. Se purta ca şi cum îi păsa de noi ca indivizi.”
Acest Schindler, „om complex plin de contradicţii – un nazist oportunist, intrigant, nonconformist, dar atât de curajos şi de temerar, un adevărat erou – salvase de la o moarte aproape sigură în jur de 1 200 de evrei.” Leon Leyson este de părere că „Oskar Schindler reprezintă definiţia eroismului. El este dovada că un singur om poate da piept cu răul şi poate produce o schimbare.” Cei care au fost salvaţi, i-au dăruit un inel care purta inscripţia: „Cel care salvează o viaţă salvează lumea întreagă”.
Ar fi multe de spus. Credeţi-mă că e extrem de greu să descrii 235 de pagini de încordare, respiraţii întretăiate, lacrimi de furie, deznădejde, oroare, recunoştinţă şi bucurie. Cartea o găsiţi aici Un băiat pe lista lui Schindler.
Cartea aceasta te învaţă valoarea familiei, a micilor bucurii zilnice, a unei îmbrăţişări… chiar şi valoarea unei coji de cartof. Mai mult decât atât, te învaţă să preţuieşti ceea ce ai, să fii mulţumit şi să lupţi ca să păstrezi ceea ce ai primit în dar. Şi, îţi mai spune că uneori istoria e glasul greşelilor care nu trebuie repetate.
 Sursă fotografie: Pinterest