domnișoară, domnișoară…

În parc. Plin de copii. De părinți. Nu se putea să nu ….
Ioi, pipălși. Ioi!

Dacă nu știți cum să agățați gagici în parc, loaț’ notițuri. Și parfum. Nu uitați de parfum.

– Ai terminat de citit?
– Ăăm, nu. Mai am.
– Pari o fată cultă.
– ….
– Ce înveți?
– Citesc de plăcere.
– Eu nu citesc nici de plăcere. Nu am timp.
– Mereu aud asta. Eu cred că pur și simplu nu ne facem timp.
– Mda…
Goawaygoawaygoaway. Nu pleacă. Stă destul de aproape de mine și cred că și-a turnat tătă sticla de parfum pă el.
– Câți ani ai?
– 20.
– Eu credeam că ai așa, vreo 14.
– Știu. Toată lumea zice asta.
– Pari așa de tânără….
Da’ te-am întrebat??!?!? Pleacăăăă.
– Ești la școală?
– Facultate.
– La ce?
– Litere.
– Aici?
– Nu avem în oraș.
– A, da… este ceva de poli parcă.
……..
– Ai copii? Faci?
– Uhm… Aștept să mă mărit.
– Vrei un suc?
– Nu, mulțumesc.
– Ai prieten?
– Îhî.
Poate acum renunță.
– Și, e iubire de week-end?
Îi explic lui Don Juan că nu cred în iubiri de genul.

– Păi și nu o să vrei să ieși când nu e el?
– Nici nu mă gândesc.
– Păi cum? Îs unele care vor să pară așa de inocente…
– Nu.
– Poate vrei să ieși cândva.
– Nu cred.
– Păi de ce? La unele nu le ajunge. Vor să pară cuminți și când colo…
Nu se dă dus. Nici bătut.
– Te uiți la insula iubirii?
– Nu e suficient că asta se și întâmplă în realitate? La ce să mă mai uit?
– Femeile astea se dau așa…. Doar lasă-le două săptămâni cu un bărbat și… Toate îs așa.
Își dă seama de gafă:
– Nu toate.
Face cunoștință, își spune și vârsta. Îi sună telefonul, mă întrerupe în mijloc de frază, nu-și cere scuze. (Ce pretenții am și io). Mă întreabă unde stau. Îmi zice de nuștiuce afacere pe care o are prin zonă.
– Aș merge la sală. Dar pe căldura asta…

Facebook.
– Ce speriată îi asta… Spărietă de bombă, hă, hă.
Mă salută, își ia pruncul și pleacă la bunica.

Deci, așa a zis. Am citit undeva work on your self, not on your selfie. Oare când o să înțelegeți că doar de la gât în jos suntem privite? Pentru că, la cât de dezbrăcate umblăm, nu mai suntem privite ca femei, ci ca obiecte.
Mă gândeam să ies de acum cu o verighetă pe deget din casă, dar… no use.

Mirobolanta poză e luată de pe Pinterest.

Dumnezeu e ca Mama.

#șușoteală

– Sora mea e disperată după pisici. (ză minunea de frati-miu)
– Și eu. (ză copilul cu ciocolată pe guriță și cu o mimică gen și ce-i rău la asta?)

Discuție între un copil de 7 ani și altul cam de aceeași vârstă, presupun. Dap, recunosc. Sunt o disperată/pasionată/nebună când vine vorba de pisici. Daaaaaa, aș drăgosti toate mâțele de pe stradă. Indiferent de cât de murdare/jerpelite ar fi. Cred că au luat și asta into account când au inventat dezinfectantele. Da, o să le drăgostesc, o să-mi țin respirația cât le dau pupici că deh, nu vrem să trezim astmul și o să le mângăi până când torc și își strâng și desfac gheruțele de plăcere. O să fac odidodi când o să văd un cățel pufos că tremură tot de jucăuș ce e și o să îl las să mi se cațere pe genunchi. De ce? Pentru că s-ar putea să mor în următoarea secundă, oră, zi. Și vreau să iubesc pământul. Pentru că a fost creat pentru mine. Să-mi trezească atenția la detalii și să mă convingă de faptul că nicio vrabie nu cade fără voia lui Dumnezeu.

Cred că inima lui Dumnezeu seamănă cu inima de mamă. Cred că, dacă Dumnezeu ar săruta un pământean, sărutul acela ar fi ca acela al mamei. Cred că, atunci când Dumnezeu privește la viața mea, cred că e la fel ca mama atunci când supraveghează jocul micuțului de la fereastră. Cred că mâinile lui Dumnezeu sunt ca mâinile mamei; aspre, muncite, însă capabile de cea mai tandră dragoste. Și, partea bună e că mâinile lui Dumnezeu nu obosesc niciodată.

Cred că Dumnezeu a făcut inima nu doar pentru a pompa sânge. A făcut inima pentru ca noi să gândim ca El. Pentru că El a privit la ființele care fuseseră create după chipul și asemănarea Lui, nu la petele făcute de păcat de pe hainele lor. Cred că inima lui Dumnezeu a implorat iertarea în fața pedepsei. A iertat. Încă iartă.

Îmi doresc să am o inimă de mamă. Să mă înduioșez, să-mi ascund teama pentru ca cel micuț să nu fie cuprins de dejnădejde. Să privesc lumea cu ochi de mamă. Să dau din timpul meu, să fiu ceea ce o inimă micuță are nevoie. Nu pot și nu știu cum să fac asta de una singură. Îmi doresc să gândesc cu o inimă de mamă. Pentru că cea sub care am stat 9 luni, e o inimă cu care îmi doresc să semăn.

când o să fiu mare o să mă fac….

Pe treptele magazinului – un pui de pisoi tigrat.
Ochi căprui.
Lăbuțe miiiiiiiiiiiiiiiiiici cu pernițe moi și rozosine.
Blăniță zburlită.
Ne oprim. *drăgosteală*

După ce plecăm, el îmi spune:
– Când o să fiu mare o să mă fac  p i s i c a r .
– Aha. Ce-i aia?
– Cresc pisici, am grijă de ele, le dau de mâncare.
– Cum ai tu grijă de o pisică?
– Păi, îi schimb nisipul, mă joc cu ea…


– Nu mai pune atâtea întrebări! Ai fost pisicară de atâtea ori!

stilul și căldura

Căldură mare, mon cher. Se topește înghețata, gheața din limonadă, mintea……

Grăbi pasul ca să apuce să traverseze. Tocuri, blugi mulați, un tricou și bijuterii maaaari ce se bălăngăneau ca la… ați văzut văcuțele alea cu clopote la gât? Mno… Avea picioarele subțiri, iar de la brâu în sus… strat, strat, strat, strătuleț. Splendidă priveliștea. Nimic nu se compară cu așa ceva, on my word.

Vorbeam acum câteva săptămâni cu cineva despre decență. Atunci am spus că definiția decenței depinde de context, de principii, de om, de, de, de. Azi, în momențelul ăsta nu mai cred asta. Cred că decența înseamnă să știi să te îmbraci ținând cont de constituție, de buget și de bun simț. Și de acel ceva care îți spune atunci când te privești în oglindă uhm, nu eu n-aș ieși așa din casă.

Două doamne în cabina de probă.

– Vai, dragă, dar e faină.
– Da… se poartă acum.
– Da, da, da. Am văzut și eu.

Da, se poartă. Nu contează că tu ai o anumită formă, că nu te prinde culoarea aia, că nu ți se cuvine ca femeie de vârsta n să porți așa ceva. Nu contează. Se poartă punct. Nu trebuie să vină Iulia Albu să îți spună că nu ai stil. E vorba de prestația ta. De câtă valoare crezi că ai atunci când fundul tău, scuză-mă, se vede bine și de la distanță, iar tu îți iei o pereche de blugi albi, un maieu trântit sus și tocuri atunci când ieși cu javra, pardon, câinele la plimbare. Cine e câine aici? Că, mai nou, și ei au vestuțe când e frig. Îmbrăcăm câinii și dăm noi jos din hainele de pe noi, că, mna, acum e cald, e prea cald.

Evele au reușit cu succes să transforme ideea de femeie în ceva dezgustător. Uitați-vă în jur. Nu, nu te dă nimeni în judecată că ești grasă, plinuță sau ca o scândură. Ești femeie și ai ceva extrem de special doar pentru faptul ăsta. Că ești femeie punct. Dar nu știu zău ce ești când porți haine sfâșiate, îți lași una-alta p-afară, de abia îți tragi blugii pe tine (ce să mai zic de-i dat jos. mă întreb, ce faceți când aveți urgențe la baie?) și porți chestii incomode de dragul modei. Sau de dragul de a atrage fluierături. Și asta e o poveste. Dar, că tot veni vorba, chiar nu știu ce fel de bărbat trebuie să fii ca să-ți curgă ochii după o femeie care nu știe că dotarea (sau nedotarea) care o face femeie îi dă obligația de a se trata ca atare. Depinde de ce înțeleg unele prin asta…

Decența e decență. Și când e asfaltul lavă și când e îngheț de ți se albesc genele. Dacă te respecți ca femeie și vrei să fii respectată, îmbracă-te în așa fel încât să fii privită ca o femeie, nu ca un obiect.

 

O cană sau despre dragostea pentru oameni

Cănița asta are o poveste simplă. Am primit-o la zece zile după ziua mea. De la cine nu mă așteptam. Pur și simplu m-am trezit cu ea în brațe. Am rămas fără cuvinte câtăva vreme. Pentru că mă uimește atenția oamenilor la detalii. Mă distrează teribil agitația aia hai să vedem ce nu are și asta să-i facem cadou. Rareori primesc aceeași atenție, which is… makes you think twice dacă merită să mai pui suflet în cadouri :)) Ungrateful me. Revin. Cred că am văzut prima dată cealaltă parte a căniței unde sunt imprimate alte două chestii mișto, dar alea… le țin pentru mine. Apoi am dat de citat. M-am topit literalmente. Mi-am dat seama că… de multă vreme îmi doream o căniță care să-și schimbe culoarea când are ceva fierbinte în ea. Well, asta am primit, doar că it’s even better! Nu știu dacă vi s-a întâmplat să primiți ceva și util și plăcut în același timp.

Era penultima zi a lunii iunie. Cald, final de stresiune și gândurile care se grăbeau să plece spre casă înaintea mea. Și vine omul cu cana, mă îmbrățișează, ceva mai târziu mă binecuvântează și… mă lasă fără cuvinte.

Simplitate.
Atenția la detalii.
Un semn de exclamare care încununează gândul că mai sunt oameni frumoși împrăștiați prin lumea asta.
Harul. Iarăși Harul nemeritat și o inimă care se apleacă în timp ce ochii spun mulțumesc cerului.

Să ai mai multă inspirație când bei din ea, mi-a spus. Mulțumesc, om drag. Mulțumesc.

Azi mulțumesc pentru:

  • Feliile mari de pepene care așteaptă pe masă.
  • Nopțile cu vuiet de ploaie caldă.
  • Zilele cu soare.
  • Ieșirile cu prietenii.
  • Cărțile de colorat.
  • Creioanele ascuțite și puful colorat de pe ascuțitoare.
  • Cartea pe care o recitesc cu voce tare.
  • Îmbrățișări.
  • Plimbările cu cei dragi.
  • Serile răcoroase.
  • Greierii care se aud până la etajul trei. Sau poate o fi unul în apartament.
  • Puii de rață.
  • Puii de găină.
  • Zilele la țară.
  • Leagănul din spatele casei și apusul văzut de pe deal.
  • Macii.
  • Faptul că pot sta toată ziua în pijamale.
  • Mesajele pe care le primești când te aștepți mai puțin.
  • Când cineva te așteaptă acasă cu mâncarea gata pregătită.
  • Rețeta care iese perfect după ce nu ai mai gătit-o de multă vreme.
  • Înghețata cu nucă de cocos.
  • Brioșele cu gem de căpșuni (chiar dacă pe jumătate ai dat-o în bară la pregătirea lor. ok, mai mult de jumătate)
  • Gândul că el se întoarce acasă.

Lista cu binecuvântări…. continuă. Mereu și mereu.

 

încotro, inimă?

Cineva spunea că, după ce s-au sfârșit războaiele mondiale, după ce s-a prăbușit comunismul, în fine, paginile negre ale istoriei, omul s-a trezit liber și… nu a știut ce să facă. Nu a știut cu ce se mănâncă libertatea. Așa m-am trezit și eu.

De abia aștept să vină ziua meaaaa, de abia aștept să, mă tot gândesc la momentul ăla în care, mă apuc să-mi fac planuri pentru la anu’, vara asta o să…. Tot așa am spus. Au rămas listele nebifate și o eu cu amintiri de nisip în mâini. Și acum? acum încotro? ce fac acum? Am așteptat facultatea, să revăd oameni dragi, am zis de nenumărate ori că de abia aștept să plec. Toate momentele pe care le-am așteptat au venit și …. au plecat. Mai repede sau anevoie. Am rămas cu amintirea, cu gândurile, tânjind după alt viitor.

Se prăbușesc toate altarele, toate refugiile, toate zidurile. Se prăbușește o lume, oamenii îmbătrânesc, rămân singur, nu știu încotro s-o apuc. Am fugit, am plecat atunci când am spus gata, nu mai pot, însă mereu m-am întors. Iarăși valuri și întrebări fără răspuns. Și oameni care râd de nefericire, ancorați în fericirea lor. Și te întrebi. Și întrebarea revine obsesiv. De ce?

Parcă rugăciunile se izbesc de tavan și rămân în colțurile camerei, așa cum păianjenii își țes pânza. Și nimic. Niciun răspuns. Niciun ajutor. Nicio schimbare. Doar ruine. Și visuri de mâna a doua. Încotro, inimă? Încotro?

Fotografie: Pinterest

rămâi.

Să îți uiți lumea. Să o uiți și să rămâi aici. Respiră adânc și dezbracă-ți umerii cu răbdare, lasă să-ți cadă haosurile pe podea. Dă-ți jos umbrele. Uită-le; vor pleca. Apropie-te.

Așază-te lângă mine. Desfă-mi stelele din păr, dă-mi jos cerul înnorat de pe tâmple. Ia-mi zilele de ieri de pe umeri, ia-mi gândurile ruginite de pe coapse. Eliberează-mi mâinile, sărută-mi palmele ce netezesc mereu și în zadar cutele acelui acum veșnic furtunos. Desfă-mi timpul de pe trup, clipă de clipă, căci m-a înfășurat în veșnicia neobositului trebuie. Trasează-mi gândurile, desenează-mi pe trup prezentul pe care îl așteptai de atâta timp. Uită totul și fii. Acum. Aici. Cu mine. Nu vorbi.

Am să îți opresc acele care te fac să clipești, îți voi desface timpul de pe încheieturi și-ți voi săruta rănile făcute de prea târziu-urile din a căror cauză ai alergat în urma inimii tale. Am să te ascund lângă inima mea. Aici ne e îngăduit să uităm de timp. Ni se dă un răgaz în care lăsăm munții împrăștiați pe podea și tăcem. Urmează-mă. Vino cu mine. Încet, lasă-mă să te conduc. Să nu mă lași de mână. Pierde-te în mine, rătăcește în cuvinte pe care ai vrea să le spui, însă amândoi le știm. Shhhhh.

Să faci atunci dragoste cu mine. Așa cum au făcut primii oameni. Să îți imaginezi că mă iubești într-o lume neștiută de nimeni, o lume creată pentru două inimi ce bat una înaintea celeilalte, ca să fie o inimă continuă. Să nu te oprești când răsare soarele vechii lumi. Să zăbovești asupra mea în lumea noastră care durează cât vrem noi. Să stai acolo până iubirea ia forma ta, a noastră, a mâinilor care îmbrățișează, a sărutului care binecuvântează fruntea, umerii… Să nu mai pleci. Să rămâi până când

Să mă culci apoi pe pieptul tău și să-mi săruți fruntea. Să-mi lași forma buzelor tale acolo, ca atunci când mă privesc în oglindă să îmi amintesc și să-mi găsesc curajul de a birui iarăși dorul și așteptarea. Să mă privesc și să știu că ești în mine, mă privești din închipuirea care-mi seamănă, doar că sunt eu tu. Să nu pleci înainte să mă trezesc. Să rămâi lângă mine. Să-mi respiri liniștea, visele, zâmbetul. Să-mi desenezi dragostea în scobitura umerilor, să aluneci spre inimă, să-mi găsești infinitele, să…

Să faci dragoste cu mine la infinit.

Fotografie: Pinterest

Păpușa de la malul mării

Ne cunoaștem de când eram mică. Ea nu mi-a spus niciodată câți ani are. Nici care e adevărata culoare a ochilor ei. Poate albastră, când stau deasupra ei. Poate verde, atunci când trupurile noastre devin una. Poate cenușiu, atunci când cerul îi stă pe umeri și o face să țipe sub zborul pescărușilor.

Mi s-a făcut dor. Acum. Chiar acum. E o secundă uitată pe repeat care bate dor-dor în loc de tic-tac. Mi-e dor, înțelegi? E dorul acela nu contează cu ce sunt îmbrăcată, lasă-mă să iau cheile de la mașină, să cobor și să plec, să plec, să conduc toată noaptea și dimineață să îngenunchez la malul mării.

Acum. Vreau acum. Pentru că mi-e mai dor de ea acum decât în timpul iernii. Mi-e dor de ea acum, acum când e secetă în suflet, e pustiu în lume multă, e prea mult zgomot, e prea multă vorba și prea puțină fapta. Lasă-mă să plec. Vino cu mine. Lasă-mă să alerg desculță pe nisip, lasă valurile să mi se izbească de coapse. Lasă-mă să mă vindec de secetă pe malul mării.

Pe cealaltă o cunosc de când își răsucea cârlionții pe după degețelele mici și avea teniși galbeni. O știu de când a învățat să înoate în larg, în apa aceea verde cu nisipuri de scoici. O știu de când cobora pe plajă și vorbea cu soarele care își storcea razele de apa sărată și alerga pe mâinile ei sărutând-o. O știu de multă vreme…

Stătea pe umerii tatălui ei. Cârlionțată, cu ochi mari, sorbea marea din priviri.
– Uite că mișcă!
Doamna se minuna de fetița pe care o crezuse păpușă.

Așa a început povestea de dragoste dintre mare și ea

care-i faza cu anii de la bord

Maturizarea vine și cu bune și cu rele. Ca orice altceva, de altfel. Îmi amintesc de momentele din copilărie în care voiam să ajung și eu să beau cafea. Voiam să fac lucrurile pe care le făceau oamenii mari, such as stat afară până târziu, citit până târziu, culcat târziu and so on. După ce am crescut, mi-am dat seama că, de fapt, cafeaua e teribil de amară, dacă stai afară până târziu poți păți enșpe mii de chestii nasoale, cititul până târziu te face să amâni alarma de n ori și tot așa cu chestiile de oameni mari. Anii s-au dus, indiferent de ce mi-am dorit eu.

Am ales să fug cu tine. Și mi-ai atins sufletul. Am râs ca un copil, am uitat de ce lăsasem în urmă, am fost cu tine, am fost noi, am început să fim.

Cred că ar trebui să mă felicit pentru faptul că… mi-am trecut data zilei de naștere pe Facebook și că Facebook-ul ăsta a fost așaaaaa drăguț să dea o sfoară-n lista de prieteni cum că e ziua mea. Bravo, Alle, ca și cum ți-ai lipit pe frunte, hellllăăăuuu, e ziua mea! Glumesc. Și totuși……

Am crezut că dacă plec pe urmele visului meu, o să fiu în al nouălea cer. Mi-am dat seama ceva mai târziu că… cerurile nu sunt trepte pe care le poți sări, ci mări fără punți, fără luntri, sau cu corăbioare în care intră apă. Visul nu prinde aripi că vrei tu sau că le desenezi pe hârtie. Trebuie sculptate, trebuie șlefuite și trebuie probate. Aham, asta include și căzăturile. De multe ori abandonăm, plângem, fugim, ne dăm bătuți.

Una dintre cele mai frumoase chestii pe care le-am învățat până acum, a venit din partea unui martor al lui Iehova. Ei nu își sărbătoresc zilele de naștere. Trecând peste ofticarea mea, am rumegat ceva mai târziu unul din argumente. Vrei cadou azi, sau vrei în fiecare zi? Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că un cadou nu trebuie să fie musai musai cu fundiță, împachetat, surpriză sau ceva costisitor. E timpul pe care cineva ți-l dă doar ție când ar putea face alte chestii urgente care-i stau după cap, să se roage pentru tine, să te ducă undeva cu mașina, să plătească o comandă în locul tău, să te ducă pe un vârf de deal să vezi un apus, să te sune înainte de un examen, să îți scrie în fiecare zi, să se plimbe cu tine, să îți cumpere ceva fără niciun motiv, să te ia în brațe, să se gândească la tine…

Am mers împreună sub cerul albastru, sub privirile soarelui, printre pădurile despărțite de șosea. Mi-ai vorbit și ți-am văzut cerul din inimă cum se coboară de pe buzele tale pe mâinile mele.

Mulțumesc celor care mi-au scris la 00:00. Mesajele alea mi se par cele mai frumoase și cele mai evidente dovezi ale atenției la detalii. Știi că cineva a stat treaz, că s-a străduit să îți scrie fix la ora aia… E un sentiment tare plăcut să vezi cum se adună pliculețele pe ecran și citești urări, binecuvântări și altele…

Mulțumesc prietenilor care… știți voi.

Mulțumesc celor care mi-au scris, deși nu ne-am văzut niciodată, sau nu ne-am mai văzut de multă vreme. Cei cu care am făcut interviuri. Scriitori, bloggeri, fotografi, lideri, organizatori de tabără. Cei care mi-au fost profesori, mentori, inspirație.

Mulțumesc celor care au împachetat, cumpărat flori, scris și pus în plăsuțe de cadou. Bilețelele scrise de mână mi se par… îmi sunt suficiente.

Mulțumesc celor cărora mi-au scris ceva sincer și creativ și cu muuuuulți smailici combinați prin mesaj! Mulțumesc că ați dat mâna cu copilul care încă sunt și pe care mă încăpățânez să-l păstrez.

Mulțumesc în special celor care zilnic vă faceți timp pentru mine. Vouă nu vă scriu aici pentru că vă strâng în brațe și vă mulțumesc des. Dacă uit să fac asta… iertați-mă. Încă lupt cu egoismul.

Sunt cu un an în plus la bord, binecuvântată, cu visul acasă, uimită și cu o nouă lecție învățată. Am primit o nouă zi ca semn că încă sunt așteptată, sunt iubită și trebuie să strâng comori în cer. Iar cei care mi-ați urat de bine, sunteți rugați să faceți la fel.

Soarele coborând încet prin norii aprinși. Așa e și rugăciunea inimii zdrobite.

Am văzut Iubirea binecuvântând ziua asta. Ziua dată în dar. Și o inimă lângă care am numărat anii sau m-am pierdut în prezentul harului dat fără plată. Ne așteaptă munții, marea… începem numărătoarea inversă!

Sursă fotografie : Pinterest

 

 

Drumul spre casă

Garoafele au ochii larg deschiși. Așteptau. Mă rog să nu adoarmă înainte să ajungi tu acasă.

Mâncarea se răcește pe masă. Așa e mereu. Viața nu e corectă, iar noi suntem singuri. Mai devreme sau mai târziu. Avem cărări pe care le străbatem singuri, rugăciuni pe care le facem fără ca nimeni să știe cât plângem în așteptarea răspunsului, văi prin care trecem doar noi și umbrele noastre.
Cineva povestește la magazin despre moartea unui om care ieri era la fel de viu ca cei care l-au văzut râzând cu poftă și plin de viață. Garoafele plâng în locul nostru și așteaptă.

Trotuare cu pași care șovăie și suflete rătăcite. Copacii respiră greu pentru că cerul se sprijină de coroanele lor. Bujorii deschiși tremură în așteptare. Albastrul se ofilește în griuri ce coboară și strivesc. Dor. Toate țipă dorul fără cuvinte. Dar știi că așteaptă. Vezi praful cum se zbate sub pașii obosiți, copacii care plâng în foșnetele lor și tulpini ce se apleacă dureros spre pământ. Auzi tunete; pe pervaz dansează cerul. Alunecă pe geam cu sărutări lungi. Astâmpără setea și dorul.

Așa ai să faci tu când ți se vor auzi pașii la intrare. Ploaie bruscă, tandră,  v i e .  Mâinile ei alunecă pe trupul ars de sete și îl modelează. Inundă totul. Cerul și pământul deveniți una. Ploaia care le duce necuvintele și le șoptește în cădere ca pe niște rugăciuni. Da, plâng garoafele în așteptare, dar niciodată nu rămâi singur fără un scop. Cineva spunea câtă vreme aștepți, lucrează! Da. Adună comori pentru zilele în care știi că rugăciunile vor trece greu de tavan. Asta mi-ai spus ieri. Asta înseamnă te iubesc la tine. Încurajare și suflet ținut de mână. Așteptarea în care temeliile solide se construiesc cu răbdare, în dragoste și împletite cu rugăciuni spuse unul pentru altul. Așa să mă iubești.
Până dincolo de moarte.

Ești acasă. Ai scos dorul afară ca pe o pisică. S-a furișat și a dispărut în urmele pașilor tăi de la intrare. Inima casei știe că ai sosit. Te aștepta.
Și apoi, așa cum cerul se dăruiește pământului, te dăruiești și tu.
Așteaptă doar să ajungi acasă. Până atunci, voi învăța cum să te iubesc…

Sursă fotografie: Pinterest

Cântec de leagăn

Am făcut înconjurul lumii. Balta de pe trotuarul din fața casei lui, râul în care se scăldau în copilărie, marea care s-a oglindit în ochii ei, oceanul la care visează amândoi, ceața care încununează piscurile cele mai înalte. Am alunecat pe umbrela care îi făcea să meargă ținându-se de mână și de acolo am ajuns în palmele lor calde. I-am văzut ezitând să-și ia rămas bun, le-am pândit primul sărut ascuns în prima floare deschisă de liliac.

– Oare cum arată stropii de ploaie căzuți peste puful de păpădie?
– Așa cum arată cei din părul tău atunci când te prinde ploaia fără umbrelă.

Îi spune des că e frumoasă. Că are curaj. În căderea mea am învățat că oamenii depind unul de altul. Că au nevoie să audă cuvinte. Că au nevoie să fie ținuți în brațe. Că li se face dor, că vor să audă o inimă bătând lângă inima lor, că… Habar nu au ce urmează să se întâmple peste zece minute, însă au curajul să iubească. Să își spună pe curând, să-și scrie scrisori, să aștepte mâinele care le aduce revederea.

Cădem de acolo de sus și îmbrățișăm pământul, marea, seceta, oamenii. Unii ne ascultă, ne primesc îmbrățișarea, plâng cu noi fără ca ceilalți să știe. Noi… uneori plângem în căderea noastră. Dar se întâmplă minuni atunci când sărutăm seceta. Muritorii știu că cerul a făcut dragoste cu pământul când, dimineața, văd muguri și boboci, viața răsărind de sub umezeală.

Îmi place să alunec pe ferestrele oamenilor. Îi văd împreună la cină, apoi citind, uneori iubindu-se, îmbrățișând sau rugându-se la ceas târziu în noapte. Îi văd pe alții cum ne ascultă simfoniile pe care le cântăm în călătoriile noastre, căzând peste felinare, umeri, trepte. Aducem promisiunea curcubeului în tristețea noastră și doar sufletul care se oprește din când în când din goana-i blestemată ne poate înțelege.

Aduc cerul pământului și duc cerului pământul. Am o lume cu susul în jos. O lume văzută din vârful unui pantof, un univers ce alunecă pe culorile impermeabile ale unei umbrele, un geam închis de prea multă vreme și o străduță prăfuită ce-și poartă istoriile în urme care nu se văd.

Pământul mă înghite, iar eu duc cerului poveștile lui…

 

Sursă fotografie: Pinterest

N-am să mai spun „te iubesc”.

Gata dragobetele, sfântul valentin, martie cu toată mulțimea de flori, mărțișoare, cadouri și surprize. Nu mai vezi băieți cu trandafiri în fața blocului, fete cu buchete imense și cutii de Raffaello. Gata, că v-o ajuns. Următorul te iubesc…. știți voi, ca la fast and furious:
…va urma.
Știți de ce se promite luna de pe cer? Pentru că nu costă nimic. Săraca lună. Nu e trist faptul că se găsesc greuceni care să facă pe grozavii și s-o țină sus și tare că ei o iau de la locul ei și o mută în ghete, e trist că își găsesc prințese care-i cred pe cuvânt…

Doar noi și numele noastre figurăm pe propriile liste de rugăciune. Nu mai avem timp să plângem, pentru că… doar ne plângem. Mereu ne credem cei mai loviți de soartă. Ne trezim cu de ce-urile și tot cu ele adormim. Călătoream cu trenul acum câteva zile; s-au ridicat două fetițe împreună cu mama lor – se pregăteau să coboare. Eram chiar lângă ușă. Vizavi de mine, o trupă de patru bărbați sporovăind. Fetițele cărau mai mult decât puteau duce. Niciunul dintre bărbați nu s-a ridicat să deschidă ușa. Niciunul. M-am ridicat și, în timp ce le ajutam să treacă, toate trei mi-au zâmbit și mi-au mulțumit. Toate trei. Nu-ți trebuie statuie. Pur și simplu auzi un mulțumesc, vezi un zâmbet și lumea e mai roz deja.

Nimănui nu-i merge foarte bine. Dacă auziți pe careva spunând asta, ori e nebun, ori e nebun. Nu există. Toți avem câte un spin înfipt undeva. Mereu ne plângem. Suntem experți la asta. Cred că e singurul concurs la care românii s-ar califica primii, fără discuție. Întotdeauna credem că suntem cei mai oropsiți, bătuți de soartă și de ce eu?! de ce tocmai mie?! Măcar de am striga asta dacă ni s-ar spune că vom fi dependenți de insulină toată viața, avem cancer sau rămânem fără casă. Ascultați cu atenție ce urmează după vai. Nu era mărimea mea la tricoul nuștiucare, ce coadă a fost la magazin, ce vreme nasoală, ce sictirit/ă m-am trezit azi.

Ne dăm seama că iubirea e verb atunci când rămânem singuri, când cineva uită să ne sune, când nu ne așteaptă nimeni cu mâncare caldă acasă, când toți scriu LMA pe Facebook și nimeni nu sună la interfon. Toți facem poezie când suntem îndrăgostiți. Și analfabetul, și filologul, și turmentatul. Știți cine tace și gândește dragostea ca verb? Vă dau un indiciu.
Jefuit, bătut, lăsat aproape mort la margine de drum. Preotul. Vede și continuă să meargă. Ce-i pasă lui? El judecă. Ah, merita. Lasă că-l cunosc eu. Levitul. Vede, se oprește să se uite, dar traversează și pleacă. Nu am timp, nu pot, nu eu. Samariteanul. Se oprește. Se murdărește. Se apleacă lângă rănit. Se identifică acolo cu cel căzut. Îi leagă rănile. Îi duce la adăpost și plătește pentru el. Promite că se întoarce să mai dea dacă este nevoie.

De atâtea ori am auzit povestea asta. I-am făcut statuie Samariteanului și atât. Suntem preoții și leviții care așteptăm să vină altcineva.
Suntem experți în declarații. Ne pricepem să promitem, dar florile se ofilesc în florării, copiii mor de foame, spitalele… tot pustii.
Cui? Aproapelui. Când? Oricând. Cu orice preț. E atâta răutate în jur, încât rămâi uimit când cineva îți spune să ai o zi frumoasă! ai grijă de tine! ce mai faci? Nu ți-a spus nimeni asta de multă vreme? Sună tu pe cineva. Întotdeauna cineva e mai trist decât tine, mai apăsat, mai speriat, mai singur.

Nu vreau să-ți spun te iubesc. În fiecare zi vreau să amân să rostesc asta de teama gândului că nu am dovedit îndeajuns. Pentru că îndelunga răbdare, bunătatea, smerenia, bucuria, dăruirea, credința, nădejdea… nu se justifică în cuvânt, ci în faptă. Și asta e lupta pe care trebuie s-o duc dacă vreau să îți arăt că te iubesc. Am să învăț să iubesc de la Cel mai desăvârșit. Am să înving o clipă, un ceas, am să eșuez zile, luni… E așa de scurtă viața. Printre toate alergările și luptele ni se îngăduie să iubim. E o șansă ce ni se acordă în fiecare zi. Nu vreau să spun te iubesc. Vreau ca faptele să spună asta. E o călătorie lungă. Poate ai să-ți pierzi răbdarea. Când se va întâmpla asta, te voi ruga să mă ierți. Pentru că rostirea unui te iubesc durează câteva secunde, însă transpunerea lui în faptă… o viață întreagă.

Fotografie: Pinterest

Nu vorbi, arată-mi.

Transpune-mi cuvântul în faptă. Nu-mi spune nimic dacă nu-mi poți arăta ceea ce rostești. Știi de ce? Pentru că vorbim prea mult și trăim prea puțin. Rostim prea multe cuvinte și nu ne mai rămâne timp de fapte. E ca și cum ai promite unui om însetat apă și i-ai aduce doar cana goală. Pentru că știm toate cuvintele, le anticipăm, știm cum sună, știm cum să le potrivim în diferitele situații ale vieții, dar rămânem doar cu atât. Și e dureros. Devine dureros după ce ne dăm seama că auzim fără să vedem, trăim fără să simțim și spunem fără să facem.

Întreba cineva ieri că, dacă ar veni un străin și ar locui printre noi, cum ar trebui să trăim pentru ca omul acela să înțeleagă că i s-a oferit cea mai frumoasă dovadă a dragostei prin jertfa Fiului lui Dumnezeu? Cum îi arătăm noi că Fiul a murit pentru el? Cum îi transmitem bucuria, harul?

Ne-am pregătit atâta pentru sărbătorile astea și, la fel ca vremea, inimile ne-au fost posomorâte. O atmosferă searbădă. Fără lacrimi de bucurie, fără cântec înflăcărat. Pentru că Isus învie în fiecare an și ne-am obișnuit. Așa cum se și naște în fiecare an. Nu transpunem nimic în faptă și de aceea ni se pare ceva obișnuit acum. Piatra se dă singură la o parte, alții aleargă la mormânt, alții primesc vestea, alții stau la picioarele Creatorului și plâng de fericire. Noi trudim să împodobim casele și nu mai avem timp să mergem și să atingem rănile. Nu avem timp să ne uităm la mâinile noastre murdare. Lăsăm pe alții să nu creadă fără să vadă, apoi îi ascultăm plictisiți, în loc să alergăm și noi înaintea Harului.

Arată-mi, nu-mi vorbi. Când nu e nevoie de cuvinte, arată-mi. Spune-mi bună dimineața lăsând soarele să intre în cameră, să-și rostogolească razele pe podea, apoi să îmbrățișeze pernele și umerii noștri. Sărută-mi fruntea, mâinile. Ascultă-mi inima și zăbovește acolo cu mine în lumea aceea în care pretindem că timpul se oprește și ne privește. Sau că trece pe lângă noi, nu contează. Dă-mi din timpul tău în loc să-mi spui mi-e dor, te iubesc, te vreau. Dacă vrei să mă binecuvântezi, ia-mi mâinile și pune-le pe inima ta; închide ochii și vorbește cu Cel care poate păzi o cetate, un suflet, un trup, o inimă… Ține-mă strâns înainte să plec și voi înțelege că mă porți în rugăciunile târzii, că o să te întorci înainte să mă trezesc, că o să mă aștepți, că …

Vorbește-mi fără cuvinte. Pentru că le știu. Le-am auzit de atâtea ori la colț de stradă, în cererile de căsătorie care, mai nou, se fac live, în înjurături, în știrile de la ora 5, în rugăciunile fușărite, în gări, în stații, în mașină, în bucătărie, în magazine, în săli de clasă, în fața blocurilor, în …

De câteva zile am în minte întrebarea dacă ar fi să-l reprezinți pe Dumnezeu printr-o fotografie, ce ai alege?
Aș alege multe. Ce anume? Detalii. Un copil care se roagă. Un boboc de rățușcă. Un apus. Un răsărit. Un buchet de flori, garoafe sau lăcrimioare. Roua de pe iarbă dis de dimineață. Trupușorul unui bondar. Petalele adunate la marginea șoselei. Ariciul din spatele blocului. Zâmbetul unui bebeluș. Valul care îți îmbrățișează gleznele. Îmbrățișarea unui prichindel. Salata verde. Ghiveciul cu flori de la fereastră. Veverița din parc. Mâinile care prind micuții în brațe. Razele soarelui de pe paginile unei Biblii în zori. Ochii celor dragi, privirea blândă. Stropii de ploaie de pe un geam. Ramuri înmugurite. Liliacul înflorind…

Trăiește ceea ce vrei să-mi spui. Fă-mă să înțeleg din fapte ceea ce vrei să rostești. Făcând asta, vom învăța să spunem prin viețile noastre despre Cerul pe care îl purtăm în suflete. Începem cu lucrurile mici.

Sursă fotografie: Pinterest

Până când?

Dragostea cu care am crescut nu s-a schimbat. E aceeași. Rabdă, suferă, așteaptă, se roagă, plânge împreună cu cei ce plâng și se bucură împreună cu cei ce se bucură. Oamenii de acasă încă mai au nume pentru ea. Încă mai văd inimi curate, tineri care se țin de mână și îngenunchează în fața altarului, așteptând binecuvântarea. Aici e refugiul în care am întâlnit dragostea, iar numele refugiului e … Dumnezeu este dragoste.

Zâmbeau; aprilie înflorind înspre altar. Îmi era dor să văd o nuntă. Știi care e partea cea mai frumoasă la o nuntă? Când dragostea e din Dumnezeu, mereu are nume noi, e plină de bucurie și știe să-l facă fericit pe celălalt. Niciodată nu auzi aceleași sfaturi la nunțile astea. Dragostea e aceeași, dar se materializează prin detalii noi. În fiecare zi.
Se țineau de mână. În drum spre altar, când au îngenuncheat, când s-au așezat. Se țineau de mână în timpul slujbei, în timpul rugăciunii, în timp ce li se puneau întrebările. Din când în când, el o prindea cu amândouă mâinile. Când s-a terminat rugăciunea, el a ajutat-o să se ridice. Pentru că ăsta e ajutorul potrivit. Cel care îngenunchează lângă tine și te ajută să te ridici după ce ați plâns împreună, acolo, în fața altarului. Ajutorul potrivit e cel care te ține de mână atunci când se roagă pentru tine, când te binecuvântează.
Pentru că… iubind, te dăruiești cu tot ce-ți aparține și uiți orice măsură
Li s-a spus la un moment dat să se țină de mână toată viața. Se poate?  Da. Pentru că atunci când te țin de mână vreau să te înțeleg, vreau să merg împreună cu tine, vreau să alegem împreună, vreau să avem același gând, vreau să fiu ajutorul potrivit. Da, pot să te țin de mână toată viața, pentru că te-am pus ca o pecete pe inima mea. Și te-am pus în Mâna Celui care face totul frumos la timpul potrivit.

Când a venit rândul miresei, au omis întrebarea până când?
Până când, iubitule? Până la prima cină ratată? Până la prima zgârietură pe mașină? Până la primul iartă-mă nerostit din prea multă mândrie? Până la prima minciună? Până la prima cămașă necălcată? Până la prima uitare? Până la prima ceartă și prima noapte în care vom dormi fără se ne spunem noapte bună? Până când?

E frumoasă Dragostea. O știu. Dar trebuie s-o cunosc de acum. S-o las să mă învețe. Să mă mustre. Să mă îndrume. Să-mi spună cum să iert. Să mă învețe să mă dăruiesc în fiecare zi. Să mă facă ajutorul potrivit…

Sursă fotografie: Pinterest

Bună dimineața, binecuvântare!

Știi senzația aia pe care o ai după o zi grea când, ajungând acasă, lași problemele la intrare, te dezbraci și inspiri adânc? Momentul acela în care de pe umeri îți alunecă o cămașă veche, lungă și largă care înțelege tot și tace. Așa a fost ziua de ieri. Ultima zi din martie. Ultima zi dintr-un martie pentru doi.

Am să-ți spun despre salata verde, despre puii de găină, despre primele păpădii pe care le-am văzut departe de casă, despre apusurile văzute în drum spre casă, despre lacrimi de bucurie, despre zile cu soare blând coborât pe trotuar, despre nopți cu somn neîntrerupt, despre cheia răsucindu-se în broască. Pentru că mă opresc din alergat și mulțumesc. Și te rog să te oprești cu mine. Să îți aduci aminte. Să mulțumești. Să nu uiți niciuna din binefacerile Lui.

Vreau să-ți reamintesc. Să-ți spun să ai răbdare. Să aștepți în tăcere. Să te pregătești. Să te lași prelucrat. Să accepți șlefuirea. Să fii gata să răspunzi chemării. Să faci totul cu pași mici. Să iei fiecare zi în parte și să spui că Harul îți este îndeajuns.

Era soare. Tu îmi vorbeai despre viață; lumina și verdele de primăvară timpurie erau imaginea vocii tale. Am trecut pe lângă un cimitir. Atâta viață, atâta bucurie, liniște… și un cimitir. Știi la ce m-am gândit? La mine. La trecut. Am realizat că Dumnezeu vindecă, Dumnezeu iartă, dar rămân cicatrici. Nu pentru că Dumnezeu nu poate sau nu vrea, ci ca să îmi amintească… Atunci când văd umbrele, să îmi amintesc de cioburile pe care El, cu atâta grijă, le-a făcut aripi. Le-a dat o altă formă. O inimă nouă. O inimă care plânge, care se căiește, care bate din nou pentru un scop. Unul măreț.

Ți-aș povesti despre vaza fără flori și despre cele șapte fire de garoafe peste care a apus ultima seară de martie. E o poveste pe care ai s-o auzi de multe ori de acum încolo…

Scrisoare fără destinatar

Mi-am dat întâlnire cu inima mea. Încep să fac ordine într-o lume imensă, cu multe secrete, cu multe ușițe zăvorâte.
Cine-ar fi crezut că doare atât de crunt atunci când te hotărăști să te înfrunți pe tine însuți?

Nu știu dacă m-am întâlnit cu tine sau cu vechea eu.

Și-au fost cuvinte liniștite. Calme. Naive, blânde. Calde. Le-am citit mergând spre nicăieri, pentru că nu mai știam încotro vreau să merg. Apoi, totul s-a năruit.
Știi ce doare mai tare decât o inimă frântă? Una frântă de două ori. Pentru că noi nu ne putem vindeca rănile. Trecutul năvălește; umbrele lui spun prezentului să renunțe.

Apoi, a fost o furtună de cuvinte. Și poate că trebuiau spuse. Era teamă. Distanța. Tonul străin. Mă dureau cuvintele, ecoul lor sfâșia. Știi? Sunt atâtea de spus, dar nimic de scris. Poate nu mai e nimic de spus. Nu mai îndrăznesc să spun că mi-e dor. Taci, inimă, taci. N-o spune. Cel puțin, nu cu voce tare.

Tot ce sunt e har. Am clipa de acum și un prezent prelungit pe care, uneori, uit să îl încredințez în mâinile Lui. Am risipit atâtea clipe de acum… Dar, iată-mă în clipa de acum. În prezentul iertării lui Hristos.
Cuvântul… să locuiască din belșug.

Lasă-mă să plec. Mă voi întoarce dacă voi primi altă inimă. Una capabilă să bată pentru Cer și pentru o singură inimă de pe pământ. Pentru că nu mă pot întoarce așa acasă. Dacă vezi că așteptarea nu se mai termină… nu mai zăbovi.

Fotografie: Pinterest

Împărăția în formă de inimă… de copil

Orice mi-ar spune oamenii, oricât de înverșunat m-ar contrazice cineva, eu o să cred în minuni. Pentru că pe una o am acasă; citește povești tot mai cursiv, aleargă, râde, spune perle, colorează și adoarme cu cărțile lângă pernuță. Minunea asta e un copil curajos, energic și vesel. E felul lui Dumnezeu de a șlefui o inimă de om mare. E modalitatea prin care Dumnezeu repară rugăciunea deficitară și adună familia împreună.

Eroul meu a crescut. E aducerea aminte a faptului că Dumnezeu are timpul și metodele Lui. E minunea care deschide ochișorii în fiecare dimineață și apare desculță pe parchetul din hol. Ne amintește că ceea ce Dumnezeu binecuvântează, rămâne binecuvântat, chiar dacă uneori ne pierdem speranța…

Oamenii spun că un erou poartă pelerină și mască. Alții spun că un erou are pe pereții din hol diplome și poze cu oamenii pe care i-a salvat. Eu îmi recunosc eroul după gălăgia pe care o face pe scări. După hohotele de râs și pașii desculți. După vocea care mereu întreabă, mereu e curioasă. Eroul meu nu are niciun afiș. Nu s-au făcut benzi desenate după isprăvile lui. Eroul meu nu dă răspunsuri. Eroul meu pune întrebări întrebărilor și face boacăne. Eroul meu mă pune să număr până la degetul mic și să merg să îl caut. Eroul meu îmi spune să mă ascund în bucătărie și să aștept să fiu găsită. Eroul meu spune că nu lasă niciun băiat să mă ia. Îmi spune că n-am nevoie de altul din moment ce îl am pe el deja.

Eroul meu spune încolăcește-mă în loc de îmbrăţişează-mă, şi sună mai bine. Eroul meu mi-a definit dorul într-o seară, citând dintr-o poezie învățată la grădiniță. Eroul meu mă inspiră să scriu, să cred, să simplific lucrurile şi să fac totul în paşi mici de prichindel, ca să nu pierd niciun detaliu.

Dragul meu drag, ai fost trimis ca să mă înveți să am răbdare. Să văd frumusețea de la înălțimea ta. M-am născut odată cu tine, iar acum creștem împreună, ținându-ne de mână. Citim poveşti cu Ştrumfi, cu Habarnam, ne uităm la desene cu Garfield, Winnie, şi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Cu tine îmi retrăiesc copilăria în fiecare zi. Când ai fost mic-mititel, te-au luat în braţe şi au rostit Binecuvântarea peste tine. I-am auzit spunând că ceea ce Dumnezeu binecuvântează, rămâne binecuvântat. Nu am înţeles atunci. Dar, după ce te-am văzut căzând şi izbindu-ţi spatele mititel de pământ, am ştiut că binecuvântarea Creatorului era peste tine. Te-ai ridicat, ai inspirat adânc şi ai început să alergi. Când tropăi seara prin hol şi noi te certăm ca să încetezi, îmi amintesc de Binecuvântarea care a rămas peste tine. Picioruşele care aleargă şi nu stau locului nici când eşti la masă, ochişorii mamei, năsucul mic, degeţelele pline de cerneală, pereţii măzgăliţi, maşinuţele cu piese lipsă, hăinuţele tale mici.

Când pleci, e linişte. Prea linişte. Nu e nimeni care să mă întrerupă, nimeni care să alunge tăcerea adulţilor, nimeni care să facă gălăgie şi dezordine. Nu știu dacă cineva va face benzi desenate sau dacă se vor scrie cărți despre tine, însă eu îți promit că am să te port în rugăciunile mele. Voi scrie eu despre tine. Și voi cere ca Binecuvântarea să rămână peste tine.

El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui!

 

Comori ascunse… la vedere

E soare. E cald, ramurile au mugurași, parcurile sunt pline de prichindei, florile acoperă zdrențele pământului, ies furnicuțele pe trotuar.
Și ce?
Ne-am pus hainele de iarnă în dulapuri, mâncăm înghețată, ieșim mai mult la plimbare, cei dragi ne așteaptă acasă cu masa pusă și cu brațele deschise.
Și ce?
Ne-am dat jos din pat sănătoși, putem vorbi, putem vedea, putem merge, zâmbim, râdem, facem cumpărături, răspundem la întrebările celorlalți.
Și ce?
Ne bem cafeaua, stăm față-n față cu cei dragi la micul dejun și facem planuri, ne gândim la cadouri pe care să le oferim când se așteaptă mai puțin, ne ținem de mână, ne îmbrățișăm și ne bucurăm împreună.
Și ce?
Putem folosi tacâmurile, știm să mergem să ne spălăm pe dinți, știm să ne îmbrăcăm singuri, știm să ne plimbăm cu bicicleta.
Și ce?

Ne-am obișnuit cu toate astea. Credem că ni se cuvin, că e perfect normal să fim sănătoși și considerăm că merităm toate astea. Ne plângem de lucruri banale: de vreme, de circulație, de aglomerația din magazine, de nasturii care se desprind de la cămașă. De șosetele fără pereche, de vasele pe care celălalt nu le pune în chiuvetă, de faptul că sforăie în fiecare noapte.

Am fost azi la coafor. La un moment dat, a intrat o doamnă cu un băiețel. Credeam că tânăra era mama micuțului. Am observat că ea îi explica totul ca unui copil ce descoperă lumea pentru prima dată. Vorbea permanent cu el și îi supraveghea fiecare mișcare. Urma să aflu că micuțul era mai deosebit. Doamna care îl însoțea era terapeutul băiețelului.

Repeta întrebările pe care le auzea, fără să răspundă. I se șopteau întrebările pe care el trebuia să le pună. Tănăra se bucura de progresele pe care micuțul le făcea. Încurca numele cu vârsta, culoarea cu numele, dar cu puțin ajutor, am reușit să ne înțelegem.
Ne bucurăm cu toții atunci când unul dintre ei reușește să țină o lingură în mână sau să meargă singur la baie.
După ce m-am ridicat din fața oglinzii, m-am aplecat langă micuț. L-am luat de mână și am vorbit cu el. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare când, trecându-și degețelele prin părul meu, m-a privit și mi-a spus:

– Ești frumoasă.

Țin minte că am ieșit la plimbare săptămâna trecută și bătea vântul. Mă plângeam de asta și de faptul că, oricât mi-aș fi aranjat părul, rămânea la fel de ciufulit și în toate părțile. Cineva mi-a spus el se poate juca în părul tău… lasă-l așa, măi. îți stă bine.

Doamne, câtă răbdare mai ai cu mine? Cât mă mai aștepți? Mă rog pentru o inimă mulțumitoare; Tu mă binecuvântezi în fiecare dimineață, dar eu aștept Cerul să se coboare pe pământ. Susurul blând… o rază de soare, un copil ce mă strânge în brațe înainte să plece la școală, un buchet de flori lângă filtrul de cafea, prezența celor dragi… și eu tot nu văd. Iartă-mă. 
Uit că Cerul e lângă mine. E în mine. În jurul meu. Aici…

Sursă fotografie: Pinterest

Povestește-mi…

S-a început o lume nouă pentru mine. O lume în care acasă începe să însemne tot mai mult o inimă.

Zilele au trecut încet. Luni a fost frig. A plouat. Marți a apărut soarele. Miercuri a fost cald. Acasă am găsit un buchet de viorele și ghiocei într-o ceașcă de porțelan. Primăvara. Viață. 

Grevă. Bagajele și rugăciunile oprite în gară. Taxi, telefonul, stația, aglomerație, timpul grăbit de la încheietură și soarele ce apăsa umerii. A venit cu mine; a așteptat. M-a îmbrățișat la plecare și s-au liniștit apele. Mi-a spus să am grijă. Om bun și frumos. Dar ea încă nu știe. Nu vrea să vadă.

Mulțumesc. 
Pentru că atunci când rămâi singur și ai nevoie de ajutor, frumusețea nu-ți folosește. Dar bunătatea și răbdarea… bucățele de cer în sufletul celui care întinde mâna. Știi? Îmi spuneai că tu cauți Cerul. Am învățat că, uneori… Cerul are formă de mâini întinse și pași ce se grăbesc să ajute pe alții.

A fost cald. Soarele a venit cu mine. Drumul înspre casă. Biserici vechi, oameni întorcându-se, case mititele, pomi cu ramuri înmugurite și cer coborât pe pământ. Au fost nori, însă fără ei, apusul nu s-ar fi stins în culori atât de frumoase. Orășelul mic, oamenii ieșiți la plimbare și inima mea așteptându-te. Am multe de-ți povestit. Și poate că nu voi spune multe…

Și da… aveam mâinile calde. În sfârșit.

Hai acasă.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Femeie, tu…

” – Doss, nu sunt femeia care apare pe coperta revistelor. Nimeni nu arată așa. Femeia aceea e doar o plăsmuire a …
– Nu m-am îndrăgostit de femeia de la ghișeu.
– Da, dar… eu sunt doar conturul. Apoi, imaginea mea e prelucrată pe computer, mi se șterg ridurile, mi se micșorează nasul, mi se împinge bărbia mai înăuntru, mi se scobesc obrajii – își cuprinse bustul cu mâinile – mi se măresc sânii.
Am scuturat capul.
– Eu m-am îndrăgostit de acea Abbie care stă în fața mea.
– Și când o să fiu bătrână și urâtă, cu pielea atârnând din toate părțile?
– Abbie Coleman, eu nu mă însor cu imaginea ta abstractă. Sau cu amintirea ta. Eu mă însor cu tine. Așa că nu-ți mai face griji cu imaginea ta de peste ani. Am s-o iubesc și pe ea. Chiar mai mult. Accept și răul pentru că asta înseamnă că voi fi trăit și binele.”

(Charles Martin – La capătul râului)

E târziu. Cineva îmi spune că florile de pe birou îmi zâmbesc. Hmmm. Da. E luna aia în care suntem recunoscute oficial ca prințese, regine și șefe. Și ni se spune că suntem frumoase. Și că suntem iubite. Primim flori (câte nu primim în tot anul) și bani pentru că puțini bărbați se încumetă dincolo de buchete fancy și ciocolată. Am văzut un domn ajutând o bătrânică să treacă strada, puștani cu trandafiri (sfânta floare care merge la toate ocaziile), poze cu tot amalgamul ăsta al lunii în care ne amintim că avem mame, soții, fiice, bunici și tot restul Evelor din viața noastră.

Da, dom’le. Femeile sunt frumoase. Sunt frumoase când se machiază. Sunt frumoase cu gene false, rujate, fardate, cu unghii colorate, în rochițe, pe tocuri înalte, cu părul buclat sau aranjat sofisticat. Sunt frumoase cu cerceii ăia mari ce le joacă după cum își întorc capul și care sclipesc la soare.
Sunt frumoase. Și-ți taie respirația.

Doar ea era în stație. Șoferul a încetinit; nu și-a mutat privirea de la ea. Ea s-a urcat și s-a așezat. O blondă înaltă, subțire, îmbrăcată în culori stridente. Buzele ei erau conturate apăsat, toate accesoriile ei sclipeau. Și da, ca s-o spun pe șleau, era bună tipa (să fiu sigură că înțelegeți).
S-a așezat în fața unui domn; avea o privire absentă, se comporta ca și cum ar fi fost singura călătoare. A ațipit după câteva minute.

Oare când fusese femeia asta privită ca o femeie și nu ca un obiect?

Femeie, înțelege că ești frumoasă. Înțelege că nu ești un obiect și că nu funcționezi după principiul 60-90-60.

Femeie, înțelege că e mai important să fii respectată decât să primești atenție. Înțelege că nu trebuie să placi tuturor, că nu e nevoie să auzi fluierături în urma ta și că e de preferat să fii privită în ochi atunci când porți o discuție cu cineva. Înțelege că bunătatea și hărnicia te încununează.
Înțelege că nu ești pentru oricine. Că nu ești un număr. Înțelege că frumusețea e trecătoare și că omul pe care îl vrei lângă tine trebuie să iubească ceea ce ești, nu ceea ce poți face. Pentru că ceea ce ești include și defectele de care te temi atunci când treci pe lângă oglindă, iar ceea ce poți face poate fi întotdeauna făcut mai bine de o alta.

Femeie, tu ești frumoasă. Când te trezești despletită și cu cărarea în zig zag. Când speli vase și porți șorțul ăla de bucătărie. Când ajungi acasă obosită. Când râzi și glumești ca un copil. Când faci curățenie și schimbi apa la flori. Când nu te machiezi, când porți haine lăbărțate, când îți prinzi părul în cocul ăla ciufulit. Când mergi la cumpărături și te pierzi printre rafturi. Când ești plină de făină, când faci clătite, când spui celui care pleacă ai grijă de tine! Când povestești despre tine, când îți lași părul desfăcut. Când ești tu, așa cum te trezești. Da, chiar așa cum te trezești dimineața devreme sau mai târziu, câteodată.

Ce este femeia? O catedrală cu umerii de stâncă, cu încheieturile de fluture şi cu altarul în pântec. (Gabriel Petru Băețan)

Femeie. Ești cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu. Acceptă-te. Și acordă importanță statutului pe care îl ai. Nu ești pentru oricine, nu ești pentru mai mulți, nu ești un obiect.

Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea. … Dezmierdările sunt înşelătoare şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. (Proverbe 31)

Femeie, tu… !

 

 

„… îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu”.

E linişte în sfârşit. Bat clopotele bisericuţei de peste drum, iar în casă miroase a pepene. Respir adânc; nu mă doare. De multă vreme nu am mai respirat aşa. Mă uit peste fotografii, peste mesaje, peste agendele cu bilete de tren şi legitimaţii sau chitanţe şi îmi amintesc…
Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!
 Lungi au mai fost drumurile… Multe au fost întrebările fără răspuns. Două luni. Ani, poate.
…El te încununează cu bunătate şi îndurare…
Victorii şi har. Bucurii neaşteptate şi răspunsuri.

B I N E C U V Â N T Ă R I .

Aripi din cioburi. Puţinul înmulţit. Harul… Minuni din speranţe moarte şi frici nerostite. Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine…
Aici e un altar. Ca să nu uit. Ca să îmi amintesc şi mâine, şi poimâine şi… mereu.
M E R E U.
Tot ce am e dar. Tot ce sunt e har.
 
Despre Isaac Newton se spune că a fost fiul unui fermier din Anglia. Mama lui a rămas văduvă. După ce s-a recăsătorit, l-a lăsat pe Isaac în grija bunicilor lui. Băiatul petrecea mult timp în grădină, citind, meditând şi inventând tot felul de maşinării cu mecanisme ciudate. A construit un ceas de apă, un fel de clepsidră cu apă, după care oamenii din sat îşi fixau ceasurile. A construit şi o moară de vânt; când bătea vântul, moara funcţiona cu ajutorul unui şoarece care alerga în interiorul roţii după nişte săculeţi cu cereale atârnaţi undeva la înălţime. Lui Isaac îi plăceau mult slujbele religioase, predicile preotului din sat şi Biblia veche a familie. Mai târziu a studiat la „Trinity College” în cadrul Univerităţii Cambridge. Isaac a început să fie pasionat de Univers. Îşi punea întrebări la care oamenii de ştiinţă din vremea lui nu aveau răspunsuri – De ce există culori? Cum se învârte Pământul în jurul Soarelui? Din ce este formată lumina?

Pe Newton nu-l interesa doar structura universului; cu acelaşi zel studia şi Sfânta Scriptură pentru a-l cunoaşte mai bine pe Creator. Nu considera că fizica se contrazice cu Biblia. „Isaac Newton a explicat cauza fluxului şi a refluxului, a dezvoltat studiul opticii, calculului diferenţial şi a inventat telescopul cu reflexie. El a fost cel care a constatat că lumina se descompune în cele şapte culori ale curcubeului. Newton este considerat întemeietorul fizicii clasice. Când a descoperit legea gravitaţiei, adică legea atracţiei universale, Newton a considerat-o o altă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. El a declarat că „Dumnezeul Atotputernic este prezent peste tot în creaţia Sa. Fără Creator, Universul nu ar putea exista”.”

Un om simplu. Un fiu de fermier devine preşedinte al Societăţii Regale din Londra. Un băiat orfan descoperă principiile de bază ale fizicii. În toate acestea, el se pleacă în faţa Creatorului. Recunoaşte măiestria, înţelepciunea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Lumina, mărul căzând pe pământ. Isaac Newton numeşte toate aceste lucruri  m i n u n i  şi le pune pe seama unui Creator, fără de care Universul nu ar putea exista.

Dumnezeu face lucruri mari cu oameni simpli. Îi înzestrează cu înţelepciune din înţelepciunea Lui şi le descoperă cantităţi infime din misterul începutului.

Un ciobănaş. Trimis să facă treburile pe care nu le făcea nimeni. Nu e cel mai înalt dintre fraţi. Nu e cel mai puternic. Nu e cel mai deştept. Este mic. Poate că, uneori, până şi părinţii lui mai uită de el. Un copil, cu păr bălai şi cu faţa frumoasă. Copilul acesta are ceva special.  I N I M A . Dumnezeu nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Dumnezeu se uită la inimă.”

– Doamne, nu vorbeşti serios. E un ciobănaş.
– L-am ales.
– Dar… nici armura nu stă pe el. Nu poate lupta.
– Nu va merge bizuindu-se pe puterile sale. Va merge în Numele Meu.
– Doamne, de ce tocmai David?
– Ca să te învăţ că Eu fac lucruri mari cu oamenii pe care tu îi consideri neînsemnaţi.
Poate eşti cel mai mic şi ceilalţi te consideră neînsemnat. Poate ai încercat să fii cineva, să faci ceva eroic şi ai eşuat. Opreşte-te. Te-ai străduit destul să fii un om după inima celor din jurul tău. Fii un om după inima lui Dumnezeu! Nu te mai bizui pe armuri, pe armatele clădite cu forţele proprii. Au eşuat. Ştii bine că vor eşua din nou. Renunţă la a-ţi mai face din inima celorlalţi un ideal. Ai deja o inimă ideală. Inima Lui. Lasă-l pe El să decidă ce vei face. Stai la dispoziţia Lui.

Are putere să te facă biruitor de uriaşi. Îl poți crede pe cuvânt? Îndrăznește.

Și, ca să nu uiți cine e Dumnezeul tău… Eu am pus mării ca hotar nisipul, hotar veşnic, pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi sunt neputincioase; urlă, dar nu-l trec.

 

Sursă fotografie: Pinterest 🙂

Aș vrea să fiu ce azi n-am fost…

Pădurea își plânge moartele; de sub zilele care au plecat în trecut, sufletul verde își deschide iarăși ochii. Bătrân, dar e altul. Și miroase a crud, a ghiocel, a pământ răscolit care se vindecă.
Vântul mi se zbate în palmă. Iarna înfrântă sub sărutul primăverii.

Și poate nu e nimic de spus. E doar sufletul care face un popas. E rănit, dar a învățat. Își numără rătăcirile, își amintește de clipa în care a căzut. Plânge. Își cere iertare. Încet, încet cad lanțurile. Dezleagă-mi amintirile pe care vreau să le uit așa cum dezlegi un buchet de ghiocei din strânsoarea care le frânge trupușoarele. 

Vino cu mine; mergi înaintea mea. Învață-mă să fiu o lumină. Învață-mă să fiu ca Tine.

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută;
Înțelegând al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămân în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Și nicicând înainte;
Prin lumea plină cu plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri,
Să nu m-abat spre nicăieri,
Din drumul vieţii Sfinte.
Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Și nici nu vor să fie;
Mergând în viaţa spre apus,
Să nu mă las de valuri dus
Ci să mă-nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.
Aproape-aş vrea să fiu oricând
De cei ce trec prin lume,
Sub greul crucii suspinând
Dar și de cei căzuţi din rând,
Rămaşi în urmă, sângerând –
Răniţii fără nume.
Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntr-una
Că din al mântuirii ceas,
Secunde doar au mai rămas
Și cei ce azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.
Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Când se va-ntoarce ca-mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi i-a dat:
„O, bine, slugă bună!”
Și aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare –
Și străbătând în lumea rea
Să duc lumina undeva,
Să încălzesc pe cineva
Și să mă-ntorc în Soare…

(Aș vrea să fiu ce azi n-am fost – Petru Dugulescu)

 

Sursă fotografie: Pinterest

N-am să te pot iubi

Nu știu voi, dar eu am obosit; orice ai discuta, oriunde ai fi, cu oricine ai vorbi auzi despre sex, cine cu cine s-a mai cuplat, care cu care, unde, cum, când, de câte ori and so on. Aia e prietena nu știu cui, ăla a făcut așa, s-au despărțit, stau împreună, nu mai stau, poate o cere, poate nu… I’m fed up, cum zice englezu’. Toate piesele pe care le asculți, dacă nu au imagini, au cuvinte despre asta. M-am trezit în mijlocul unor iubiri caricaturale și am obosit.

Prima carte din 2017 e o dezamăgire (aproape) totală. Povesteam ieri unui prieten că, de multă vreme nu am mai citit o carte cap-coadă. O carte în care el să nu fie cu 30 de ani mai mare decât ea, o carte în carte el să nu fie însurat și să curteze o puștoaică de față cu nevastă-sa, o carte în care dragostea să fie dragoste, nu concubinaj sau activitate de timp liber. Ziceam de prima carte. Mda. Am ajuns la jumătatea ei de azi dimineață. Speram să citesc scrisori de dragoste. Punct. Puține. Majoritatea sunt scrisorile unor oameni căsătoriți care s-au săturat de prima iubire, oameni pasionați de trupuri și nu de suflet. Ah. Cu un drum, am aflat care scriitor a mai fost pe invers. Deci caricaturile astea au fost dintotdeauna, doar că mai pe ascuns. Acum e ceva obișnuit.

Printre primele întrebări care mi se pun frecvent sunt cele de genul uhm, voi vă culcați împreună înainte de căsătorie? Aveți voie să…? Faceți asta?. Deja-mi vine să răspund cu altă-ntrebare. Ceea ce nu înțeleg oamenii e că viața și rostul ei în goana-i blestemată nu e despre câte sau câți ai avut, de câte ori și cu cine. Și am obosit. Pentru că văd pseudo-familii și toate astea îmi fac visurile să pară dureros de neverosimile. Lumea râde și spune că e imposibil să găsești pe cineva care așteaptă, la fel ca tine. Am încetat să combat fraza asta. Nu pentru că nu mai cred în ceea ce răspund, ci pentru că am înțeles viziunile unor oameni care trăiesc altfel decât mine.

Îmi doresc mai mult decât o noapte, două, trei, un inel, un buchet uriaș de flori și un bărbat îngenucheat în fața mea. Am crescut văzând oameni care niciodată nu s-au acuzat de infidelitate. Nu am auzit niciodată ai întors capul după tipa aia, sau dacă aș fi fost căsătorit cu altcineva… De aia, Dumnezeu, (că totuși, o fi mai deștept ca noi) a lăsat câteva reguli și în privința asta. El nu condamnă omul, ci păcatul.

Da, am obosit. Dar nu am renunțat. Și am înțeles că dragostea adevărată, nu seamănă cu cea din basmele copilăriei, nici cu cea pe care o văd pe stradă, pe Facebook, pe Instagram. Dragostea adevarată are timpul ei, vremea ei. Și roadele ei sunt pe măsură.
Nu cred în dragostea de mâine. Cred în dragostea de astăzi. Cred că dragostea are un prezent continuu. Așa cum am văzut-o de când am început să vorbesc, să merg, să înțeleg… Și mi-am dorit să trăiesc o dragoste nu ca în povești, ci una de zi cu zi care să mă învețe să oglindesc Chipul după care am fost creată.

Iubitule, niciodată nu voi putea să te iubesc fără ajutor. Mă cunosc și știu că am defecte care ar putea ruina totul. Nu te voi putea iubi atunci când faci dezordine, când nu mă ajuți în bucătărie, când îți lași hainele împrăștiate, când mă critici, când nu mă asculți, când conduci fără să fii atent, când ești mânios, când greșești. Din cauza orgoliului, a nerăbdării, a mâniei, a încăpățânării și a celorlalte defecte pe care le am.
N-am să te pot iubi de una singură. N-am să te pot iubi fără Dumnezeu. Cu El însă, am să învăț să am răbdare, curaj, blândețe, bunătate,  d r a g o s t e . Vom învăța împreună să iubim, să oglindim cea mai frumoasă caracteristică a lui Dumnezeu. Atunci, împreună. Pe curând, iubitule.

Sursă fotografie: Pinterest

Ce ar spune un rucsac dacă ar putea vorbi

Eu merg cu oamenii. Călătoresc, fac popasuri. Drumeții, escapade, vacanțe. Locuințe noi, vizite sau tabere. Îmi place să merg cu ei. Își iau atâtea lucruri inutile… Mereu uită câte ceva. Mereu își pun prea multe și niciodată lucrurile de care au nevoie. Încerc să le spun atunci când se așază pe mine și se străduie să-mi închidă toate buzunarele. Îi las să se învârtă în jurul meu, să scoată și iar să îndese. Cum zic ei, cine știe, poate am nevoie și de asta… Când se întorc acasă, întotdeauna sunt și mai burdușit. Ei le spun suveniruri. Își decorează casele și trupurile cu ele. Le poartă sau le privesc atunci când nu pot pleca și oftează.

Câteodată, le vine așa, să plece. Oriunde, doar să plece. Să scape din agitația mulțimilor, din zarva care îi trezește înainte de alarma telefonului, de gunoaiele care au formă de cuvinte. Vor să plece, brusc. Să urmărească luna, să prindă soarele care se furișează pe după linia orizontului. Să respire liber dincolo de tot ce îi apasă. Să plece undeva, oriunde, să fie mai aproape de cer. Să-și audă inimile, să lase jos cerurile care le stau pe umeri și ploile care le întristează fața.

Am văzut multe răsărituri și apusuri. Și știu că fără nori, cerul de dimineață nu ar fi la fel de frumos, iar clipele în care se dă stingerea într-o parte de univers nu ar avea același farmec. Soarele înfășurat în norii cu pântece movulii, razele care despletesc griurile de pe linia orizontului... În momente ca astea, oamenii se opresc din goana lor și trăiesc. Respiră profund și uită că timpul, dușmanul care îi zorește blestemat, trece pe lângă și prin ei. Se odihnesc privind la soare. Uită că trec. Își amintesc doar atunci când își văd umbrele; apoi pleacă mai departe, încercând să-și întreacă propriile umbre.

Oamenii au timpuri relative. Practic, ceasul arată atât cât vor ei ca vremea să fie; azi e mi-a fost frig toată ziua, mi-e dor de mare. Ieri a fost m-am săturat de blocurile astea, vreau să plec. vreau să dorm sub cerul pe care se leagănă stelele, vreau să văd licuricii și să aud greierii cum cântă împrăștiați prin iarbă. Mâine ar putea fi mi-e dor de drumeții pe munte. de cortul acela în care dormeam îmbrățișați, așteptând să ne trezească soarele în drumul lui spre zenit. E mereu atât cât vor ei să fie. Au doar două anotimpuri. Unul în care lucrează ca să poată pleca; își desenează planuri și trasee. În celălalt anotimp pleacă, se rătăcesc și își domolesc inimile. Anotimpul ăsta e mereu mai scurt. Mereu se întreabă cât mai pot rămâne?

Oamenii pun în mine haine, cărți, bilete de tren, de avion. Duc hărțile visurilor lor în buzunarele mele. Hainele lor purtate spun povești. Spun despre destinațiile care nu erau în plan, spun despre minunățiile pe care le întâlnesc în drum, de oboseala care îi doboară la finalul zilei, de pielea bronzată și febra musculară de a doua zi. Ascund în buzunarele mele buchețele mici de flori, scoici, pietricele. Își aduc aminte târziu de ele, atunci când călătoria s-a sfârșit de multă vreme.

Mergem în multe locuri împreună. Eu mă întorc mai ponosit și cu nisip în buzunare. Ei se întorc bronzați, cu kilograme în plus sau cu dureri de la atâta umblat hai hui. Și cu sufletele resetate. Cu amintirea. De aceea zâmbesc atunci când se uită la fotografii. De aceea le păstrează. Se revăd acolo de unde au plecat. Oamenii colecționează amintiri. Locuri. Oameni. Senzații. Răsărituri. Apusuri. Focuri de tabără. Îmbrățișări. Dimineți pe plaja pustie, seri cu ciocolată caldă pe munte, sub cerul greu de stele. Dar mereu se întorc acasă.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Ce ar spune un halat de baie dacă ar putea vorbi

Eu țin oamenii în brațe. Altceva nu știu să fac. Iau forma lor și, din când în când, păstrez și forma inimii lor. Îmi place să învăț ritmul inimilor. Așa simt și eu că trăiesc. Când țin un om în brațe pot să mă mișc, pot simți cum bate o inimă. Ei spun că le țin de cald, că adun picăturile de apă de pe trupurile lor, însă poveștile mele sunt mai mult decât atât. Între două dimineți se întâmplă multe. Oamenii au umerii calzi dacă știi cum să îi strângi în brațe.

Am stat multă vreme în aburii fierbinți; oamenii cântă în duș. sunt haioși. cântă când sunt veseli, cântă când sunt triști. când tac și privesc în gol sunt triști de-a binelea. ies din cadă sau din cabina de duș cu apa șiroind de pe trupurile obosite, însă tâmplele lor sunt înnorate, iar din gene le picură teama. sau oboseala. sau întrebările fără răspuns. îi iau în brațe. trupuri umede, tremurânde. se ascund în mânecile mele largi, își strâng faldurile pe talie și se privesc în oglinda aburită cu mâinile în buzunare. dacă îmi mototolesc mânecile știu că îi doare ceva.

Îmi place să văd cum picăturile de apă le conturează trupurile; pornesc de pe lobul urechii, le mângâie obrajii, alunecă apoi în scobitura umerilor, coboară de pe coapse pe glezne și se sting în prosoapele mari. Trupuri obosite, calde, cu umerii apăsați de grijile zilei, de temerile pentru zilele de mâineLe țin în brațe și-mi pare că în oftatul lung și adânc e o umbră de uitare care le șterge toată teama pentru câteva secunde. Oboseala. Suspinul adânc îi liniștește pentru câteva clipe. Atunci își îmbrățișează umerii, respiră resemnarea.

Știu multe povești. Asta o spun petele. Ca niște pistrui care mă desenează pe mine, pistrui care povestesc despre diminețile cu cafea îndulcită și fursecuri mici, rotunde. În graba, fericirea sau agitația lor, oamenii murdăresc fața de masă cu stropi de cafea. Și mai ajung și pe mine. Fiecare pată de cafea are povestea ei. Asta e dimineața în care el a ajuns târziu, dimineața în care ea a întârziat la birou, dimineața în care ei au rămas îmbrățișați mai mult ca de obicei. 

După amiezile sunt liniștite. Ajung acasă, se dezbracă, își lasă probleme dincolo de ușă. citesc, învață. sau dorm. sau așteaptă. sau gătesc. sau râd. sau sună pe cineva drag.
ceaiuri calde și liniște.
știu povestea nisipiului de pe glezne, a urmei de ruj, a șoaptelor.
știu tresărirea aceea când cheia se învârte în broască și știu îmbrățișarea lungă din fața ușii. știu somnul acela liniștit, visurile zbuciumate și știu amânarea aceea de zece minute a ceasului deșteptător.

miros a nopți nedormite, a sărutări lungi, a îmbrățișări și a dorințe șoptite. a încurajări, cuvinte dure spuse la mânie, a discuții scurte și seci, a țipete, a lacrimi ascunse, a speranțe ce rămân veghind pe noptieră după ce somnul biruie gândul. atârn în cuier, având în țesătură toate necuvintele ei din clipele în care se roagă ca el să ajungă cu bine acasă. port toate acele ai grijă de tine, sună-mă când ajungi, te aștept. când țin oamenii în brațe, îi simt vulnerabili. îi simt cum toate zidurile tremură și alunecă într-o pereche de papuci de casă, singurii care nu fac zgomot, deși susțin un univers ce pășește pe gresia din bucătărie.

sunt cel care stă îngrămădit în geamantan și cel care acoperă umerii, suspinele, zâmbetele. Îmi plac oamenii. Îmi place să îi țin strâns în brațe. am învățat să trăiesc viața lor, să aștept. așa am înțeles ce simt ei când așteaptă pe cineva drag să se întoarcă acasă, cum se simt atunci când stau minute în șir în apa caldă și ies de acolo cu degetele zbârcite și cum se simt după o noapte nedormită când apar în bucătărie și așteaptă cafeaua.

Îmi place să țin oamenii în brațe. să le ascult inima… și să adun în cutele mele toate oftările atunci când alunec de pe umerii lor.

 

Plătim pentru dorurile noastre…


Am adormit cu ceasul pe mână. Am visat despre timpul nostru care era liber, un timp decupat, un timp în formă de îmbrățișare. Am trăit o viață într-un ceas, acolo, cu tine. Ceasul mi-a vegheat somnul, respirându-și secundele peste mâinile mele împreunate. A strâns toate visele într-un cerc. CERcul care se repetă la infinit și care-mi stă pe încheietură. Acolo mi-am pus amintirea cu tine ca s-o respir și s-o aud înainte să adorm și înainte să mă trezesc.

Am rupt soarele de pe cer. L-am târât în urma trenului, între mâinele care a devenit azi și acum-ul care va deveni un alt ieri. Cerul sângera, iar în pieptul meu era o rană cât toate clipele acelui timp cu numele noi la un loc.
Aș fi decupat lumea noastră din haos dacă mi-ai fi spus că rămâi.

Sting luminile și plec. Las aici tot ce am risipit și fug. Frâng mlădițele din pământul străin. Aș spune că doare, că totul țipă în mine, că izbucnesc strigăte pe care le aud doar eu și inima de atunci. Am murit în brațele unui soare apus.

Târziul are gust de mentă. Târziul într-o ceașcă uriașă. Târziul e rece, întocmai ca ultima gură de ceai. E târziul trupului care doarme și a gândului care umblă hai-hui. Doar gândul mai bântuie în veșnicul târziu. Răscolește amintiri, revede locuri, desenează cu ochii închiși.

Timpul nu are inimă. De aceea e veșnic. Altfel, demult s-ar fi oprit lângă un trup ofilit de floare, lângă două lumi îmbrățișate. S-ar fi cuibărit într-un sărut, ar fi plâns la mormântul unui ieri și n-ar mai fi repetat niciodată greșeala astăzi-ului pe terminate. Eu am inimă și trec. Mă frâng, pierd, uit, dar trăiesc. Un prezent continuu mi-ar împietri chipul. Așa pot plânge, pot râde, pot avea marea pe trup ca o haină vie, căci ea vine și pleacă și se întoarce cu valurile de sub soare, ba chiar cu cele în care se scaldă luna. Trăind în umbra timpului ce trece, îmi e îngăduit să iubesc. Obosesc în goana asta blestemată, dar târându-mi propria umbră, încrustez prin trăirea-mi o urmă, un cuvânt, o lacrimă, un surâs pe trupul pământului ce uneori se zăpăcește și se transformă în cer.

Ah, s-a încruntat târziul. Gândul face un popas. Îl iau în brațe. Ne ascultăm amândoi singura inimă ce-o avem și păstrăm liniștea, ațipind între târziuri…

Fiecare plătește în felul lui pentru dorurile sale. Umpli un dor, dar deschizi ușa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuiești te vatămi. (Cartea șoaptelor – Varujan Vosganian)

Sursă fotografie: Pinterest

Eu – profesorul de mâine

Când oamenii aud că sunt pe cale să devin profesor, majoritatea zâmbesc. Restul spun deschis că viitorul meu arată nu foarte roz. Apoi zâmbesc și ei. Ți se spune de salariile mici, de elevii cu probleme, agresivi și obraznici, de munca zadarnică pe care o vei face la o clasă gălăgioasă și iar de banii care nu îți vor ajunge. Nu m-am văzut niciodată în postura de profesor, până… nu de multă vreme.

Ce aș putea spune unei generații născute în era Facebook-ului și în lumea lucrurilor de-a gata? Ce aș putea să o învăț când orice copil ar putea să-mi dea clasă la manevrarea unui telefon de ultimă generație? În ultimii ani de liceu am descoperit că profesorii, indiferent de facultatea pe care au terminat-o, nu valorează nimic pentru unii. Dar am văzut și elevi care au înțeles că profesorul, oricum ar fi el, merită respect. Am văzut elevi care nu mestecau gumă în fața dascălului și elevi care erau conștienți de statutul lor, purtându-se ca atare în clasă și folosind un limbaj adecvat discuției purtate cu un profesor. Elevii aceștia m-au inspirat. I-am văzut muncind pentru visurile lor, dorind să facă ceva cu darul ce le fusese dat. I-am văzut stând până târziu și studiind piesele pentru pian sau vioară, repetând pasajele dificile, stăruind asupra detaliilor. I-am auzit cântând și stârnind ropote furtunoase de aplauze.

Îmi doresc să le fiu profesor și, mai mult decât atât, prieten. Îmi doresc să-i învăț să iubească o carte. Îmi doresc să îi inspir să citească, însă nu înainte de a le demonstra că lumea e plină de cărți frumoase, dar seci și goale. Îmi doresc să îi învăț să citească despre valori sănătoase, să nu piardă timpul răsfoind povești fără consistență în cuvânt și deșertăciune în deznodământ. Mi-ar plăcea să îi învăț să prețuiască istoria; să le spun că cei care nu o cunosc sunt condamnați să repete greșelile deja făcute și că nu doar manualele au istorie într-însele. Istoria e scrisă în casele lor, în fiecare zi de ieri, în vorbele părinților, în greșelile care se sfârșesc în certuri aprinse. Le-aș spune că iertarea, răbdarea, bunătatea, încrederea au nevoie de timp și perseverență pentru a deveni răspunsurile cu care ei întâmpină întrebările vieții. Le-aș spune că hărnicia nu e o calitate de o pauză, nici de o zi. Aș încerca să îi dezvăț de expresia: eu am fost ieri de serviciu, și să îi învăț că a fi harnic nu e o rușine, ci o cinste. Le-aș demonstra importanța meseriilor și faptul că orice lucru făcut cu dăruire și sinceritate este o comoară și aduce cinste celui care o face, fie că este vorba de un medic, un avocat sau un simplu măturător de stradă. Le-aș arăta imaginea lumii fără acele femei de seviciu de care își bat joc, fără acei oameni care la sfârșitul zilei au mâinile negre și sunt plini de fum și sudoare pentru ca ei și familiile lor să aibă căldură și electricitate.

Și i-aș mai învăța ceva. Le-aș spune că nu haina face omul, nici diplomele pe care le are, nici banii din buzunar. Aș insista pe sinceritate, bunătate și dreptate. Mi-aș organiza orele astfel încât, în momentul în care clopoțelul anunță pauza, ei să mai zăbovească încă puțin în bănci; să rămână nu cu lecția pentru testul de la română în minte, ci cu lecția care îi poate însoți prin viață. Le-aș spune despre greșelile pe care le fac eu acum; le-aș spune că e greșit să îți setezi alarma cu zece minute mai devreme doar pentru a mai lenevi înainte de trezirea oficială. Le-aș spune că micul dejun e important și că au nevoie de o masă caldă, gătită în fiecare zi. Le-aș spune să nu uite să-și sărute familia în prag, înainte de plecare și să nu uite să scrie, să sune acasă.

Îmi doresc să-i învăț să fie oameni. Înainte de toate. Să nu uite că o notă mai puțin bună nu îi reprezintă, ci este doar reflecția a ceea ce știu în acel moment. Aș insista asupra faptului că greșelile pot fi îndreptate și pot constitui lecții pentru toată viața. Le-aș spune multe. Și îmi doresc să vadă în mine un prieten profesor. Un dascăl. Un exemplu. Le-aș spune că munca încununează, că banii investiți în cărți nu sunt risipiți niciodată și că toate lucrurile au vremea lor. Mi-aș dori să îi învăț să se ferească de greșelile pe care le fac eu acum, sfătuindu-i să asculte sfaturile celor care îi iubesc și îi pregătesc de școală în fiecare dimineață. Le-aș arăta cât de importantă e atenția îndreptată asupra detaliilor, câte minuni face empatia și că numărul prietenilor de pe Facebook e o realitate cu totul și cu totul inutilă: că like-urile nu țin de foame, că distribuirile nu țin companie în momentele grele și că te iubesc-urile scrise doar nu valorează nimic.

I-aș convinge să scrie corect doar de dragul limbii române, de dragul acelui te iubesc pe care îl recunosc și simt cu adevărat doar în această limbă, pentru că așa mi-a spus și mie profesoara de română. I-aș învăța să critice și să judece din perspectiva unor valori morale corecte, nu din perspectiva manualului cu norme fixe. Le-aș spune că manualele sunt pe bănci doar pentru a fixa anumite cunoștințe, nu pentru a-i face să gândească precum roboții. Aș încerca să-i conving de faptul că înjurăturile nu repară greșeli, nu potolesc mânia, nu repară display-ul unui telefon ce stă cu burta pe podea. I-aș învăța să nu neglijeze odihna, iar dacă trebuie să meargă la culcare târziu, să o facă doar atunci când petrec timpul citind, învățând sau stând cu cei dragi.

Îmi doresc să fiu un profesor care să învețe cum să învețe un copil să fie om între oameni și nu numai, să selecteze tot ce e bun și hrănitor pentru suflet și să las în ei dorința de a cunoaște mai mult, de a verifica tot ce aud și de a distinge binele de rău. Îmi doresc să fiu profesor mâine fără a uita ce sunt azi, greșelile pe care le face un învățăcel mic de statură și … un visător cu ochii deschiși.

 

Fotografie: Moldovan Ciprian

 

 

 

 

 

Unde pleacă fulgii de zăpadă când se topesc?

Cele mai frumoase suveniruri pe care le poți lua cu tine sunt oamenii. Amintirile pe care le faci cu ei, cuvintele care îți rămân în suflet după despărțire și discuțiile care îți arată sufletul lor, cu tot cu visuri, temeri și idealuri.

Așa că…

Prieten nu te pot numi pentru că asta implică dovezile care să-ți fie de folos, or e nevoie de timp pentru o prietenie. M-am hotărât să îți fac o urare mai serioasă. Îți trimit cuvinte. Deși o poveste nu ține de cald sau de foame, nici de urât, nici nu vindecă, totuși, cuvintele rămân. Așa că, fă liniște în suflet și citește cu inima.

Era o dimineață rece. Parcarea era plină de mașini. Toți se întorseseră acasă. Erau acasă. Căminele erau împodobite încă, portocalele tăceau în grămăjoare, iar mâinile tuturor erau calde de la atâtea îmrățișări și urări de bine. Ianuarie venise tăcut, ca o filă pe care te pregătești să desenezi ceva. Afară se topea zăpada de pe mașini, trotuarele se înmuiau sub pașii călătorilor, iar în case era cald, în inimi era zâmbet și curaj.

Nu înțelegea de ce cade. Sau, mai bine zis, unde merge. Văzuse și pe alții cum cad lin și se obișnuise… aproape. Cădea singur, cădea într-un prezent continuu. Cădea într-o tăcere. Nu îndrăznea să își pună întrebări.

Ochii mi s-au mărit de-atât amurg,
Și sufletul la fel, de-atâta noapte
Să fiu dintre acei ce știu să rabde
Cum norii trec și râurile curg.

Cădea. Sub el, deasupra lui, în stânga și în dreapta, alții cădeau ținându-se de mână. Cădeau zâmbind, cu zâmbete mici înghețate, sclipind în luminile ce veneau de jos.

Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

Nu știa cât trecuse. Era zi, era noapte? Era azi? Sau trecuse deja în mâine?

Și nu știa, micuțul infinit de zăpadă că era frumos. Că nimeni nu era ca el. Că cineva țesuse pe trupușorul lui steluțe mici de gheață, o hăinuță splendidă făcută din nimic.

Se învârtea în căderea lină, azi privind în jos, mâine ținându-și ochișorii închiși. Un dans al căderii în urma celorlalți și înaintea celor ce veneau de sus. Cineva cânta îndrăgostit:

Hai să conjugăm ninsoarea și uitarea eu și tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Într-un târziu, micuțul a ajuns pe pământ. A învățat să trăiască în timpul oamenilor. Și-a pus în buzunar timpul lui și a trăit un minut de om. Aproape s-a topit. Atunci, s-a hotărât să trăiască așa cum îi fusese dat. S-a ascuns în palmele unui om de zăpadă și a rămas acolo să privească oamenii. A plâns cu fetița care a căzut de pe sanie, a râs cu ceata de băieței care se bulgăreau, s-a rotogolit și el cu bulgărele-trunchi al unui alt om de zăpadă și a adormit privind flăcările din șemineu de la distanță.

Într-o noapte nu a putut adormi. A început să hoinărească și să se întrebe de ce, unde încotro, până când, până unde cât și cum. A ajuns într-o gară pustie.

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…

Era aproape dimineață. Un vânt rece îl împinse pe micul nostru fulg de nea, și-l lipi de fereastra ultimul vagon. Și a plecat. Fără bagaje, fără să spună cuiva, având doar hăinuța ce îi fusese dată cândva de sus, de acolo de unde pornise.

Păunescu și Minulescu, ai să remarci. La fel ca ceilalți, ai pornit într-o călătorie. Chiar dacă e doar de acasă până la școală, de la școală înapoi acasă, câte-o excursie din când în când și vizite plicticoase, călătoria ta înseamnă mai mult decât atât. E o călătorie pe care o faci alături de suflet. E un musafir pe care îl pregătești pentru o veșnicie. Îl găzduiești în trup. Călătoria lui e mai importantă decât a ta. Unde îl duci, cum îl îmbraci, cu ce îl hrănești, ce sfaturi îi dai, cum îl crești, știind că el trăiește veșnic?

Nu știu cum aș împacheta cadoul ăsta. Sper doar ca tu să înțelegi mesajul din spatele jocului de cuvinte. Mesajul care ar spune că tu ai un destin măreț. Trebuie doar să îți dorești să ai parte de el.

La mulți ani binecuvântați, om frumos! 🙂

Fotografie: Pinterest

Cum iubește un fulg de zăpadă o scânteie

– E liniște. S-a mutat universul. Am rămas doar eu, aici, așteptându-te.
– Să vin?
Te aștept.
– Cum te voi găsi?
– Ascultă liniștea. Printre toate umbrele, ecourile surde și întunericul străin, ai să găsești o tăcere care vorbește, un ecou viu și o lumină care veghează.
– Mă aștepți?
– De-o viață întreagă.
– Cât înseamnă o viață?
– O așteptare. O dorință neîmplinită care-și cere răsăritul și oftatul în care auzi speranța fumegândă.
– Aproape-am ajuns. E târziu.
– E târziu, da. Noaptea e trează și nu mă lasă să apun. Vino. Vino
– Am să te strâng în brațe.
– Am să te rog să nu mai pleci.
– Cât pot rămâne?
– Pentru totdeauna și tot nu mi-ar ajunge.
– Ai mâinile reci.
– Ești aici. Ești aievea
– Stelele îți alunecă pe tâmple, se prind de mâini în jurul gâtului tău…
Ai sărutat vreodată o stea?
– Ți-e cerul în privire, iar eu țin cerul în brațe.
– Dezbracă-mi furtunile de pe umeri.
– Uită-ți singurătatea…
Să nu pleci...
– Să-mi fii totul aici, acum.
– Dar zorii?
– Ne-or cruța timpul și se vor preface că nu ne știu.
– Ești obosit…
– Sunt fericit. Ești a mea.
– Ce mări ți se zbat în privire?
– Le-am uitat. Sunt acasă acum.
– Te ascult cum îmi vorbești și simt că aș putea rămâne o viață întreagă în brațele tale.
– Cât înseamnă o viață întreagă?
– O bătaie de inimă și o tăcere.
– Ești frumoasă.
– Nu vreau să fiu frumoasă. Frumusețea care se poate vedea e doar un trup pe care mereu și mereu îl poți compara cu altul, îl poți uita pentru altul mai frumos. Vreau să-ți fiu refugiu. Vreau să-ți fiu acasă. Vreau să iubești frumosul care nu se poate vedea. Când adormi lângă mine, vreau să adormi zâmbind. Vreau să-ți fiu leac și soare.
– Sărută-mă când zâmbești. Așa știu să găsesc drumul spre casă.
– E târziu. E târziul nostru în care ne întâlnim.
– E târziul care uită de timp pentru noi și ne lasă să ne iubim.
– Ne iubim? De unde știi?
– Pentru că te privesc în ochi și văd totul pe care l-am vrut.
– Ce vezi?
– Pe mine. Pe mine înconjurat de culoarea ochilor tăi. Pe mine în siguranță, iubit, așteptat.
– Dacă închid ochii, unde pleci?
– Îmi pun capul pe pieptul tău și ascult. Sunt acolo. În respirațiile tale domoale, în colțul buzelor, pe tâmple, la încheietura mâinii… Ești toată inimă. Și știu că m-ai adăpostit acolo.
– Noaptea ia forma îmbrățișării noastre.
– Mâine răsărim împreună.

Fotografie: Moldovan Ciprian

Unui vechi și drag prieten…

Mi-am amintit azi că, într-un an ți-am spus la mulți ani în 31 decembrie. Încurcasem ziua. M-am mai gândit azi la zilele de școală pe care le-am petrecut în aceeași bancă. Ții minte când ai luat notă mai mare decât mine la un test la engleză? :)) Prietenia noastră…

Când mă gândesc la tine, mă gândesc la o minune. Petrecând mult timp departe de casă, mă încurajez în momentele dificile, gândindu-mă la ceea ce Dumnezeu a făcut cu și prin tine. Și încerc să-mi spun (să cred) că Dumnezeu face miracole acolo unde oamenii nu mai dau șanse. Acolo unde oamenii, bazându-se pe propriile puteri și experiențe, se cred mari și tari și își permit să dea verdicte.

Am văzut într-o zi un porumbel fără piciorușe. Ți-e milă de el, nu-i așa? Te gândești la faptul că micuțul zburător nu poate merge, nu poate sta pe o creangă, nu poate să-și odihnească aripile. Însă concentrată fiind pe drama porumbelului fără picioare, am uitat cel mai important lucru. El avea aripi!

De câte ori te-ai simțit singură? De câte ori ți-au pierit toate speranțele și ți s-au năruit toate visurile? De câte ori ai plâns pentru că nu ai avut nimic altceva decât un prezent repetat la nesfârșit, uși închise și înrebări fără răspuns? Ai uitat că ai aripi… Da, ne ia ceva timp uneori. Mult timp. Pierdem toată speranța până când realizăm că noi avem un sprijin, însă nu în om. Nu în promisiunile lui. Nu în puterile lui. Dumnezeul nostru are răspunsurile Lui, planuri pe care noi nu le înțelegem întotdeauna și limanuri la care noi nu ne-am fi gândit niciodată. Dumnezeu ne face aripi. Ne pregătește. Ne prelucrează până când chipul Lui se oglindește pe deplin în noi.

Îmi doresc să rămâi aproape de El. Să te încrezi în El. Să te ascunzi în El. Să îți pui în mâinile Lui toate visurile și planurile tale. Ziua de mâine și veșnicia. Totul.

Îmi lipsești. Mi-aș dori să fie oameni ca tine acolo unde merg. Să am minunea în fața ochilor ca să nu descurajez atât de des. La mulți ani binecuvântați de și cu El, om frumos și drag!

Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul!“ bunătatea Ta, Doamne, mă sprijineşte totdeauna. Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul. Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.

 

Înainte de mâine…

Mă întorceam acasă. Era o dimineață limpede de 1 ianuarie. După ce am ajuns acasă, am scris rândurile de mai jos cu avântul unui curaj teoretic.

2016. Bucuria unei zile reci. Bucuria celui care se trezește în camera alăturată și vine să mă strângă în brațe. Bucuria de a auzi vocea cu care m-am obișnuit. Bucuria unei binecuvântări. Bucuria unei clementine cu feliuțe mici și aromate. Bucuria străduțelor liniștite.
Început. 2016 își desface funda roșie și-și lasă prima filă în mâinile mele. Mai rămân 365. Nu spun că sunt gata sau că nu mi-e teamă. Nu spun că n-aș vrea să închid ochii din când în când. Dar cum altfel să urc, să alerg, dacă mă las biruită de teamă?
Dumnezeu îmi și îți spune că merge înaintea noastră. Că ne va lua în brațe atunci când vom cădea. Ne cheamă să biruim împreună cu El.

Nu știu ce mai are 2016 în bagaj. Nu știu ce aduce ziua de mâine. Știu sigur că nu vor fi doar zâmbete, vești bune sau suprize plăcute. Vor fi și lacrimi, bătălii pierdute, eșecuri. Putem renunța de pe acum. Ne putem ascunde, ne putem închide inimile. Dacă vom renunța, vom pierde.
Dar mai avem o variantă. Putem să ne luăm fărâma de curaj care ne-a mai rămas și să întâmpinăm anul hotărâți să ne bucurăm de prezent, de clipa de acum, muncind pentru visurile noastre.
2016. Cum va fi? Totul atârnă de noi.
Vă doresc să fiți mai mult decât biruitori!
#2016
Mă uit înapoi peste agende, biletele de călătorie, fotografiile din vacanță, legitimațiile și fișele de înscriere, pozele din telefon, textele din ciorne și îmi pare că au trecut 366 de ani, nu 366 de zile.
Cine știe dacă nu suntem mai bătrâni decât credem? Cine știe dacă un an nu se măsoară în minute? Sau în secunde ce se repetă la infinit, sau… în cești de cafea? Poate suntem mai bătrâni, poate mai tineri, poate…
Multe se întâmplă într-un an. Multe se schimbă, se pierd, se dobândesc, se uită, se învață…
La începutul anului mi-am lipit pe ușa dulapului to do list. Avântul-prăbușirea. Am promis puține, dar eram ferm convinsă că nu poate fi foarte greu să faci câteva lucruri. Mhm. Silly me. A mers cum a mers în primele luni. Pe la mijlocul anului am lăsat-o mai moale, iar spre final… deloc. Prima zi în care mi-am neglijat programul m-a durut. M-a înfuriat. De ce nu fusesem mai atentă?! De ce neglijasem? Apoi, m-am obișnuit. Nu-mi mai păsa. La un moment dat, lista de pe ușă a dispărut. Și au dispărut și angajamentele mele.
Am mai avut o listă. Cea cu dorințe. Și știți ce am observat? Era plină de Doamne dă-mi, Doamne fă-mi… Prea puțin Doamne, o să… Doamne, promit să…
Dincolo de promisiunile mele cu împliniri șifonate, dincolo de visurile și dorințele mele, dincolo de juruințele mele uitate, Dumnezeu a fost mai credincios decât mine. Mai implicat. Mai atent la detalii. Eu…

Nu știu cum a fost la tine, dar eu, acum la final de 2016 mulțumesc. Pentru anotimpurile sufletului în care am obosit, am plâns, am râs, am trăit binecuvântări pe care nu le-am meritat, am bifat visuri și am făcut pași mărunți înspre destinații al căror sfârșit nu îl cunosc încă. Și nu vă spun de câte ori mi s-au frânt aripile, de câte ori m-am pierdut, de câte ori m-am rătăcit în locuri străine. Câte am pierdut, câte aș vrea să schimb acum, câte întrebări au rămas fără răspuns. Am dezamăgit oamenii, l-am trădat pe Dumnezeu. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat cine sunt și încotro mă îndrept. Zilele trecute, cineva îmi spunea că Dumnezeu are mereu planuri de rezervă. Eu nu cred că Dumnezeu are planuri de rezervă. Are planuri. Și le duce la bun sfârșit, făcând totul frumos la vremea hotărâtă de El. Am înțeles că ținta planului lui Dumnezeu culminează cu desăvârșirea chipului Său în mine. Și planul ăsta are multe capitole… uneori doare, alteori simțim că luptăm cu morile de vânt.

Ieși pe stradă, mergi la cumpărăruti, primești mesaje, te întâlnești cu rudele și mereu aceeași urare an nou fericit!
Am înțeles într-o zi că fericirea mea depinde de relația mea cu Cerul.

M-am hotărât să nu încep anul cu veșnica listă însoțită de avântul care moare după câteva luni. Știu acum că e mai important să mă concentrez pe pași mărunți, decât să-mi proiectez salturi uriașe. Nu încep altă călătorie. Un an nou nu înseamnă un alt început. E doar o continuare. O continuare pe care o facem la fel ca ieri sau ne decidem să fim schimbarea pe care o tot așteptăm.
Și mai știu că vreau să fiu o lumină. O lumină care să se roage așa:
Dacă nu mergi cu mine, nu mă lăsa să plec de aici. Și, Doamne, dacă vrei să mă trimiți, ajută-mi să spun iată-mă, trimite-mă!

The Gap of Time. Or the Fairy godmother’s gap in my life.

If you give me a book, you give me a world. My fairy godmother knows that. She bought one for my birthday. Besides chocolate and some butterflies, thiiiiiiiis book had my name on it. She wrote some words on the first page. Those words became, by far, my favorite dedication written by this amazing woman! But… I keep it for myself until I become what she wrote there. Soon, I hope. So, dear, dear FG, I promise. I promise I’ll do my best to become your favorite writer. Ooooops. I said it. <3 Thank you again for every present, inspiration, encouragement, phone call, joke, travel, adventure, experience (good or less good), pieces of advice and… for everything which is going to be from now on. Friendship, in one precious word, allow me to say. Your Gap is not closed.

So, as I have already mentioned, this book, the present from my dearest fairy godmother was a challenge and something new. Jeanette Winterson is quite unique in style, point of view in matter of love and writing and existence, and her literature requires an open mind and acceptance, otherwise you will get bored. Maybe even annoyed. Her life and her past resulted her writing style, so before judging an author, try to understand their lives.

There is an article about her book, The Gap of Time on my teacher’s blog. You can read it here. 🙂

 

I met Jeanette Winterson’s literature pretty long time ago. I have this feeling because I cannot remember the things I did yesterday but years ago… Anyway. I remember something that she noticed and I agree with. She said that book collecting is an obsession, an occupation, a disease, an addiction, a fascination, an absurdity, a fate. It is not a hobby. Those who do it must do it. True story. I know my own book-obsession-occupation-disease-addiction-fascination-absurdity-fate and I am glad that someone explained all these in a quote. She gave an answer to all those who judge us, the bookworms. Now I can defend my book-obsession-occupation-disease-addiction-fascination-absurdity-fate. Full stop and breathe.

Jeanette Winterson reinvented the Winter’s Tale. The characters are renamed and the action is placed in our modern world. King Leontes becomes Leo Kaiser in Jeanette’s cover, a businessman who accuses his wife, MiMi (Hermione in Shakespeare’s play) and his best friend, Polixene (who becomes Xeno) of adultery. The little girl, Perdita, is abandoned by Leo who blames his wife and his best friend for an untrue complicity. He is blinded by this idea and he abandons his own child.

The title tells us about the period which wasn’t presented in Shakespeare’s play. Jeanette Winterson manages to create new modern characters, people who live in their own controversial worlds and, at the same time, in a common world which unites their personal tragedies. The little girl opens and closes the gap. She is part of the destiny, the one who retrieves the characters’ cobweb, settling down the chaos. The parable of the angel caught in the bonds of a building and the consequences of those only two choices he can make, demonstrates the difficulty of the matter, the choice which can destroy everything forever or can cause the beginning of something new, rebuilt.

Here are my favorite quotes.

  1. Tears of rain. (Perfect!).
  2. You were loved then and you are loved now. Isn’t that enough? (This might be the best. In my opinion).
  3. There was a second, the kind that holds a whole world. (This is sooooooo perfect <3)
  4. Isn’t there always a history to the story?
  5. There’s no shortage of heartbreak.
  6. I have felt safe with you and that was unexpected.
  7. She wanted to kiss the hesitation of his throat. (This is sooooooooo… makes me close my eyes and dream).
  8. Leave it without a name but with something to begin the story.
  9. The past is a grenade that explodes when thrown.
  10. The whole day passed and then it was night and nothing had changed because everything had changed.
  11. What is a memory anyway but a painful dispute with the past?
  12. … sometimes you have to accept that your heart knows what to do. (But what if the heart is wrong?)
  13. Moon’s gravitational pull means that earth doesn’t wobble too much. Scientists call it obliquity. The moon holds us fast.

🙂

Crăciunul de zi cu zi

Mă obosește tam tamul ăsta de sărbători. Mâncarea, curățenia, vizitele, cumpărăturile. Aglomerația și cozile in-fer-na-le. Bunătatea este scoasă de la naftalină și pusă alături de ciocolata ieftină, înfiptă între portocale. Colindători înghețați și netimpul pe care toți dăm vina. Oboseala. Miros de mâncare și zgomote fără consistență. Mă enervează. Doar de Crăciun ne îndemnăm la fapte bune. Și nici atunci; facem bilețele și schimbăm cadourile între noi. Vrem să primim cât mai multe, însă, dacă s-ar putea, să dăruim cât mai puțin.

Am mers la magazin de dimineață și, în spatele meu, aud un nene îmbufnat:
– Câte cumpărături mai ai de făcut, femeie?!

Astea-s sărbătorile. Bani cheltuiți și portocale stricate. Hristosul nostru e scos din cutia în care a stat peste an. Auzeam azi o colindă nu este sărbătoare fără sărbătorit. Nu zău. Am avut nevoie de un pretext pentru toată risipa și agitația asta și ne-am gândit la Dumnezeu. Ni s-a părut o cauză nobilă și ne simțim împăcați. Motivați.

În fiecare iarnă am un repertoriu de povești și filme pe tema Crăciunului. Undeva în topul preferințelor e Cum a furat Grinch Crăciunul. Zice el la un moment dat că s-ar putea spânzura cu toate cravatele noi de Crăciun. Ironic și strâmbându-se la oamenii care îl priveau șocați, Grinch le povestește despre gunoiul care ajunge din orățel în teritoriul lui. Locuitorii sunt indignați, dar ideea e că are dreptate. Cumpărăm, ne decorăm pustietatea din suflete și ne simțim aproape de Dumnezeu. El e tot în iesle. Ne urăm sărbători nu-știu-de-care și zgârceniile noastre rămân la fel. Egoismul și egocentrismul.

De Crăciun fii mai bun! Mhm. Că doar bunătatea, mila, răbdarea, dragostea sunt pe sezoane. Ediții limitate ca ofertele de Crăciun. Sau de Black Friday. Cum vreți. Zicem noi că porcul nu se îngrașă în Ajun. Nici inima nu devine extraordinar de bună și generoasă într-o zi. Toate faptele bune ne apucă în preajma sărbătorilor. E mai bine decât deloc. Lasă că ducem zeci de portocale, le distribuim prin orfelinate și aziluri și de acolo în colo, Domnul cu mila. Credem că ne reparăm toate lacunele de peste an prin goana de hai-să-ducem-să-facem-să-dăruim-să-ne-scăpăm.

Se insistă pe ideea că acest Crăciun nu e o sărbătoare, ci o stare de spirit, un sentiment și mai ziceți voi. Atunci de ce nu spunem asta și în mijlocul verii? Ah, am uitat. Se spune că dacă te apuci de cântat o colindă în timpul verii, o să ai ghinion. Poate de aceea nu se pomenește de Crăciun decât când ne scrie roșu pe alb în calendare.

Îmi doresc să conștientizez că ziua în care Dumnezeu s-a coborât într-o iesle a făcut posibilă viața și în celelalte zile ale anului. Atât. Nimic mai mult. Poate așa o să-mi pregătesc inima de-a lungul anului, nu doar cu o zi înainte de Crăciun. Dumnezeu s-a coborât pe pământ, pe pământul ăsta care îi aparține cu tot ce este pe el, iar noi, o dată pe an, încercăm să adunăm păcatele sub covor, să facem o curățenie de suprafață și să sărbătorim salvarea lumii în straie noi, cu câteva feluri de mâncare în plus și cu casele împodobite, inimile rămânând la fel de întunecate și ponosite. Uităm că noi, cu toată destoinicia pe care credem că o avem, nu putem oferi nimic Creatorului. Pentru că tot îi aparține. Uităm să pregătim singurul lucru pe care putem să îl aducem la iesle. Inima.

Îmi doresc să am sărbătoare în suflet și azi, și mâine și toată viața. Să-mi fie inima o iesle, un cer în care cântă coruri de îngeri și așa să vă doresc și vouă! 🙂

Din inimă pentru altă inimă…

Drag, drag,  d r a g  prieten,

Aș putea să scriu o grămadă de chestii vesele, să înșir lucruri care sună a gol și să te las fără nimic. But that would be lame and ordinary, îmi spuneai tu odată…

Știu sigur c-am să trec de miezul nopții. Pentru că am impresia că stau de vorbă cu mine, așa, scriindu-ți. Iartă întrebările pe care mi le pun, dar știu că, pe undeva, suntem la fel. Și sper să am ceva de spus, prieten drag.

Cum e la tine? Parcă ieri ne întrebau ce vrem să facem mai departe. Și totul a venit așa, brusc. Inspirăm adânc doar acasă și în orele în care ceilalți cred că dormim. Visăm, de fapt; ne rugăm fără să rostim cuvintele. Întrebăm, cerem, ne dăm bătuți, ne adunăm ca să mai trecem de o zi. Nu e așa și la tine?

Îmi spuneai odată că unele lucruri nu trebuie îndreptate. Trebuie stricate și făcute altele. Ah, cum ți-am dat dreptate…

L-am auzit mulțumind pentru tine. Și mi-am adus aminte de toate momentele în care te auzisem, te ascultasem. Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu Tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta! Cuvintele astea rămân când eu, tu nu mai avem soluții. Când ne simțim singuri. De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta

Cândva mi-ai adus un fluture. De-ai știi de câte ori l-am privit pentru frumusețea și gingășia aripilor și jocul culorilor… Am învățat că totul se câștigă prin luptă și prin curajul de a fi diferit. Pentru că, drag prieten, noi nu suntem ca ceilalți. Suntem trimiși în mijlocul lupilor. Trebuie să fim blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii. Or, toate astea, șlefuirea asta, ne doare uneori. Până învățăm că suntem nimic fără El și că El face totul frumos la timpul potrivit.

Cântăm noi și-n fărâme sparge-mi voia, printr-o lovitură grea. Când mi-am dat seama de mesaj, m-am oprit. Nu am mai avut curajul să rostesc cuvintele cântării.

Însă vocea Lui, povestea poate să-ți schimbe. Să nu uiți asta, prieten drag.

Mi-aș dori să am mai multe de spus. Sau toate astea să fie spuse altfel. Dar, acum, primește-le așa cum s-au scris dintr-o inimă care îți duce dorul și care te poartă în rugăciuni. Și care zâmbește când te aude cântând.

Fii binecuvântat, prieten drag! Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la tine, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să îți dau un viitor și o nădejde.

Fotografie: Ciprian Moldovan

Către iubitul prietenei mele

Îți scriam asta în noaptea dinaintea zilei tale de naștere. Am scris textul pe telefon în timp ce mă gândeam la anii petrecuți împreună, în banca aia care se mișca atunci când scriam după dictare. Îți amintești? :))

Îmi vin acum în minte o groază de întâmplări din liceu. Coronițele de la Cristina, râsetele din timpul orelor și… cât a trecut?

Gândurile mele pentru tine sunt aceleași. Și să nu uiți că Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta dela tine, şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine. Isaia 54:10

La mulți ani, draga mea! Multe binecuvântări și… să ne revedem cât mai curând!!!!

E 0:49. E ziua ei. E născută în 10 DeCembrie – luna cadourilor, luna iubirii, luna în care nimeni nu are scuză suficient de bună ca să stea pe margine și să nu intre în bucuria întregii lumi.
E ziua ei. O cunosc de 3 ani și câteva luni, dar îmi pare că o știu de-o viață și poate că nu m-aș mira dacă într-o zi cineva mi-ar spune că suntem surori. Cu ea mă simt întotdeauna în largul meu. Știi, eu sunt foarte ciudată. Acum râd, acum sunt ironică (bine, sunt și sadică), acum parcă duc tot universul pe umeri, așa posomorâtă pot fi. Ea face parte din toanele mele. Se pliază pe stările mele enervant de schimbătoare și ciudate și ține pasul cu toanele mele. Sau, mai bine zis, mă face să țin pasul cu ea. Am învățat de la ea să râd din toată inima. Să râd la micile miracolele ale vieții, să râd cu poftă, să râd. O admir.

Tinere, când ai să dai de fata asta, să te consideri cel mai norocos băiat din lume. Fata asta ascunde o comoară în inima ei. Ai face bine să fii drăguț cu ea. Tatăl ei conduce lumea.
Da, are defecte. E femeie și asta le scuză pe toate. Perfecțiunea mă sperie. Ce ar fi femeile fără poșetele lor pline ochi cu tot felul de chestii? Sau fără colecțiile de pantofi? Sau fără mania cumpărăturilor? Sau fără câte o prăjitură arsă din când în când? Să fim serioși. Nu vrei să te însori cu o guvernantă.
Dacă ai de gând să o iubești doar o noapte, și asta înainte să îngenunchezi înaintea inimii ei, te sfătuiesc să pleci. Fata asta n-are inimi de pierdut cu tine. Nu are inimă de riscat, de făcut experimente. Nu! Are o singură inimă. În toți anii ăștia de liceu în care am împărțit aceeași bancă, același pix, aceeași portocală și aceleași idei, am aflat câte ceva despre inima ei. Are nevoie de dragoste mai mult decât ți-ai putea imagina. Are nevoie de ceva mai mult decât o dragoste de film cu happy-end sau dragostea din vreo carte de-a lui Jane Austen. Dacă te hotărăști să îi cucerești inima, gândește-te bine înainte. Îi iei inima pentru a pune în ea toată dragostea ce i-a lipsit ani de-a rândul. O iei pentru a aprinde luminița care s-a stins în nopțile în care ea plângea printre străini.
Să știi că ea visează la tine de pe acum. Nu știu dacă ea va putea să îți spună toate astea, așa că ți le spun eu.
Ai răbdare cu ea. Ai toată răbdarea pe care n-am avut-o eu, în egoismul meu și în mândria mea. De multe ori ea a fost mai puternică decât mine și mi-a dat bobârnacul de care aveam nevoie, dar să știi că ea are nevoie de tine. Pașii ei obosesc. Ochii ei lăcrimează. Inima ei suspină atunci când nimeni nu o vede. Are nevoie de ajutor în călătoria prin această lume. Are nevoie de chipul lui Dumnezeu oglindit în tine. Are nevoie să-și amintească de Creatorul care într-o zi a șoptit inimii ei să bată. Are nevoie să audă că e iubită. Merită toate astea.

Să o asculți. Să râzi cu ea. Să-i duci geanta chiar dacă te va refuza de fiecare dată. Să îi spui că e frumoasă. Să-i spui că o iubești chiar dacă va îți va arde cămașa ta preferată. Dragostea nu face grămăjoare sub covor. Dragostea uită, acoperă.
Vreau să vin la nunta ei și să văd că plânge de fericire. Vreau să văd acel sărut al unei „true love”, așa cum și-l imaginează ea încă de pe acum. Vreau să o văd alături de un fiu al cerului. Vreau să o văd radiind fericire.

E ziua ei. Ziua prietenei mele. DeCembrie? Pentru că descopăr frumusețea lui Dumnezeu în colega de bancă și prietena mea. Pentru că miracolele se întâmplă chiar sub nasul meu. Și pentru că visurile se împlinesc.

Sursă fotografie: Pinterest.

Poveste de spus la gura sobei

A fost odată o dimineață de luni. Cerul ei își sprijinea tâmplele de cerul pe care călcau pământenii. Era frig și erau stele în sufletul călătorului.
Marți s-a pierdut undeva între luni și miercuri; amorțire de gheață și reverii.
Miercuri și-a domolit frigurile. Privea cu drag numele scrise pe geamurile aburite ale trenului. Spre seară s-a înfuriat; oamenii erau nestatornici. De supărată ce era, s-a înserat mai devreme. Noaptea și trenul goneau prin zăpadă.

Mi-am scos copilăria din pod. Avea rugină pe piciorușe. Funia cu care fusese legată era verde; același verde pe care l-au păstrat ochii ei. Odată cu vechea eu pe care tocmai o scosesem din trecut, au năvălit amintirile unor ierni în care râdeam și aveam mâinile calde.
Săniuța. Fetița și bunicul. Bunica așteptând acasă, dojenindu-l pe bunic pentru că a ținut fetița prea mult la zăpadă. Bunicul privea fetița; fetița se uita în ochii de caramel ai bunicului. Zâmbeau ștrengar cu obrajii pișcați de frig.
Când am văzut sania… nu am recunoscut-o. Am spus că nu e cea de atunci. Dar ea era. Mică fiind cândva, sania îmi părea uriașă. Acum, priveam copilăria care-mi păruse atunci un univers uriaș.

Luăm amândoi săniuța și urcăm dealul alunecând și râzând.

– Alle, tu știi să conduci sania?
– Nu știu… ce ne facem?
– Păi, e simplu. Când vrei să oprești, pui piciorul așa. *demonstrație*

Drumul de sus până jos cu săniuța de atunci nu a fost chiar în linie dreaptă. Dar au fost râsete și chicoteli și bucurii și obrăjori îmbujorați și hai să ne mai dăm o tură!

Și știu acum că povestea copilăriei nu are sfârșit niciodată.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Trecutul are ochi de pisică

Am ținut o groază de pisici în casă. Da, în bloc. În ciuda acelor dacă înghiți un păr de mâț e bai! zgârie, nu se învață la lădiță, distruge perdelele, se învață cu mâncare fițoasă, se sălbăticesc, strică tapițeria aaaaaand so on, am avut o colecție de pufoșenii în apartament. Toate au primit nume ciudate. Majoritatea au ajuns la țară și au murit bătrâne și fericite.

Azi e ziua ei. A minunii ăsteia cu marea în ochi. Atena. Am găsit-o în 4 iulie, luni. Bac, proba scrisă la limba română. Știu că am ajuns acasă și, după ce am lenevit câteva ore, am ieșit în oraș. Am găsit-o la niște copii, undeva printre blocuri. Era într-o cutie de carton, pe jumătate moartă, cu ochișorii umflați și cu blănița murdară. M-am oprit. Majoritatea prietenilor mei știu că am o slăbiciune pentru pisici. Bineînțeles, ghemotocul ăla amărât și ca vai de el m-a topit. Copiii m-au întrebat dacă nu vreau să iau acasă micuțul animal. My mom would kill me! Am plecat. Mă tot gândeam la mititelul acela neajutorat și…. să mă risc? să merg după pisică? ce să faaaaac? bine, merg. o să dorm pe preș, dar tot mă întorc.

Booooooooooon. M-am întors. Și am așa am aflat că e pisicuță și că are conjunctivită. Alle, acu’ e acu’. Ai bac și tu adopți o mâță bolnavă. Ce faci cu ea? Am ajuns acasă. Nu am pățit nimic, din fericire. Adică nu am dormit pe preș. Am învățat (pseudo-învățat, adică citit, adică…. mda) pentru bac. Am tratat pisicuța până când într-o dimineață m-a privit cu ochișorii ăia mari și rotunzi și limpezi și… Doamne. <3

_mg_5054

Știu că în prima seară am culcat-o lângă patul meu, într-o cutiuță. A dormit buștean după ce a băut lăptic și și-a făcut o burtică rotundă, rotundă. De unde știu? Pentru că sforăia. Serios. Am avut eu multe pisici, dar niciuna nu a strănutat cât a strănutat Atena. Noaptea sforăia. Funny cat, I know. Fugea după mine prin casă, mieuna când mă vedea dimineața, mi se urca în brațe și pe umeri când citeam lângă ea. Și… torcea. Întotdeauna m-a fascinat torsul de pisică. Specialiștii nu-și explică fenomenul. Hihi. God is smarter than you, guys. Give up.

Era destul de ciudățică pentru ai mei. Da, avea un amestec ciudat de culori pe blană, dar eu o iubeam și așa. Să vedeți ce funny arăta când îi făceam baie. Până la urmă, ai mei au îndrăgit-o și ei. Era pisica familiei. Și… acum prinde șoriceii din ograda bunicii mele. Îi aduce pe terasă și se joacă cu ei. Doarme în casă și…. nu mai strănută acum. :))

Pisicuța asta îmi aduce aminte de multe… Trecut întrupat într-o felinuță.

Fotografii: Ciprian Moldovan

Viață suspendată și trăită în dor

14900393_10155143118146754_2549829370688126102_nAm luat o porție zdravănă de acasă. Mi-am vizitat fairy godmother-a. Sunt uimită; mereu am ceva bun de învățat de la ea. Toate șuturile (în undeva) pe care le-am primit de când am cunoscut-o m-au făcut să înaintez. Bine, după ture de bocit și de nu-s bună de nimic! Întotdeauna a avut ceva util să mă învețe. Am furat câteva replici, gesturi și idei de la ea. Mereu m-a inspirat să merg mai departe, să nu mă dau bătută și să muncesc pentru visurile mele. She is awesome. Și e prea puțin spus.

 

Așa. Revin. La un moment dat, mă întreabă ce citesc.

– Bilete de tren!

Asta… cam e pe bune! :)) În unele zile… cel mai bun citat e sosire în Bistrița la…. . Zău. Nu tu Miron Costin, Ionel Teodoreanu, Svetlana Aleksievici sau David Eagleman. Doar sosirea.

Citim și bilete de tren. Trăim în dor și ne întoarcem…. mai devreme sau mai târziu. Sau, poate niciodată. Sau….

 

Snow Feathers. I love you. Huuuugs and kisses until next time! Save all your kisses for me! 🙂

Scrisoare către un copil nevăzător

unknown000035

Citeam acum câteva zile că, dacă lumea întreagă ar fi oarbă, pe câți ai mai impresiona?

Suflet drag. Am vrut să îți arăt lumea. Am vrut să îți pun cerul pe un umăr și să îți îndrept bărbia pentru ca privirea ta să umble pe cărările dintre ele. Am vrut să îți pun în palme pui de rândunică. Ba nu. Ghiocei. Pentru că nu iau totul cu ei atunci când pleacă. Am vrut să îți pun culorile curcubeului la picioare după ce am fi privit amândoi picăturile de ploaie de pe geam. Ah, și câte am mai vrut să îți arăt… Dar ochii tăi s-au ferecat într-un întuneric greu. Ochii tăi au pietrificat lumina. Au ofilit razele până au devenit umbre. Umbrele și-au dat mâinile, și-au plecat capetele și au amorțit. Privirea ta e mereu rătăcită și drumurile ei nu duc nicăieri.

Tot ce am e risipă. E nimic. E un întuneric cu forme diverse cu care mă îmbrac, mă înconjor, mă alint. Tot ce am e obstacol în calea ta. Tot ce am te ucide. Pipăi cu mâinile drumul ca să nu cazi. Pentru că eu m-am înconjurat cu multe. Ca să am. Să atrag priviri. Să cuceresc alte și alte universuri care mi-au îngreunat zborul. Tot ce-am strâns pentru mine e povară pentru tine. Toate astea nu aduc nicio lumină- nici în palmele mele, nici în sufletul tău.

M-am întrebat ce aș putea să îți spun. Eu m-am obișnuit cu răsăriturile, cu apusurile, cu rouă, cu tot. Nu mai tresar de încântare; nu mă mai cutremură nimic. Așa că mi-am acoperit ochii. Am umblat o zi legat la ochi. Am pipăit obiecte și fețe. M-a cuprins o disperare profundă. Dar nu din cauza ochilor care nu vedeau, ci a sufletului orb, surd și mut. Mi-am spălat sufletul în boala ochilor lipsiți de strălucire. Mi-am dat seama că niciodată nu aș putea să te conduc printre minunile dintre gunoaiele acestei lumi, decât dacă nu eram eu însumi orb. Da. Privirile sunt furate de sticlă colorată. Sufletul însă… el vede. Pentru că sufletul nu ne aparține. Are ceva în el. Ceva neîntinat care ne permite să atingem clipe de har.

Înainte să te iau de mână, trebuie să fiu orb. Orb în fața judecății care privește la fața omului, a lucrului. Când sunt orb de ochii aceștia, sufletul meu nu mai e o oglindă. E un izvor care inundă seceta ochilor profani. Vreau să fiu orb alături de tine. Doar așa voi înțelege zgomotul valurilor care se izbesc de stânci, doar așa voi învăța să recunosc pașii celui iubit, doar așa voi putea să deosebesc bunătatea de viclenie. Dacă voi fi orb, voi învăța să ascult. Voi învăța să prețuiesc. Voi învăța să iubesc. Învață-mă să fiu orb.

 

Ți-am scris eu, Ucigașul clipei.

 

Fotografie: Ciprian Moldovan

Dorul de casă are gust de spaghete

Dorul de acasă are gust de spaghete.
Și de îmbrățișări. Îmbrățișări dinastea n-ați mai văzut. Știți ce spun ele?
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Doamne… Doamne, ce dor mi-a fost!
 
Mă distrează teribil schimbările de domiciliu de la început de toamnă. Alea de pe Facebook. Mă distrează pentru că… nu te muți așa, pur și simplu… cu un geamantan și o sticlă de 5 litri de apă. Pentru că… tot la mami și tati ajungi în weekend. Pentru că ți se face foame. Pentru că rămâi fără mâncare. Pentru că ți se face dor.
Acasă nu înseamnă blocul, apartamentul, camera în care ai crescut, ci brațele care te-au primit când ai încasat prima trântă, când proful ăla ți-a pușcat un 2, când ceilalți au râs de tine și de perla pe care ai spus-o la biologie. Acasă înseamnă masa aia mică din bucătărie, biblioteca ticsită cu cărțile de povești, dulapul cu hainele alea vraiște care cad când deschizi ușa, acvariul cu pești și ghivecele cu florile ale mamei.
Și au trecut. Visul meu e mai conturat cu câteva zile și ceva permise. A plâns în prag, s-a cuibărit în brațele tale și vrea să rămână acolo. Măcar câteva clipe, câteva ore, câteva veșnicii. Măcar în noaptea asta. Îți promit că nu va spune nimic. Va dormi liniștit, își va odihni aripile. Pentru că e  a c a s ă . Și îi este îndeajuns. Pentru că acasă ești tu. Noi.
Dorul de casă are gust de întârziere de tren, apus de soare văzut prin geamuri zgâriate, cer dureros de octombrie și lacrimi de bucurie. Și de….
Să te odihnești, ai zi lungă mâine >:D<
E groaznic de frig. Ia o sobă cu tine! :))))
Neața, rază de soare, trezește-te și dă lumină în jur! A, da… și să te îmbraci că e frig.
Noapte bună. Îmi lipsești.
Ai ajuns cu bine?
Spune-mi cum ți-a fost drumul.
Hai acasă. 
Și da… are gust de spaghete. Pentru că doar acasă le gătim împreună. Dar asta… e deja altă poveste.
Fotografie: Ciprian Moldovan

Despre o seară rece și alte detalii

Mereu uit pe care parte e inima. Râdeți, faceți mișto, dar eu mereu uit. Norocul meu că am două cadre medicale în casă și aflu și unde e hipotalamusul și care-s alea două tipuri de hormoni pe care îi secretă și unde sunt depozitați. Așa. Revin. Aflu eu pe care parte e (iar cred că am uitat…), așa, și că e de mărimea pumnului… și asta am uitat. Nici interlocutorul meu nu era sigur. Eh, nu prea contează a zis în treacăt. Ba da. Dumnezeu e foarte atent la detalii. 

d24fd39d2c69e48828910c4733492608

Cum facultatea începe să rupă filele vacanței, le-am spus că săptămâna asta vreau să mă iubească și să nu carecumva să îmi caute nod în papură :)) E o săptămână taaaaaaaaare agitată, cei care începeți facultatea știți asta. Și repet. Dumnezeu e foarte, foarte atent la detalii. Mă bazez îndeosebi pe pasajul ăsta:
Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puțin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea strălucește ca ziua, și întunericul, ca lumina. Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.

E luni. O seară rece de septembrrrie. Și… cineva e atent la detalii.

E cam frig, ești bine îmbrăcată? Ai grijă de tine. E seară.

Poate te-ai întors singur acasă. Poate nu te-a sunat nimeni ca să te întrebe unde ești, ce faci, dacă ți-e frig sau foame. Întreabă tu. Fă pe cineva să zâmbească. Urmărește reacția oamenilor. Îți garantez că ai să zâmbești la bucuria lor.

Fiți atenți la detalii. Fiți atenți la nevoile celor din jur. La prieteniile cu care vă lăudați. Pay attention, cum se zice.
Eu le mulțumesc celor care o fac. Sunt mai ceva ca o ceașcă de ceai fierbinte într-o seară de toamnă…. Pentru că detaliile astea încălzesc inima.

 

Fotografie: Pinterest

Suflete condeie

Am fost cititor, scriitor, ascultător. Un condei printre multe alte condeie. Am plecat neștiind la ce să mă aștept. Am ajuns într-o Moldovă frumoasă și cu oameni și mai frumoși. Am realizat asta abia în ultima zi, când despărțirile mi-au furat lacrimile pe care nu știam că le am. Ce tot zic eu aici? Sigur o să uit ceva. Pentru că au fost atâteaȘi pentru că suvenirurile cu care se întoarce inima rămân lipite de suflet și devin amintirile pe care le scriu acum. Ca să am ce răsfoi când mi se face dor.

V-aș sfătui să vă faceți un ceai pentru că urmează să citiți o poveste. Despre cuvântul scris. Și despre scriitori.
Am presărat articolul cu câteva creații scrise pentru provocarea făcută de Andreea Marin în tabără. Ne-a strâns într-un cerc și acolo am vorbit… despre cuvânt, despre artă, despre noi.  Fiecare a avut câte un bilețel. Ne-am jucat și a ieșit ceva splendid. Îmi pare rău că nu pot pune toaaaaate creațiile. Mulțumesc celor care mi-au dat acordul pentru publicarea textelor în acest articol. Am un copil care îi scrie naturii, am un tânăr ce face alfabetizarea aborigenilor, un trandafir pus la un rever, un pantof și un aparat foto – fotograful oficial al taberei s-a pus în pielea aparatului și ne-a spus ce a văzut, ce a simțit. Este vorba de Andreea Marin.

A ta mână o escaladez, cu ale mele degete mici, în absența ta…lumea pare prea mare pentru un tânăr băiat ce abia a învățat să îți cuprindă frunzele cu drag și să îți asculte vocea duioasă. Drumurile cu frunze ce le străbăteam seara, acum par a se fi asfaltat în stingherism. Capăt frică odată cu îndepărtarea minunatului tău freamăt. Oh, natură, unde ai dispărut?
Ștefan Răschip – O, dragă natură…

Petre Crăciun spune că puterea unui tânăr condei este la fel de mare cu cea a unui armăsar de rasă, aflat la prima sa cursă în libertate.
Care e povestea concursului „Tinere condeie”?

Petre Crăciun: Debutul și cea mai mare parte a istoriei Concursului național de creație literară pentru elevi Tinere condeie se leagă de numele profesorului și scriitorului Tudor Opriș. Totul a început în anul 1967, când concursul a fost inițiat cu susțienerea Ministerului Învățământului, cum se numea atunci. Au trecut 50 de ani, iar concursul, cel mai vechi și mai prestigios din țară, a continuat neîntrerupt, cu toate momentele dificile care i-au amenințat existența.
În paralel cu concursul a apărut și Cenaclul Săgetătorul, din care făceau parte, în gerenal, laureații etapei naționale, cei care luau parte și la taberele estivale de creație, o noutate pentru acele vremuri (și o raritate în ziua de astăzi!).
Numele lui Tudor Opriș poate fi găsit pe 60 de volume de versuri, memorialistică, traduceri, critică şi istorie literară, şase ediţii ale unor clasici, peste 88 antologii ale copiilor şi adolescenţilor talentaţi. Este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare – născute la noi în 1834 – şi al debutului şcolar al scriitorilor români din 1820 până în anul 2000. Fertila şi îndelungata sa activitate, de iniţiator al concursurilor naţionale de creaţie şi presă şcolară, de autor a sute de antologii literare ca şi aceea de editor a numeroase volume individuale de creaţie literară a elevilor din România, a contribuit la promovarea a numeroşi scriitori şi a multor personalităţi cuturale din ţară şi diaspora.
Dintre numeroasele antologii de literatură dedicate copiilor, reținem: Copii poeţi, cu prefaţă de Victor Eftimiu, 1968, Zâmbetul muntelui, 1973, În inima mea e ţara, 1973 sau Sunt primăvară de april, 1983, toate apărute la Editura Ion Creangă, cea mai importantă editură pentru copii dinainte de 1990.
Scriitorul Tudor Opriş, care a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București pentru Copii și Tineret, a trecut în neființă în noaptea de 22-23 ianuarie 2015, după o viață întreagă dedicată activității didactice și literare.
Ministerul Educației și Cercetării și-a dorit ca acest concurs să nu se oprească aici, căutând soluții pentru a asigura continuitatea sa. Mă bucur că am fost eu cel ales pentru a duce mai departe Tinere condeie.
Au trecut aproape doi ani de atunci, timp în care s-au desfășurat două etape naționale, au avut loc două tabere de creație în aceeași locație – cea de la Muncel – și, iată, a apărut deja prima antologie la care am muncit un an încheiat.

Care este puterea cuvântului unui tânăr condei?

Petre Crăciun: Este foarte mare pentru că suntem la vârsta când conștiința de tânăr scriitor se întâlnește într-un mod unic, inocent, cu tumultul de gânduri, de speranțe, de întrebări care se năpustește nestăvilit asupra colii de hârtie sau, mai degrabă, paginii de calculator. Este momentul marilor experimente, când vântul cald se întâlnește cu cel rece, când cerul este mai jos decât la orice altă vârstă, când iarba poate avea orice culoare, păsările stau pe loc, iar copacii zboară pe deasupra loc, când zânele fug din paginile cărților și se întâlnesc cu muzica rock, asistând, când se pornește orga lunii, la un sărut furat la adăpostul copacilor din fața casei. Orice poate ieși din această poțiune dulce-amăruie și ce este mai captivant decât să vezi cum se așează sub privirile tale conștiințe, talente, opțiuni sau chiar plăci tectonice?
Da, puterea unui tânăr condei este la fel de mare cu cea a unui armăsar de rasă, aflat la prima sa cursă în libertate. Să vă dau un exemplu. De creativitate. De imaginație. O imaginație care e la ea acasă.

alfabetizarea aborigenilor 

mă duc în infernul lor,
mă transportă pe brațe de 
parcă aș fi 
antrenorul echipei de fotbal care a câștigat 
campionatul. 
brațele lor sunt țevile de gaz 
prin care trece sângele folosit 
la redactarea desenelor rupestre. 
vor să mă omoare, 
vor să-și crească imunitatea cu pielea mea 
să vâneze animale cu femurul meu 
mă lasă în mijlocul casei lor 
de parcă aș fi un zeu 
roman 
scriu cu unghia pe peretele peșterii ca în poemul
lui arghezi
litera A. scriu pe pielea mea litera B.
pe cutia lor toracică C,D,E. 

mă uit la ei. le strig sfios: Aaaaaaaaa, Bbbbbbb, 
Ccccccccc. se uită la mine: Gruuuuuu, Ugaaaaaa, 
Huhuhu. 

scriu pe pietrele folosite la vânătoare: Eeeeeee, 
Iiiiiii 
ei nu înțeleg. se uită la mine de parcă ar privi asasinarea lui 
j.f.kennedy 
ca după cea mai cruntă mahmureală. 
literele D,F,G,H,K,L îmi ies din gură ca pe-un crez, 
clasicele M,N,O,P,Q,R ce se învârt ca elicele unui 
elicopter 
notațiile la matematică își fac efectul de spray 
paralizant. 
S-ul vine cu coasa 
T-ul îi învață să iubească 
U-ul le aduce copii 
V-ul le prăjește carnea pe foc 
W,X,Y-ul îi învață să zâmbească 
Z-ul vine cu moartea. 

Uaaa, Ugaaa, Dddddd, Gruuuu, 
Vvvvv, 
poate un Z 
poate un A 
hai, salvați-vă în șir indian.  
Istrate Bogdan 

Ce anume vă impresionează la tinerii și copiii care scriu?

Petre Crăciun: Mă impresionează puritatea, sinceritatea, prietenia care există între acești copii. Ei iau ce este mai frumos de la adulții-scriitori – dorința de a scrie – dar păstrează ceea ce le este lor propriu: plăcere de a asculta și alte voci, curiozitatea reală, sinceritatea. Ce bine dacă ar face și adulții la fel!
Tinerii și copiii care scriu sunt deschiși la experiențe noi, se adaptează mult mai repede unor reguli pe care le învață din mers și sunt gata imediat să le perfecționeze. Sunt voluntari, au o capacitate mult mai mare de înțelegere a celuilalt și au, ceea ce îmi place cel mai mult, o formă umană. De ce? Pentru că unii dintre scriitorii-adulți sunt atât de plini de importanța cuvântului lor, încât își pierd treptat forma și devin niște sfere țâfnoase, care se ridică de la sol atunci când aceste heliu care este Ego-ul lor întâlnește condiții prielnice și uită să revină de unde au plecat.

V-ați întrebat vreodată ce spune trandafirul de la rever?

Căci eu trăiam numai prin tine 
Și respiram prin pielea ta, 
Iar tu erai, cum știi prea bine, 
Călăul meu…salvarea mea… 

Miki Dragomir 

Aveți vreo amintire care vă stăruie în minte legată de tabăra tinerelor condeie de anul acesta?

Petre Crăciun: Am venit în tabără cu două gânduri: unul era acela că aduc de la București prima antologie Tinere condeie realizată de mine – ceea ce mă bucura foarte tare -, iar al doilea gând că voi întâlni elevi noi (evident în afară de bunul nostru prieten Cosmin, care a ”supraviețuit” glorios taberei de anul trecut) și chiar profesori noi. Nu știam cum se vor lega lucrurile, cum voi reuși să găsesc liantul care să ne facă pe toți să trăim și povestea noastră, dar și povestea lor, a celor de anul trecut și a celor din anii trecuți.
A rămas numai bucuria primului gând, pentru că spiritul Tinere condeie ne-a pătruns pe toți și nu a trebuit să facem nimic (exagerez un pic) pentru a deveni și noi personajele acestei cărți care se scrie de 50 de ani.
A fost o tabără minunată, cu inovații frumoase, cu inițiative, cu un concurs în concurs, cum a fost provocarea mea O scrisoare către un copil nevăzător.
Au fost și sunt multe momente care îmi stăruie în minte. Sunt atelierele la care ați participat, momentele de lectură, un bun prilej pentru a vă cunoaște mai bine, sunt prieteniile dintre voi, dintre dascăli și, chiar mai mult: dintre elevi și profesori. Aici, în tabără, nu au existat bariere de vârstă, de profesie. Mi-a plăcut foarte mult implicarea jurnalistei Andreei Marin, membru al juriului la ambele ediții, care a adus determinare și creativitate, alături de ceilalți dascăli și de voi.
Un moment? Unul singur? Este greu! Poate despărțirea prelungită de la Hanul Ancuței, unde și-au mai spus o dată la revedere, la umbra poveștilor lui Sadoveanu, cei care mergeau spre Suceava, Iași, Bihor, Bistrița și București. Au fost îmbrățișări, lacrimi, prietenie adevărată și, ceea ce spuneam la început, puritate.
Eu am un basm încă nepublicat în volum. Se numește Copilul care aduce învățătura. Pentru mine, voi sunteți ”Copiii care aduc literatura”. Poate fi și titlul antologiilor viitoare. Voi ce spuneți?
V-ați gândit vreodată că nu doar voi vă atașați de o pereche de pantofi și că poate exista o întreagă poveste între ei și cei care îi poartă? Asta până când….
Îmi deschid ochii și încerc să-mi fac puțin loc printre cojile de cartofi și cutiile de lapte. Aici nu prea e lumină, iar respirația îmi este oprită de către o mireasmă îmbietoare de pește. Sunt pantoful care a fost aruncat la gunoi pentru o pereche nouă de încălțăminte, pantoful care moare de gelozie pentru că a fost înșelat cu o pereche de balerini de mărimea treizeci și șapte.
Mă scutur de câteva picături de lapte (care mi-au căzut în cap data trecută, când am încercat să mă strecor afară) și înot printre niște cotoare de măr ca să ajung sus, unde voi putea lua o gură de aer. Sunt aproape de capac și… iar mi-a căzut cutia de lapte în cap.
Reușesc să ajung sus de tot și trag în plămâni aer proaspăt. Numai bine, în dreptul meu e o cutie de odorizant de portocale. Îmi ridic privirea și privesc pantofii care treceau grăbiți sau agale prin fața mea și oamenii care îi condceau spre destinațiile lor. Hopa! Cine apare? O domnișoară subțirică în talie, cu păr castaniu și ochi căprui. E domnișoara care m-a condus doi ani de zile și uite ce are în picioare: o pereche de balerini albi, treizeci și șapte, ca și mine. Zău că îmi venea să le torn cea mai neagră cafea posibilă direct în cap! Drept este că e și vina mea. Mai pe la final, am început să o strâng bine de tot și să îi fac bătături, dar așa suntem noi, indiferent că suntem pantofi sau teniși, la început impresionăm, oferim comoditate, dar, mai pe urmă urmă, începem și noi să ne amuzăm puțin.
Observ că domnișoara se îndreaptă spre mine. Ce face? Își dă jos și aruncă perechea de balerini în tomberon.
Se întoarce și calcă desculță pe pământul cald…  
Vlad Sîncu – Povestea pantofului
S-a-ntâmplat cândva la Muncel!„Vezi, pozele astea sunt foarte clare!” – se aude ca prin vis de undeva dintr-un colţ… cred. În realitate, nu prea pot să-mi dau seama cine e, că sunt aşezat într-o rână şi cu capacul ceacâr pe obiectiv… „ Şi filmările de anul trecut tot cu el le-am făcut… Filmează HD… Merg date şi la televiziune! Sunt foarte clare!” – se aude din nou. Nu ştiu cine este… Chiar nu pot vedea! Şi nu îmi dau seama nici cui se adresează! Nu văd decât un smoc negru şi ondulat de păr, deasupra unui ecran deschis de laptop, iar dedesubt, două picioare flexate cu mâinile sprijinite pe genunchi. În faţa laptopului, relaxat, în pantaloni scurţi gri închis, cu spatele rezemat de spătarul unui fotoliu rustic şi picioarele uşor depărtate! … Dar, nu! Oricât m-aş chinui să descopăr cine este, nu reuşesc!

Auzi la ei: claritate HD! Doar sunt un Sony. Îmi fac de fiecare dată datoria cu prisosinţă! Nu mai departe de azi. Abia mă aşeza la întâmplare pe băncuţă sau pe soclul acela de beton că mă luau în mâini din nou! Vroiau iar poze, cum spun ei! De fapt, eu nu am făcut niciodată poze, ci fotografii! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar este o mare diferenţă! Pozele sunt instantanee fără suflet, în timp ce fotografiile au ele însele viaţă! Caută mereu să stabilească un anumit câmp de profunzime! Uite, de exemplu, pe mine mă interesează ochii! Şi astăzi am văzut din plin aşa ceva! Erau lacrimi în mulţi dintre ei, în timp ce în alţii, pupilele păreau să iasă din orbite. Mulţi parcă mă întrebau pe mine ce se întâmplă! Erau nedumeriţi, surprinşi, emoţionaţi, sau toate la un loc! Nu am mai avut parte de mult timp de o astfel de captură! De altfel, spun prostii!… Cu mine, nimeni cu a făcut fotografii copiilor mici sau pisoilor – singurii capabili de atâta puritate! … Şi totuşi mi-a fost dat să văd! Ştiţi cum e: ţi se-ntâmplă doar o dată în viaţă! Anul trecut, nu a fost la fel! Am încercat să dăruiesc dovada acelor zile la Muncel tuturor din jurul meu!… Dar vorba cuiva de anul acesta: nu s-a lăsat cu bocet!… Jur!… Şi nici să fabric sentimente din nimic pe bandă rulantă n-am putut atunci!… Nu sunt un supra-aparat!… Dah, îţi este dat o dată în viaţă!.. O dată şi apoi, beculeţul roşu nu se mai aprinde! … Sau mai întâi pâlpâie încet şi prudent ca un bătrân care a trecut prin viaţă şi îşi asumă scurgerea vremii, ştiind ce urmează, dar nedorindu-şi acel final!

În fine, am devenit cam apatic! Mai bine să vă spun cum am cunoscut această mână de copii care m-au făcut să tresar din nou… Diafragma mi-a vibrat, parcă, mult mai intens ca atunci când m-a ales pe mine de pe raftul de la magazin! … E adevărat! A fost o mare bucurie când m-a cumpărat!… (oftează!)… Când i-am cunoscut pe ei, m-am jurat pe sharf şi pe axul meu optic, că voi trăi şi voi simţi o dată cu ei! Tremur şi acum! Eram aşezat tot cam ca acum, adică într-o rână pe un soclu de piatră dintr-o curte cu multă verdeaţă! N-am de ce mă plânge. Crengile copacului de deasupra mea răspândeau umbra şi soarele nu mi-a făcut niciun rău! Mai ştii, puteam să mă topesc; sau în cel mai fericit caz, să mă înfierbânt!… doar sunt negru! Sigur, aş fi dat şi eroare… mi s-ar fi consumat bateria mai uşor…. dar nu a fost cazul!

Să vă faceţi o idee, am să încerc să vă redau cât mai fidel tabloul: în faţă şi puţin lateral stânga niste bucăţi de fier de mai multe culori ( albastru, galbe şi roşu ), vopsite în urmă cu vreo 2 – 3 ani şi ruginite pe alocuri… Cineva le grupase 3 câte 3, pe două rânduri!… Cel din dreapta cum te uiţi din faţă, îmi părea mai lung! … Nimeni nu se aşezase pe primele !… Toţi se înghesuiau de la al treilea şir în spate! Pestriţă mulţime! … Alergau cu privirile care-ncotro, neliniştit! Îşi frăîmântau degetele între ele şi dădeau impresia că abia aşteaptă să se încheie atelierul pus la cale de coordonatori! De fapt, nici nu ştiu de ce îi spun atelier!… Că nu se contruieşte nimic acolo! Nu se dă nimic la rindea şi nu se trece nimic prin foc! … Să revenim totuşi la copii!… Unii blonzi, aţii şateni, bruneţi sau cu vârfurile nuanţate roşcat!… Copii frumoşi! Feţişoare albe, brăzdate uşor de soare, după o vară toridă şi de astă dată, ochişorii mijiţi să nu-i invadeze fără drept de apel lumina! … În stânga, o altă băncuţă, pusă cumva perpendicular, pe care stăteau 5 profesori înghesuiţi unul într-altul! Nu i-a auzit vreodată să spună ceva, în schimb, cei mici erau foarte activi! … Citeau, râdeau, aplaudau, se jucau între ei sau îşi şopteau chestii la ureche, despre care nu mulţi au ştiinţă!…

Ah şi să nu uit când le-au dat diplome! O neîndemânatică şi fata aia blondă care mă acţiona! Nu surprindea niciodată momentul şi trebuia să se întoarcă toţi, să stea la cadru, să dea mâna cu preşedintele juriului şi să zâmbească artificial pentru tabloul de perete al facebook-ului, când în realitate, eu ştiu că lor le tremurau picioarele de abia se ţineau pe ele, că inima le bătea să le spargă urechile, iar pulsul le ieşea din matca venelor pentru a se zbate în cele din urmă în jugulară!

Pantofii le erau nişte coji de alune mici şi fără stabilitate! În jurul lor, se deschidea pe loc hăul unei lumi nebune, dar frumoase, în care s-ar fi scufundat cu totul! Obraji roşii – semn al emoţiei şi timidităţii!… Să spună ce simt, ce văd, ce aud?… De fapt, impropriu spus! Nu auzeau prea multe că aveau urechile înfundate! Sunetele din împrejurimi se topeau până la timpanele lor!… Era prea multă presiune!… Deşi zâmbeau! Se chinuiau să zâmbească! …Iar eu îi surprindeam cum puteam şi eu şi cât de repede îmi permitea mecanismul să reacţionez la apăsarea pe buton a blondei neîndemânatice, furate la răstimpuri de privelişte şi de mulţimea pestriţă!

Am încercat să-i păstrez doar pentru mine … pe hard! Erau prea simpatici în delicateţea şi gingăşia lor ! Să-i vadă o lume întreagă ar fi fost o împietate şi orice cuvânt la adresa unei fotografii cu ei – o blasfemie! Hmmmm! Mi-au descărcat fotografiile, ticăloşii! Acum, sunt pe facebook! Îşi dau unii altora like şi le share-uiesc aproape mecanic! Se descoperă în ele şi fac din asta o cruciadă a on-line-ului! Şi totuşi, îi înţeleg! Vor să împărtăşească între ei şi cât mai multora povestea unui sfârşit de vară captat în informaţie fotografică, fie ea şi amintirea mea cea mai intimă dintr-un colţişor uitat de lume, unde timpul îşi întâlneşte copiii şi le vorbeşte cu înţelepciune despre orice!… Un loc unde nu conta cine eşti şi cum te cheamă, sau dacă albaştri îţi sunt ochii!… Printre copaci, verdeaţă şi o prispă în faţa sălii de mese, cu acorduri de chitară pe fundal, important era că trăieşti … o secundă, un minut, o oră sau o eternitate într-o clipă! Închid ochii că oricum nu am de ce să îi mai ţin deschişi! Capacul în acoperă obiectivul de la bun început! Aud murmure de fundal, dar nu are a face cu motoraşul meu! Încă zbârnâie încet! Simt că rămân fără baterie, dar ştiu că am trăit aşa cum mi-am dorit! Acum, nimic nu mă va mai însenina la fel ca ei… simplu, ei – unicul antidot al bolii mele!

 Andreea Marin

-Iiiiii, frige! Ardeeeee! Mă simt fierbinte!( Nu râde te rog, nu e reclamă deșucheată la cine știe ce!) Te rog, oprește-te! Offf, lumea asta e culmea!
Cu câteva minute în urmă eram liniștită în compania suratelor mele, acolo, sus, pe masă, lângă ibricul cel mare. Acum din mine soarbe o domnișoară brunetă, cu un aer adolescentin și o figură de Amy Lee. Oare știe cât de tare mă enervează să fiu folosită așa? Eh, mă lasă pe masă și își aprinde o țigară. Parcă m-am mai răcit puțin. În timp ce mă duce la gură, râde și discută, se bucură și povestește. Oare ce are atâta de vorbit?
-Domnișoarăăă, bea odată cafeaua să pot fi și eu liniștită! (Nu mă aude,  prea absorbită în discuție. Ah, cafea avea! Cred ca e dimineață. Cine ar bea cafea după-amiază? Mii de gânduri îmi inundă fiecare moleculă din mine. Sunt de porțelan,marcată cu o ștanță Muncel nu prea mă bagă lumea în seamă, așa că pot asista liniștită la convorbirile lor.
Auzi, cică sunt la un concurs de creație literară. Ce-o mai fi și aia literatură? E vânzoleală mare, copii mici și mari, profesori, toți, care mai de care mai vorbăreț și mai simpatic. Hmmm, tipa brunetă mă ridică din nou, soarbe încet și mă lasă jos lângă o surată de a mea, care avea ca proprietar în dimineața respectivă o tipă blondă, simpatică, firavă, ce părea foarte conectată în discuție cu domnișoara mea. Mă întorc nedumerită înspre ea și o întreb:
-Soro, ce fac oamenii ăștia aici? Tu pari mai indignată ca mine că ne-au scos din dulăpioarele confortabile pentru a vedea …. ce?
– Cred că le suntem de folos! De unde atâta energie și chef de viață fără cafeaua din noi?
-Să știi că ai dreptate! (și zbor din nou spre buzele brunetei.)
Le aud discutând frenetic și extaziat de ei, tinerii, copiii, care scriu, care, spun ele, peste ani vor deveni scriitorii cei mai de preț și care sunt valori inestimabile! Se minunează de originalitatea lor, de bucuria cu care își aștern gândurile. Ce nume ciudate au! Hm, am auzit eu la o discuție anterioară că majoritatea se bucură să fie printre cei ca ei, pentru că pentru restul ar fi ciudați… Ce amuzant! Ciudat e să fii ca mine, o ceașcă de cafea, ce ascultă timidă toate minunățiile de pe lume! Îi văd bucuroși, fericiți, unii puerili, alții prea maturi, unii prea critici, alții indulgenți, dar toți mi se par minunați!
Vai! Dar cât se făcu oare ceasul de toți dispar? Ah, știu! e timpul să creeze! Mă lasă din nou tristă, dar de data aceasta solitară și stingheră pe măsuța, pe care soarele nu mai contenea să bată… Nu destul era cafeaua fierbinte, acu trebuie să zac așa, goală la soare… Sper că mâine e o nouă zi în care să le ascult poveștile. Nu vreau să se termine! 

Oana Strejac

 

Vreau să mulțumesc domnului Petre Crăciun pentru răspunsuri. Mulțumesc pentru cele 5 zile de septembrie în care am fost condei și învățăcel.
Andreea. Andreea… Mulțumesc pentru text. Pentru ceea ce ne-ai spus în tabără. Pentru ceea ce ești în continuare pentru noi.
 Doamna profesoară Oana Strejac. Citind textul pe care mi l-ați trimis, îmi confirm faptul că ați scris ceva indispensabil postării. Mulțumesc!!
Ștefan… Mi-ai amintit de copilărie. Și mie mi-e dor de natura pe care o știam cândva…
Bogdan. Mulțumesc. Poezia ta mă provoacă să-mi depășesc propriile limite de fiecare dată când o citesc. 
Miki… „Călăul meu… salvarea mea”. Atât. Și știi tot ce aș mai spune despre poezia ta. Și despre tine.
Vlad. Mulțumesc. Mi-ai arătat că orice lucru poate avea o poveste. Chiar și un pantof vechi.

Fotografie: Ciprian Moldovan

Inimi în globuri de sticlă

 

Nu de multă vreme am auzit pe cineva rugându-se: Doamne, vindecă-ne rănile pe care ni le-au făcut alții și pe care ni le-am făcut singuri. Mi-a plăcut mult prima parte. Pentru că, ah, doar Dumnezeu știe cât de rănite ne sunt inimile astea de unii și de alții.
Dar rănile pe care ni le-am făcut singuri?
Doamne, eu mi-am făcut singură rănile? Eu? Cum să fac asta, Doamne? Doar noi doi știm cât de tare doare, cât de greu se vindecă o inimă, cât de anevoie uită pe cine a iubit. Cum să mă rănesc eu însumi?

A trecut o vreme și apoi am înțeles. Am înțeles că mi-am irosit timpul, încrederea, tainele care îmi erau dragi și care nu erau de spus la colțul străzii și într-un final… mi-am dat seama că inima se întregește greu, rămâne cu cicatrici care promit să doară la următoarea lovitură. Cu colacul de salvare pe care îl oferă oamenii nu poți să scoți sufletul din furtună. Cu ancora pe care o oferă oamenii nu poți fi statornic împotriva furtunilor. Nu, nu sunt împotriva oamenilor și a prieteniilor, doar că știu acum cât de greu e să găsești un prieten bun adevărat. Adevărat, nu bun.
Atunci când o așa zisă prietenie merge ca pe roate, e fățarnic să dai proverbe și zicători precum „prietenul la nevoie se cunoaște” sau altele dintr-astea. E apă de ploaie. P-aia cu la plăcinte înainte, la război înapoi o știți? Mno, cam așa stă treaba și cu unele prietenii.

Am început să admir oamenii care nu sunt sentimentali. Un gram, două, nu strică, dar cei sentimentali nu prea au timp să gândească la rece. E plin de sentimentalism ieftin pe stradă, pe rețelele de socializare and so on. Nu învinovățesc pe nimeni. Pentru că foamea de iubire e mai mare decât cea de pâine. Nevoia de a fi înțeles, de a spune cuiva ce te doare… Dar vai, prea târziu ne dăm seama că sub umărul pe care plângem se ascunde un cuțit.
Îmi plac oamenii ăia care pot pleca fără să-și ia rămas bun. Îi admir. Sunt genul de oameni care trag de plasturele de pe rană dintr-o dată.  Și, de multe ori, rănile astea sângerează. Pentru că inimă. Atât vă pot spune. Am crezut o vreme că pleacă trântind ușa. Nu. Nu chiar. Pleacă pur și simplu. E mai bine, câteodată.

Râdeam de el și îi spuneam că nu are pic de inimă. Nu părea că îi pare rău dacă pierde pe cineva. Dădea din umeri cu o indiferență rece și atât. Părea invincibil. Părea că nimeni și nimic nu îl poate răni. Îmi place să-mi aduc aminte de el așa. Pentru că vulnerabilitatea ne ucide. Nu-ți poți permite să fii vulnerabil cu oricine și oricând. Cum zice Sorescu cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Și chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. Băiete, descurcă-te și tu cum poți.

Ideea e că poți, ești capabil, poți reuși și de unul singur. Da, vor fi momente în care vei vrea să-ți spui durerile, bucuriile cuiva. Oricui. E greu să le porți singur pe toate. 
Ai grijă cât dai și cui dai din ceea ce ești. Nu degeaba scrie în Psalmi Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om;… (Psalmul 118:8)

Povești nemuritoare… updated

O inimă nu se fură. Oricât de frumos ar zâmbi el, oricât de frumoși ar fi ochii ei. Eu nu cred în jumătăți. Am mai zis eu asta și o mai spun. Dumnezeu a spus că nu este bine ca omul să fie singur. Singur, nu incomplet. Omul s-a alintat și a spus că alt om e jumătatea lui. A făcut și melodii pe tema asta, dar aici e altă poveste. 

Cu atâtea nunți fastuoase, cu atâtea logodne fancy sau mai știu eu cum, e imposibil să nu discuți pe și despre tema asta. Adică, noi astea care facem nazuri și nu ne mărităm, stăm pe margine și analizăm. Mai și învățăm. Deci e constructivă treaba. :)))) Povestești ce povestești și te trezești că discuți despre rochia uneia, despre cum a cerut-o nuștiucine pe nuștiucare and so on. Toate-s la feeeeel de la o vreme încoace. Ea tocmai și-a dat bacul (măi, decât să faceți prostii necăsătoriți, mai bine legați-vă la cap și faceți nuntă, așa cruzi), el nu lucrează, dar culmea culmilor, are bani. E bine after all, dragostea asta trebuie și ea întreținută, nu? Prințesele alea pe care le vrea toată lumea nu trăiesc numai cu apă, dacă mă înțelegeți. Prințișorii, idem, armăsarii lor au, de regulă, patru roți, nu două.

Voiam să îmi iau o vedere de la mare. Întreb și eu dacă mai există așa ceva. Cineva se uită la mine și bufnește în râs. La ce? Acum, toată lumea are un telefon. Faci o poză și gata.
Agree. Se distra cineva care trimisese pe vremuri vederi de la mare acasă câteodată ajungeam acasă și vederea după noi :))
Mda. Am văzut o poștă pe acolo. Cam dărăpănată clădirea. Ah, da. Era părăsită chiar.

Care-i legătura cu vederea?  
S-a modernizat iubirea. Plătim firme care scriu scrisori de mână, dinalea veeechi, cu cerneală și cu sigiliu ca să ne declarăm iubirea. Plătim altă firmă ca să transporte buchete gigantice de flori perfect aranjate, că deh, pe câmp sunt flori cu gâze. 

Da, iubirea asta nu ține de foame. Iubirea asta sună a gol. Pentru că iubim atunci când ni se oferă ceva, atunci când avem de câștigat. Când ne sunt satisfăcute poftele. În toate sensurile. Nu ține de foame pentru că într-o zi buzunarele se golesc, florile se ofilesc, scrisorile alea drăguțe se pierd. pentru că nu au valoare. pentru că sunt scrise de altcineva. 

Iubirea care ține de foame e frumoasă. Ține de foame pentru că amândoi se gândesc nu la ei înșiși, ci la celălalt. Ăsta e ajutorul potrivit. E întregul care își găsește un punct de sprijin, un centru în celălalt. Doi care devin una
Nu-mi permit să scriu mai multe pentru că încă nu am fost pe front ca să vă spun cum arată victoriile. Mă feresc să spun înfrângeri. Pentru că inima nu are dubluri de rezervă. Și nici nu se reface ușor. Dar am văzut câteva căsnicii în care iubirea era frumoasă. Nu spun nici perfectă, nici ca la carte. Pentru că suntem oameni. Și oamenii sunt imperfecți, dar când îl implică pe Dumnezeu în latura asta, ajung să trăiască iubirea. Adevărata iubire. Nu povești.

Lasă-mi…

Am înțeles Doamne. 

Am înțeles ce simți, atât cât pot pricepe, atunci când oamenii refuză iubirea Ta. Suntem jalnici, Doamne. Facem schimb de inimi zdrențuite pentru că ni se promite o iubire de o viață. Atât. Iubirea Ta este veșnică, pusă de o parte pentru noi. Și noi o respingem. Ne dăm inimile în mâinile celor mai înșelătoare ființe. Oamenii. Noi înșine. Facem schimb de priorități. 
Dacă tu ai grijă de mine, eu am grijă de tine. 
Dacă tu îmi calci cămășile, eu gătesc. 
Dacă stai tu cu copiii, eu fac curățenie. 
Dacă, dacă. 

Ne iubim condiționându-ne. Și Tu ne dai totul în dar. Și Tu râvnești la inima noastră. De ce, Doamne, de ce? Nu vezi ce deșertăciune, ce ură, ce trădare, ce clevetire, ce nemulțumire, ce ruină e inima mea? De ce vrei o inimă ca a mea? 

Și nu am știut că Tu faci totul din nimic. Nu am știut că faci minuni din inimi aproape moarte, din jar aproape stins, din pustiuri reci. Nu am știut. Am crezut că iubind omul voi primi o dragoste la schimb cu care să-mi cârpesc inima-mi înșelătoare. Și nu am știut că dacă îmi pun inima în mâna-Ți, primesc una nouă. Nu am știut că vrei să mă faci după chipul și asemănarea Ta.

Nu, toamnă, nu-mi lăsa pomii verzi. Nu-mi lăsa cerul senin și norii fără ploaie. Vino. Colorează seceta verii. Colorează drumul de sub pașii mei. Vor cădea frunze peste fortărețe. Inima mea va ieși la ferestre. Își va aminti. 

Doamne, fă-mi inima să rodească. 

În bunătatea Ta, Tu ne asculţi prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului şi mării! El întăreşte munţii prin tăria Lui şi este încins cu putere. El potoleşte urletul mărilor, urletul valurilor lor şi zarva popoarelor.Cei ce locuiesc la marginile lumii se înspăimântă de minunile Tale. Tu umpli de veselie răsăritul şi apusul îndepărtat.Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug, îl umpli de bogăţii şi de râuri dumnezeieşti, pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaia şi-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătăţile Tale şi paşii Tăi varsă belşugul. Câmpiile pustiei sunt adăpate şi dealurile sunt încinse cu veselie. Păşunile se acoperă de oi şi văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie şi cântă. (Psalmul 65)

Factura la lumină

And They Lived Happily….. 

tăiaaaaaaaaaaaați!

În față e o trupă de parfumați care mai au bunul simț… cât de cât. În spate e restul, potoliți și ei. În dreapta… El, un ditamai puștan care se joacă pe telefon și îi spune mamei să tacă. Aham, așa pur și simplu „Taci am spus, taci!” Ea îi spune să își ia căștile și îi dă înainte cu poveștile. Are cu cine; în fața ei e o bunică vorbăreață. Îmi urăăăăăăăăăăăsc căștile care m-au lăsat fix acum, au și astea toane. Magic FM-ul îi dă cu reclame despre medicamentele pentru constipație, iar la știri, o tanti care se bâlbâie spune despre aglomerația infernală de la mare. Oricât de mult îmi displace grupul vesel din dreapta, aud tot ce povestesc. Mă distrează. Mama spune că e rea lumea asta, că e tot mai greu, că de-ar fi 10 lumi ar fi taaaaare greu, dar că doar o lume este și nimeni nu lasă de la el. Bunica o aprobă, apoi spune de nu-știu-ce flori pe care le-a pus în jurul casei. Mama o întreabă dacă lui cutare (probabil bunicul) îi plac. Bunicuța care spunea că în lumea asta nu mai există bunătate, răspunde rățoindu-se:

 – Da’ ce mă doare pe mine capul?! Eu să am unde de sta, că apoi dacă lui nu-i plac… e treaba lui.  
Foarte tare. 

 Așa. Și, din bârfă în bârfă, care pe unde lucrează și ce, ajung la un cuplu. Bunica întreabă dacă sunt căsătoriți. Grăsanul, pardon, copilul, spune că sunt cununați. La care mama: Eh, cununați. S-or cununa pă lumea aialaltă, hăhăhă. Și așa, aflu că el face panouri solare și că ea gătește doar când are chef (bravo ei, asta da femeie, nu ca aia care îți pune zilnic blidu’ sub nas, hăhăhă – mama), că amândoi pleacă din țară când vor, se întorc când vor, dar că fiecare plătește pentru el. Și, concluzionează mama – Eh, măcar să nu fie singuri. Să nu le fie urât. 

Bat-o vina de singurătate. Că ia, face oamenii să păcătuiască. Ei, ei, pomana ta de singurătate! 

Cele două râd de „familia modernă”, așa cum a numit-o mama, în timp ce odraslei i se descarcă telefonul. Nuuuuuuu, mai bine stai cu nasul în jocul ăla tâmpit cu volumul dat la maxim, decât să faci comentarii tâmpe despre oameni cuminți și necununați. 

În ultimele zile… Well, cum să vă spun, mă bate gândul să mă fac măicuță. :)))) Aș putea împărți ultimele zile în vreo 3 articole cu și despre învățături din sfera celor încărunțiți pentru „tinerii ăștia fără minte”. Cred că am auzit de 20 de ori (pe puțin): 
 „să nu te măriți!” 
„nu pierzi nimic fetițo. Doar plozi cu grămada și nervi tocați” 
„dacă aș fi avut eu mintea pe care o am acum la 20 de ani, în veacu’ veacului nu m-aș fi măritat” 
„pfai copilă, mi-a spus o prietenă că era circu’ de pe lume dacă nu se culca cu el… După trei ani au divorțat. Bărbații sunt ca animalele, copilă” 
„să-ți faci mai întâi un rost, că bărbați sunt destui, fetițo” 

Mai am, dar mă opresc aici. Pot spune că argumentele au fost convingătoare. În orice caz, lucrurile astea nu se spun din răutate (cel puțin, nu întotdeauna). Într-o oarecare măsură, femeile trecute prin viață, au dreptate. Viața de familie nu e toată roz, nu e imaginea aia a soției care se trezește radiind, cu umerii goi, despletită și fericită. Poate la început. Până se prinde el că ea nu gătește ca maică-sa. Până își dă ea seama că el e leneș, că se trezește târziu și că îi sare muștarul din lucruri mărunte. 
Csf, n-ai csf. 

Gândită la rece, cam așa e. Viața asta are puține zile de miere, totul, (absolut) totul se plătește, iar copiii nu sunt așa de cuminți precum pozează în tablourile alea de familie. Că tot sunt la modă căsătoriile alea de după bac. Mișto, nu zic ba, doar suntem tineri și neliniștiți. Dar nu face nimeni reclamă la zilele de după săptămâna de miere. Femeile ard mâncarea, nu au timp să spele toaaate rufele într-o zi, iar bărbații se enervează repede și uită să își pună farfuria în chiuvetă. Sau uită să o spele. Greu. La tăț ni greu. Oricum ar fi, după zilele astea, am analizat oleacă treburile. Nu mi-ar trebui o familie modernă. Oricât de frumos ar fi el, oricât de gentleman ar fi. Nu mi-aș dori pe cineva DOAR pentru a omorî singurătatea. No way, no. No way, no way nooo

Eu îmi doresc o verighetă care să-mi îmbătrânească pe deget, nu să moară de nouă într-un sertar. Altfel, mai bine să-și lege șireturile decât să mă ceară. Nu am niciun gram de experiență, dar știu că mânia poate să scrie actele de divorț, mai știu și că infidelitatea împarte copilașii și cred că cearta ucide bucuria pe care noi înșine ne-o facem. Da. Putem face asta cu roadele pe care le dă dragostea. Dacă semănăm ce trebuie, când trebuie, cum trebuie și cu cine trebuie.

Că tot îmi spunea cineva zilele trecute hai acasă și scrie. Că ni se face dor. 

Ah. Să vă explic titlul postării. Era din poanta asta:

Ce este iubirea?
Lumina vieții.
Ce este căsătoria?
Factura la lumină.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Înainte se putea și fără. Acum nu.

 

First of all. Nu am nimic cu nimeni. Chiar nu am. Poate am scris într-un moment de neinspirație sau poate că am fost într-o pasă proastă.

Înainte mergea și fără verighetă. Acum nu. Asta nu e de condamnat, after all. Măcar știe lumea că nu mai ești disponibil/ă când mergi singur/ă la cumpărături.

Înainte mergea și fără inelul de logodnă. Se trimiteau scrisori. Sigur știți ce sunt alea? Dacă nu, vă explic. Poate își scriau pentru că știau despre cuvintele care rămân versus diamantele care se dezlipesc chiar și fără să fi spălat o tură de vase măcar.

Înainte mergea și fără episodul cu logodna și masa și toate alea. El mergea la tati, o cerea și fata era a lui. Logodna era o promisiune și atât. Nu tu masă, nu tu jumătate neam chemat la logodnă. O promisiune a tatălui, o încuviințare a mamei și un sărut de bucurie furat fetei.

Înainte mergea și fără bridal-uri. Mergea foarte bine. Mergea și fără baby shower-uri. Că astea au fost primele. Apoi a venit și celălalt.

– Ai văzuuuut că azi se mărită Cutăreasca?
– Daaa, da!
– Sunt curioasă de rochiță…
– La ce bridal a avut, îți dai seama!

Când am citit ultimul mesaj, m-am scârbit brusc de toate bridal-urile. Care mai de care. Cadouri, neamuri cu cadouri, prăjituri, tricouri cu diferite inscripții. Azi-mâine și-or lipi în frunte future bride. 

Nu de veselia și de bucuria unor tineri ce urmează să se căsătorească mă leg. Mă leg de prea multul acela care dă pe dinafară. Îmi povestea o prietenă de baby shower-ul reușit al unei viitoare mămici. Tânăra era nepoata lui Cutărescu, om cu influență. Apoi mi-a spus de familia aia care stă în chirie, cu doi copii și al treilea pe drum. Credeți că mi-a spus de baby shower-ul celei din urmă? De surpriza pe care i-au făcut-o prietenele ca să acopere cheltuielile necesare unui nou născut? Nici vorbă. Pentru că a doua femeie n-a avut parte de o asemenea surpriză.

Mă deranjază la cuuuuuuuuuulme zâmbetul ăla de oh, my, ce surpriză! Nu e nicio surpriză. Știai că ți se organizează. Iar dacă nu te-ai prins înainte… silly you, darling.

Intrăm pe covor roșu în biserică, dăm mese pompoase, ne ținem majoratele, risipim. Risipim când lângă noi sunt orfani, bolnavi și oameni ai nimănui. Nu, nu zic să renunțăm la micile bucurii care marchează în existența noastră momente importante, dar spun să nu ne batem joc de darurile pe care le-am primit fără să merităm, risipind pentru burțile unor oameni care deja au, deja sunt sătui. Nu spun nici să mergi să îți dai tortul de nuntă cerșetorului de la colțul străzii, spun să gândești totul astfel încât să nu arunci nimic în vreme ce altul moare de foame.

Scriu eu scriu, dar vine și ziua mea. Poate de fericire voi da o masă de trei zile și de trei nopți ca în povești.

Lol. Câte căăăăărți îmi iau eu de banii ăia. (mai nou am expresia asta la orice sumă de bani pe care o aud). Nu știu, zău, ce inel o să mi se dea, cum o să fiu cerută sau ce rochie voi purta la nuntă. Mi-aș dori însă să fac totul cu măsură, cu frică și reverență față de Cel care mă va binecuvânta și atunci ca și acum: fără să merit nimic din bunătatea Lui. Mă rog să nu uit că tot ce am și voi avea e și va fi dar, și că tot ce sunt și voi este și va fi har.

Anyway, mai mult de 50 de oameni eu nu chem la nuntă. Maxim patru ore masa cu toate felicitările ei cu tot, că vreau să prind avionul pentru luna de miere.

Și, cei care citiți, nu săriți și nu dați prea tare. Nu de alta, dar încă nu mi-e ajuns făt-frumosul ca să mă apere.

Jurământ

Am ajuns cu o oră mai devreme și cu un buchet de garoafe în brațe. Mă întorceam acasă. Acolo unde crescusem. Dar astăzi nu este despre mine. Este despre tine, drag prieten. Este despre alegerea ta. Despre Harul zilei de astăzi. Despre pecetea de sânge. Despre cel mai important jurământ al vieții tale.
Mă crezi sau nu, ceea ce urmează să citeşti stă în ciornele din telefonul meu de câteva luni. Din iarnă mai exact. Când am auzit textul pentru predica din dimineaţa asta, am ştiut ce voi scrie pentru tine.
Îl văd pe Avraam. Își privește fiul. Isaac. Se joacă ceva mai încolo cu un mielușel. Are ochii mamei sale. Isaac, binecuvântarea. Speranța bătrânului Avraam. Ajutorul lui. Avea să-i ducă numele mai departe. Isaac.
– Doamne, mulțumesc pentru Isaac.
– Avraame… Vreau să-ți vorbesc.
– Ascult, Tată.
Avraam… Vreau să aduci o jertfă.
– Am să-l iau pe Isaac cu mine.
Avraam
– Mă va ajuta să pregătesc lemnele, mielul.
– Avraam…
– Îl voi învăța să aducă jertfe.
Avraam! Ascultă-Mă! Jertfa va fi Isaac.
Îl văd pe Avraam. Văd cum pentru o clipă pieptul îi tresare și pumnii i se strâng. Tace, și parcă așteaptă ca Dumnezeu să îi spună că nu Isaac… Doamne, de ce taci??
Dar nu. Un oftat ușor, înăbușit în ochii lui Avraam.
– Voi face întocmai, … Doamne.
Isaac doarme. Mama lui respiră încet lângă Avraam cu părul despletit și umerii goi. Avraam e treaz. Se frământă. Plânge. Îl doare. Iese afară. Cerul tace. Cade în genunchi. Suspine. Lacrimi. Întrebări fără răspuns. O rugăciune mută se înalță printre stelele ațipite.
Când Avraam își ridică privirea, o geană de lumină se sprijină pe hainele lui. Cineva îl atinge pe mână. E Isaac.
– Tati, plecăm?
Sara iese din cort zâmbind. A pregătit totul. Isaac țopăie vesel împrejurul celor doi.
– Plecăm.
– Dar mielul, Avraam?
Avraam nu răspunde. Sara îl privește nedumerită. Rămâne în urma celor doi care pleacă pe munte. Isaac îi face cu mâna. Pe drum, Isaac țopăie și pune întrebări. Pășește încet, mângâind din când în când părul bălai ai copilului. Ochii mamei sale… Și iată că au ajuns. Avraam pune pe pământ legătura de lemne și își șterge ochii pe furiș. Mâinile îi tremură. Inima lui strigă. Isaac se oprește lângă tatăl său. Gâfâind, îi spune dintr-o dată:
– Tati, mielul unde e?
Avraam privește în altă parte. Răspunde încet:
– Domnul va purta de grijă, fiule.
Isaac uită de miel. L-a văzut de atâtea ori pe tatăl său vorbind cu acest Dumnezeu. A văzut minuni în micuțul cort. Știe că el însuși este promisiunea acestui Dumnezeu pentru Avraam și Sara.
Avraam ridică altarul. Lucrează încet, rememorând. Soția lui însărcinată. Primul țipăt al copilului. Primii pași. Primul cuvânt. Și acum… E timpul.
Își cheamă fiul. Îl îmbrățișează. Tâmplele calde și umede de atâta joacă. Îl sărută pe amândoi obrajii. Îl ia în brațe. Îl pune în mijlocul lemnelor. Trece o funie groasă peste brațele micuțe și bronzate. Copilul nu înțelege.
Cuțitul. Țipătul.
– Oprește-te, Avraam!Dragul meu prieten. Azi ai primit flori, îmbrăţişări şi urări. Azi eşti fericit. Radiezi. Dar va trebui să păşeşti peste florile ofilite şi să îl urmezi pe Cristos. Plângând, întrebând de ce, răbdând, tăcând, până când El îşi va desăvârşi lucrarea cu tine, în tine. Va trebui să oglindeşti chipul Lui, să pui mâine în aplicare credinţa declarată azi. Nu va fi uşor întotdeauna. Dar El a promis că va fi cu tine.Să ai o asemenea credință încât să te abandonezi în brațele Creatorului. Să închizi ochii la ceea ce lumea îți oferă și să aduci totul ca jertfă pe munte. Să îți auzi numele și să simți cum cel mai mare Dumnezeu se coboară și îți poartă de grijă. Să renunți la puținul tău ca să primești totul.Aleg de-acum robia Ta,
Cu frângerea de sine.
Şi să rămân aşa aş vrea,
Nevrednic rob, în casa Ta…
Să nu ies de la Tine.

„Inima voastră să fie în totul a Domnului Dumnezeului nostru, cum este astăzi, ca să urmaţi legile Lui şi să păziţi poruncile Lui.”  
(1 Împăraţi 8:61)

Dumnezeu să te binecuvânteze, prieten drag!

Fotografie: Andreea Emanuela

Rugăciunea de la miezul nopții

 

Doamne, așa cum sunt, vin înaintea Ta. Așa cum nu am mai venit de multă vreme. Uite, îngenunchez aici. Îmi îngenunchez inima, mândria, privirea. Iată-mă. Fără rod, cu sufletul pustiu, cu lacrimi împietrite pe buze. Cu întrebări prea multe și răspunsuri ca niște piese pierdute de puzzle. Așa vin înaintea Ta. La cine să merg, Doamne? Mă urăsc. Mereu fac din Tine ultima soluție. Rezerva. Pentru că alerg la oameni. Îi ascult cu plăcere, le sorb minciunile, îi las să-mi ia sufletul. Doamne, am vândut suveniruri făcute din sufletul meu pe câteva zâmbete, câteva sfaturi egoiste, câteva îmbrățișări. În final am rămas cu cenușa amară a singurătății, a trădării, a deșertăciunii în pumni. Da, Doamne. Pentru că ajutorul omului este zadarnic, dar eu încă testez cuvântul Tău, crezând că la mine poate faci vreo excepţie.
Iartă-mă. Am lăsat alte lucruri să îmi fure inima și atenția. Au făcut un zgomot infernal în care am crezut că pot să scap de gălăgia din mine. Am uitat că doar Tu potolești furtuna. Am uitat… Am uitat că Tu înmulțești puținul, am uitat că în Numele Tău uriașii sunt doborâți, am uitat că Tu spui și se face. Am uitat că Tu faci minuni. Dacă nu aș fi acum aici, nu s-ar întâmpla minuni. Minunile se întâmplă în fața uriașilor, în fața nu-ului definitiv al omului, în fața acelei ridicări deznădăjduite de umeri și în fața ochilor plecați în pământ, în fața pietrei grele de la mormânt. Minunile se întâmplă când spui Tu. Când omul nu mai dă nicio șansă. Când barca se scufundă. Când inima se oprește. Când pâinea s-a terminat de multă vreme. Când furtuna aduce deznădejdea în sufletul meu.

Învață-mă să recunosc vocea Ta. Învață-mă să ascult vocea Ta. Învață-mă să-mi adun fărâme de credință până se face cât un bob de muștar. Ajută-mă să cred. Ajută necredinței mele. Dacă am munți în cale, ajută-mă să urc. Fă minuni în prăpăstiile de jos, în crăpăturile stâncilor, în întunericul nopților care înghit speranța fumegândă.

Doamne… Așa cum sunt, primește rugăciunea șoptită. Destulă mândrie. Tu ai biruit prin smerenie. Ajută-mă să oglindesc chipul Tău. Fă cinste unui pumn de țărână și, în răcoarea dimineții sufletului, oglindește-Ți Chipul în ochii unei ființe pentru care ai plătit cu sânge.

 

Fă-mă iar și iar după chipul și asemănarea Ta.

12+

Azi a plouat. A fost ca o primă zi. Dacă n-aş fi ţinut evidenţa anotimpurilor, aş fi spus că e toamnă şi că şcoala trebuie să înceapă. Flori, festivităţi, felicitări, lacrimi.

Am crescut în bănci. 12 ani am ascultat, am scris, am imitat. Am luptat, am obținut victorii, am fost înfrânți. Ne-am șlefuit. 
Mulțumesc părinților care ne-au fost primii dascăli. Vă mulțumesc pentru diminețile în care ne-ați trezit și ne-ați dus la școală. Mulțumim pentru încurajări și mustrări. Fără voi, nu am fi ajuns astăzi până aici. 
 Mulțumesc fiecărui profesor care a stat în fața noastră; la catedră sau printre bănci, ne-ați învățat cu blândețe, cu fermitate. Ne-am ales mentori și ne-am luat îndrumători pentru visurile noastre profesorii care ani la rând au strigat catalogul, au anunțat lucrări și au trecut note. Noi suntem rodul dragostei părinților noștri și rezultatul muncii dascălilor care, uneori, au crezut că eforturile lor sunt în zadar. 

Ne spuneați că viața acum începe. Permiteți-mi să cred că viața a început deja. Cu prima răsuflare, cu primul zâmbet, cu primul pas. Voi, dascălii, ne-ați luat de mână și ne-ați trasat cu cretă labirinturile vieții. Ne-ați îndrumat. Ne-ați determinat să visăm și să muncim. Astăzi tot ce facem e să pășim singuri înspre o altă etapă. Plecăm cu sfaturile voastre înspre visurile care deja au aripi. 

E ciudat cum, mai devreme sau mai târziu, locurile în care am fost devin muzee. Nu trebuie închise, nici puse în spatele vitrinelor de sticlă. E de ajuns să spunem când trecem printr-un anume loc „Uite, aici am….”. 

Îmi aduc aminte de prima zi de școală. Mă rătăcisem pe coridor și afișasem o mutrișoară supărată când părinții m-au întâmpinat după ce ieșisem din clasă. Îmi amintesc fragmențele din acea zi. Imaginea învățătoarei care urma să ne modeleze piciorușele pentru drumul anevoios care avea mereu același orizont: tabla. Odată ce am învățat să pun creta în întunericul acela, orizontul meu s-a dilatat, sărind dintr-un cuvânt în altul până la marginea universului. Îmi plăcea școala. Mult. Mama mă trezea, îmi prindea părul, iar eu mă grăbeam întotdeauna să ies devreme din casă. Tata mă ducea la școală, mă lăsa în clasă, acel univers cu scaune mititele și băncuțe mărunte. Am crescut în praf de cretă, am cochetat cu clopoțelul, m-am jucat paradis și am sărit elastic. M-am jucat de-a v-ați ascunselea și am repetat lecții în pauză. Am fost la concursuri, am plâns înainte de producții, am tremurat de emoții pe scenă la serbări. Îmi amintesc de primele săptămâni de școală când orarele nu erau stabilite definitiv. În clasa a V-a eram fascinată de faptul că fiecare oră are un profesor al ei și că totul se schimbă. 

Apoi liceul. Nu știu cum sunt cei care au schimbat școala de două sau trei ori, dar eu am crescut odată cu școala. Coridorul cu imagini ale compozitorilor de muzică clasică. Scările roșii, ușile verzi, sala profesorală, pianul din sala festivă. Ah, sala festivă. Deși a rămas în clădirea veche, acolo îmi sunt toate emoțiile și respirațiile entuziasmate. Acolo mi-e sufletul de copil, acolo sunt hainele lui de copil. Școala e muzeul copilăriei mele. Curtea școlii e amfiteatrul copilăriei mele. Clasele sunt laboratoarele copilăriei mele. O să-mi lipsească trezitul acela de dimineață, alarma oprită de zeci de ori, drumul până la școală, acel „ne vedem la fără un sfert”, clopoțelul de la 8, pauza mare, covrigeii calzi. O să îmi lipsească să fiu elevă. O să-mi fie dor să stau în bancă și să ascult cum profesorul meu preferat strigă catalogul, citește notele lucrărilor sau dictează titlul lecției înainte de a povesti pe scurt despre ce e vorba. 

Am crescut în bănci, ascultând, scriind, repetând. Ne-am făcut visuri pe ciorne. Acum e timpul să punem în practică planurile pentru ca omiduțele care ne-au fost încredințate să își ia zborul. Adio? Nici vorbă. E un bun venit. E o altă portiță care se deschide înainte. E un început nou. Astăzi. Eu nu spun carpe diem, ci fii înțelept! Numără bine anii. Fii chibzuit! Nu îngropa talantul. Muncește.

Celor mai mici … Nu fiți ca noi. Fiți mai buni decât noi. Învățați tot ce se poate. Citiți. Ascultați. Visați. Munciți. Cât despre bac, nu ne țineți pumnii. Rezultatele nu țin de urări, de pumni ținuți sau de vreun trifoi cu patru foi. Urați-ne spor la învățat. Rezultatele bune vor fi urmările muncii depuse de către noi. Comenius spunea că toată viaţa este şcoală. Noi terminăm 12 clase. Dar școala continuă. Toată viața.

To my dearest soulmate

Și astăzi ca și atunci.

Am ascultat-o în 4 ani povestind despre viața ei pe care puțini o știu în detaliu. Mulți o judecă, mulți nu o înțeleg. Eu am înțeles-o la un moment dat. Și am început s-o admir. O văd venind la școală de 4 ani cu un ghiozdan plin de optimism. Râde și mă face să râd. Când plecăm împreună acasă sub aceeași umbrelă, râdem până ne doare burta. Râdem pentru că ea știe să scoată din orice câte o minune la care râzi și după o lună. Când e tristă, ascultă muzică. N-ai crede că în spatele ochilor verzi și genelor lungi (pe care le-am invidiat întotdeauna) sunt ascunse atâtea file înlăcrimate, întrebări și durere. 
O admir pentru că e optimistă. E frumoasă chiar și atunci când întârzie, când uită, când se enervează, când nu știe ce să facă. Când m-a sunat de ziua mea ca să-mi cânte la mulți ani, mi s-a făcut pielea de găină. E sosia Christinei Aguilera. 

My dear, ar fi culmea să mă apuc să scriu ce ar trebui să faci în momentele astea. Nu prea ştiu. Tot ce e sigur în lumea de azi, e… nesiguranţa. Şi frica. Şi eşecurile. Dar lasă-mă să îţi mai spun ceva.  
C E L  mai sigur refugiu pentru tine, e Dumnezeu. El cunoaşte, ştie când stai jos şi când te trezeşti. De departe îţi pătrunde gândurile. Ştie când mergi şi când adormi. Când nu erai decât un plod fără chip, ochii Lui te vedeau.

Oamenii dezamăgesc. Azi sunt, mâine pleacă. Suntem dependenţi de Dumnezeu, însă noi încercăm să umplem golurile cu alte lucruri. Toate pier la un moment dat. Stâncile pe care ni le facem noi se prăbuşesc, mai devreme sau mai târziu. Zidurile în spatele cărora ne ascundem se năruie şi ele. Poate te întrebi, ei, şi? Dumnezeu rămâne, am înţeles, dar, cu ce mă ajută asta pe mine?
Îmi spunea cineva că Dumnezeu ne-a creat şi că acum e undeva departe, că ne-a uitat şi că noi funcţionăm singuri. Totally wrong. Uite ce spune un specialist în neuroştiinţe, David Eagleman:
„Povestea omului este incredibilă. Aşa cum cosmosul este mai mare decât ne-am închipuit vreodată, şi complexitatea omului ne depăşeşte imaginaţia. Ce capodoperă complicată este creierul….! Cel mai minunat lucru pe care l-am descoperit în univers!”  
Cum ar putea Dumnezeu să uite de tine? Tu eşti cea mai minunată creaţie a sa. El Însuşi afirmă asta. 

Fă din Dumnezeu prietenul tău cel mai bun. Nu e vorba despre o religie care te diferenţiază de alţi oameni. E vorba despre găsirea acelui ceva care te întregeşte. Mai mult de atât, care te vindecă. Acel ceva care îţi dă un sens, care îţi dă un scop. Aici e iubirea pe care o cauţi. El mai spune : Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.
Asta e cea mai frumoasă parte a prieteniei cu Dumnezeu. 
Nu face alegeri de una singură. Roagă-l pe El să aleagă pentru tine.

Happy Birthday, my dear one!

https://www.youtube.com/watch?v=Su5DG8pQMB8  

Muzica unei vieţi

Google-ului îi şade bine cu Beethoven în cârcă. Poate aţi văzut deja mica prezentare în care apar câteva piese celebre împreună cu un tip micuţ şi ciudat. Aşadar, cine este Beethoven? Care e povestea lui?
Ei bine, de ceva vreme am început să-i cercetez viaţa şi muzica; cărţi de la anticariate, scrisori. O lucrare de care m-am îndrăgostit. Mulţi ştiu că Beethoven a fost un compozitor şi atât. Aşadar, cine este Beethoven dincolo de operele sale şi numele care a rămas în filele muzicii pe paginile de onoare?

Data naşterii lui nu se ştie cu exactitate.
Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau de obicei botezaţi a doua zi după naştere.
Copilăria lui Beethoven însă, a fost aspră, lipsită de căldura unei familii, de care Mozart, mai fericit, avusese parte. De la început chiar, viaţa i s-a arătat a fi o crâncenă şi tristă luptă. Primul profesor de muzică a lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven „trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi.” La vârsta de patru ani, Beethoven era obligat să stea încuiat în camera sa şi să studieze la vioară până la epuizare. Puţin mai lipsea ca să-l scârbească pe veci de artă. Numai cu de-a sila a ajuns Beethoven să înveţe muzica. Talentul muzical al lui Beethoven s-a manifestat de timpuriu.
În jurul anului 1796, Beethoven a început să-şi piardă auzul. El a suferit o formă severă de tinitus, un „ţiuit” în urechi care îi făcea dificilă perceperea şi aprecierea muzicii, precum şi purtarea conversaţiilor.
Urmare a pierderii auzului, s-a păstrat un document istoric unic: caietele sale de conversaţie. Utilizate în aproximativ ultimii cinsprezece ani de viaţă, în aceste caiete prietenii îşi scriau gândurile, astfel încât Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie prin scris.
Beethoven era pasionat de natură. „La Viena, în fiecare zi făcea înconjurul zidurilor oraşului La ţară se preumbla din zori şi până în noapte, singur. – Doamne, ce minunăţie! În pădure, pe dealuri – e linişte spre a te slăvi! (Beethoven – oameni de seamă Romain Rolland).
„Era scund şi îndesat, cu grumazul vânjos, croit ca un atlet. Avea faţa lată, cărămizie, doar spre sfârşitul vieţii gălbejită, bolnăvicioasă, mai ales iarna, când stătea închis în casă, departe de câmpii. O frunte boltită, cu protuberanţe. Un păr negru tăciune, grozav de des, în care se părea că nu intrase niciodată pieptenul şi zburlit tot. Ochii îi ardeau, mistuiţi de o forţă extraordinară. O gură delicată, cu buza de jos puţin ieşită în afară. De obicei chipul său avea o umbră de melancolie, o tristeţe fără leac.”
(Beethoven, oameni de seamă, Romain Rolland).
În filmuleţul de pe Google, prima operă este Simfonia a V-a. „Simfonia destinului” provine din surse neverificate, care citează o aşa-zisă afirmaţie beethoveniană în legătură cu motivul generator al părţii întâi: „Precum destinul bate la uşă”.
Tumultul beethovenian îl deruta chiar pe un Goethe care, ascultând Simfonia V, spunea : „Nu emoţionează deloc, uimeşte doar; simţi ceva măreţ aici, dar muzica aceasta ţine mai degrabă de nebunie. Ascultând-o te temi ca nu cumva casa să se dărâme”.

Se spune că Beethoven se gândea la mai multe partituri deodată. El spunea că Îmi port ideile în mine multă vreme, înainte de a le scrie. Şi am o memorie atât de fidelă încât sunt sigur că nu uit, nici după ani de zile, o temă pe care am conceput-o. Sunt sigur că n-am să le încurc între ele. (Poftim, geniu!)

Fur Elise.
Bagatela este dedicată, se pare, Theresei Malfatti; creaţia evocă un farmec elegiatic.

Sonata Lunii. Se spune că Beethoven a compus Sonata Lunii după ce o femeie oarbă ar fi strigat (Beethoven era aproape surd) la urechea compozitorului dorinţa ei de a-l vedea măcar o dată. Sonata Lunii, scrisă în 1802 cuprinde recitative dramatice, care seamănă cu un monolog trist.

Simfonia a IX-a pe celebrele versuri ale lui Schiller – „Oda Bucuriei”.
În prezent, Simfonia a IX-a a lui Beethoven deţine un important rol cultural în lume, în special mişcarea a patra „Odă Bucuriei”, care a fost rearanjată de Herbert von Karajan, devenind imnul oficial al Uniunii Europene. Alte dovezi ale importanţei acesteia este faptul că un manuscris original al acestei lucrări s-a vândut în anul 2003 pentru suma de 3,3 milioane de dolari, în Londra. Despre această lucrare s-a afirmat că „este una dintre cele mai mari realizări ale unui om, alături de operele lui Shakespeare, „Hamlet” şi „Regele Lear”.

Beethoven reuşeşte să învingă boala, să o dizolve în muzica simfoniei a IX- a: replica biruitoare a unui om aparent înfrânt. Cu alte cuvinte, Beethoven răspunde întrebării „ce faci când nu ştii ce să faci?” pe portative. Nu se dă bătut, continuă să compună. De ce a compus? Ceea ce sălăşluieşte în inima mea trebuie să iasă la lumină; de aceea compun.

Către iubitul prietenei mele

Scriu pentru o cauză mai nobilă decât un buchet de trandafiri și o cutie de Raffaello. Cucerirea inimii ei nu se oprește în momentul în care ea spune da. Cuvintele cheie sunt pentru totdeauna.
Prietene, să nu o lași niciodată singură la cumpărături. Du-te cu ea. Intră în cabina de probă și închide-i fermoarul la tot maldărul de rochii pe care ea le alege.
Periază-i părul după ce face baie. Spune-i că e frumoasă când gătește și e plină de făină. Sărută-i mâinile și binecuvânteaz-o în fiecare dimineață.
Citește-i înainte de culcare. Dacă vreodată va plânge, n-o lăsa singură, chiar dacă te respinge. Femeia puternică, harnică și frumoasă…, ei bine, mai plânge și ea.
Fă-i cafea dimineața. Oprește alarma și trezește-o blând. Începeți ziua împreună. Ține-o de mână pe stradă, pe scări, în mașină. Fă-ți timp și gătește cu ea. Iart-o. Iart-o în așa fel încât greșelile ei să nu nască resentimente niciodată. Când o ierți, uiți. Pentru că iubirea acoperă, nu face grămăjoare sub covor.

Nu-i spune că o iubești. Dovedește-o. Surprinde-o. Cum? Cum vrei și în cele mai nepotrivite momente. Iubirea nu are ceas. Nu are final.
De când îți spune da, începe maratonul iubirii. Maratonul vieții tale.
Fii tot ce nu poate ea să fie! Ajutorul potrivit.

Modelează-i inima după inima ta. După inima lui Dumnezeu.

Sursă fotografie: Pinterest

Poveste negru-alb

Nu avusesem o zi tocmai bună. Dar s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat exact aşa cum trebuia să se întâmple.

O străduţă cu sens unic şi asfalt încins. Deodată, am auzit un miorlăit slab şi piţigăiat.Vocea se auzea din coşul de gunoi de pe marginea trotuarului. Înăuntru era o pungă de Kaufland legată zdravăn cu un nod. Mi s-a părut că plasa respiră. O jumătate de oră mai târziu eram din nou acolo cu o foarfecă. Am îmbrâncit plasa. O respiraţie aproape insesizabilă şi un scâncet slab. Am tăiat plasa. Ceva ce părea o faţă de pernă făcută ghem. Ştiam că mai trebuie să fie ceva. Într-un final, despachetând ghemul, am găsit ceea ce trebuia să găsesc.
Mic, tremurând şi speriat, pe fundul coşului de gunoi, stătea un sufleţel cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul lui. Ceva mai târziu, când micuţul trăgea cu poftă din seringa cu lapte, am realizat că ţineam în mâini un erou. Deasupra noastră, sunt sigură că Dumnezeu zâmbea.

Micuţul doarme înfofolit, cu burtica plină. Îl cheamă Oreo şi este un învingător care mi-a cucerit inima.

Sunt momente în care nu pot face nimic. Am mâinile şi picioarele legate, concentrându-mă la următoarea gură de aer în îmbrăţişarea dejnădejdii. Dumnezeu îmi demonstrează că nu pot face nimic. Dar El poate. Mâinile Lui îmi dezleagă lanţurile şi sunt pusă pe stâncă, la umbra aripilor Lui. Sunt nimic. Dar Dumnezeu e totul. În fiecare zi îmi dă din splendoarea Lui şi mă face să înţeleg Iubirea fără margini.

După o zi în care am început să cred că nu mai există nimic bun, Dumnezeu face o minune chiar în faţa mea. Azi am văzut speranţa născându-se în mâinile mele. Am văzut-o cum trage aer în piept şi cere să fie hrănită. Am ţinut speranţa în palme, şi l-am văzut pe Dumnezeu lângă coşul de gunoi, locul în care omul se scufundă întemniţat de propriile-i fapte şi gânduri. L-am văzut pe Dumnezeu întinzându-şi Mâna şi ridicându-mă pe umerii Lui.
Plângeam pentru Harul nespus de mare.