Bună dimineața, binecuvântare!

Știi senzația aia pe care o ai după o zi grea când, ajungând acasă, lași problemele la intrare, te dezbraci și inspiri adânc? Momentul acela în care de pe umeri îți alunecă o cămașă veche, lungă și largă care înțelege tot și tace. Așa a fost ziua de ieri. Ultima zi din martie. Ultima zi dintr-un martie pentru doi.

Am să-ți spun despre salata verde, despre puii de găină, despre primele păpădii pe care le-am văzut departe de casă, despre apusurile văzute în drum spre casă, despre lacrimi de bucurie, despre zile cu soare blând coborât pe trotuar, despre nopți cu somn neîntrerupt, despre cheia răsucindu-se în broască. Pentru că mă opresc din alergat și mulțumesc. Și te rog să te oprești cu mine. Să îți aduci aminte. Să mulțumești. Să nu uiți niciuna din binefacerile Lui.

Vreau să-ți reamintesc. Să-ți spun să ai răbdare. Să aștepți în tăcere. Să te pregătești. Să te lași prelucrat. Să accepți șlefuirea. Să fii gata să răspunzi chemării. Să faci totul cu pași mici. Să iei fiecare zi în parte și să spui că Harul îți este îndeajuns.

Era soare. Tu îmi vorbeai despre viață; lumina și verdele de primăvară timpurie erau imaginea vocii tale. Am trecut pe lângă un cimitir. Atâta viață, atâta bucurie, liniște… și un cimitir. Știi la ce m-am gândit? La mine. La trecut. Am realizat că Dumnezeu vindecă, Dumnezeu iartă, dar rămân cicatrici. Nu pentru că Dumnezeu nu poate sau nu vrea, ci ca să îmi amintească… Atunci când văd umbrele, să îmi amintesc de cioburile pe care El, cu atâta grijă, le-a făcut aripi. Le-a dat o altă formă. O inimă nouă. O inimă care plânge, care se căiește, care bate din nou pentru un scop. Unul măreț.

Ți-aș povesti despre vaza fără flori și despre cele șapte fire de garoafe peste care a apus ultima seară de martie. E o poveste pe care ai s-o auzi de multe ori de acum încolo…

Fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *