Și librarii scriu câteodată

Anca, era cât p’aci să te etichetez la Jurnalul unui Adam. N-ai csf, Eva tace și ascultă, ea nu e populară pe Facebook. Poate nici nu știe să scrie corect. Bine că m-am uitat înainte să postez, altfel te denunțam fără să vreau.

Măi, îmi place de fata asta. Îmi place de ea de când a scris despre o carte pe care o detest acum când sunt mai coaptă la etaj (cam târziu, din păcate). Treaba cu respectiva cărțulie e o chestie  a b s o l u t  subiectivă și nu am nimic personal cu partidul fanilor pasionați, ziceam doar cum am ajuns să o urmăresc pe Anca. Cu câteva luni în urmă, când citeam de pe Jurnal de librar povestirile amuzante despre oameni și cărți și neoameni și necărți, mi-am spus că trebuie să am jurnalul ăsta! Înțeleg librarul pentru că știu din proprie experiență faptul că ceeeeeeeel mai greu pe lumea asta e să lucrezi cu oamenii. Mi-a spus și tipa de la legume fructe. Mereu trebuie să fii amabil, să asculți toate bâcurile clienților, să le înghiți toate mofturile. Și asta cu zâmbetul pe buze. Tu nu ai voie să fii sictirit, să te simți rău, să ai nevoie de o vacanță.

Am comandat cartea de pe Libris, o găsiți și voi aici, asta în cazul în care, la sfârșitul acestui articol, o să fiți curioși și nu știți ce să luați cu voi la plajă, munte, deal, șes sau mai știu și io unde. Dincolo de râsete și tre’ să mai citesc asta încă o dată, îți dai seama că… o să fie din ce în ce mai puțini oameni care vor cere Dostoievski, DEX-ul, Blandiana, Paler, Orwell. Sau, mai rău, dacă or cere autorii ăștia, le vor stâlci numele. Tristuț. Tristuț că citim chestii ușoare, subțiri și inutile.

Cine este Anca Zaharia?

Mă întreb zilnic asta, n-am un răspuns concret și cred că asta mă face, în ochii multora, mai puțin om. Mă sperie gândul că aș putea să știu, într-o zi, din senin, totul despre mine. Am informații disparate pe care uneori reușesc să le pun cap la cap ca să dau un sens, alteori nu. Mai demult m-aș fi descris ca moldoveancă, dar stau de fix 7 ani în Brașov, așa că n-aș mai spune asta. Aș zice că sunt cititoare, dar nu citim cu toții, fie și eticheta de la salamul super-extra-bio-organic? Sper că e doar o perioadă asta, dar mă definesc mai degrabă prin ceea ce nu sunt: nu sunt slabă și înaltă, nu sunt femme fatale, cum ne place tuturor să fim, nu-s vreo deșteptăciune ireală, cum mi-ar plăcea tare mult, nu sunt tolerantă cu ignoranța fluturată cu mândrie, nu sunt carnivoră sau înțelegătoare cu răutățile gratuite.

 

Vreo experiență plăcută cu clienții din librărie? Există vreo fărâmă de speranță în lume?

Asta da, cu siguranță. Știu că las impresia că dracul este negru absolut, dar nu e adevărat, are șuvițe curcubeu. Eu m-am axat pe ce nu mi-a plăcut în cei trei ani de muncă în librării. Dacă aș fi scris despre părțile bune n-ar fi fost nici amuzant, nici altcumva. Ar fi fost o dublă și reciprocă îmbăloșare siropoasă: librarul are discuții culte, deci pare că se auto-ridică în slăvi, partenerii de discuție sunt politicoși, civilizați, disecăm împreună un roman care ne-a plăcut sau un personaj. Și ce? Pare plictisitor și chiar e. Pe de altă parte, dacă măcar unul, un singur om dintre toți cei de pe lumea asta care lipesc muci pe cărți în librărie, fără jenă de privirea îngrețoșată a librarului, are revelația că eu fac mișto de el din astfel de motive și decide, cumva miraculos, să se schimbe, asta mi se pare ideal.

În orice caz, proporția îi defavorizează crunt pe cei câțiva politicoși, deci și din acest punct de vedere are sens Jurnal de librar: am scris despre majoritate.

 

Nutesupăra, de ce pix negru când te apuci de scris în restaurantul ăla cu jazz în fundal?

Haha, ani întregi am scris cu albastru, mereu pix cu gel, că scriu prea urât cu pix normal și stiloul e prea high class pentru mine. Și niciodată nu mi-au plăcut literele care ieșeau din degete, parcă murdăreau aiurea foile. Iar când Iulia, prietena mea, mi-a spus că ea scrie cu negru de multă vreme, am avut certitudinea că am aflat răspunsul la o întrebare existențială dureroasă pentru mine. Și chiar așa a fost, că de când scriu cu negru sunt mult mai chill și parcă uneori îmi par și inteligentă. Or pune ăștia ceva-n pasta neagră, cum se pune în vaccin de dezvolți imunitate la știință, cine știe.

 

Dacă ai fi o carte, ce titlu ți-ai da?

Dacă aș fi una nescrisă încă, titlul ar fi, cel mai probabil, What The Fuck is This Shit and What Do I Do With It? Dacă e să aleg din una scrisă deja, aleg Lust for Life, care e pe primul loc evăr în cărțile mele favorite, la egalitate cu O viață măruntă. A nu se înțelege că urmează și locul 2, 3 etc. Nu, e primul loc, cu cele două, apoi toate celelalte.

 

#ProblemaCititoruluiObsedat – Ce faci cu toate cărțile după ce le citești? Tentația aia de uuuuuu, n-am mai cumpărat o carte de ieri, cedează vreodată în favoarea lipsei de spațiu?

Cum să zic să nu sune psihopat? Dacă ești carte și intri la mine-n casă, nu mai ieși. Amin. 😊 În urmă cu câțiva ani locuiam într-o garsonieră plină de mucegai unde nu mai intra soarele din cauza teancurilor de cărți. Dar mucegaiul era deja acolo când am ajuns eu, așa că am zis că nu fac vreun rău dacă mă izolez de lume folosind cărți. Abia aveam loc să trec printre ele, mi-au căzut în cap noaptea, că erau turnuri (relativ) infinite care se dezechilibrau ușor, dar n-am cedat. Probabil e o dependență urâtă, dar cartea e a mea și n-are unde și de ce să plece undeva. De asta am devenit tot mai sensibilă și la subiectul împrumutării cărților.

De când nu mai stau în garsoniera care a servit drept cuib de creație pentru Sertarul cu ură am devenit cu 1% mai matură și am acceptat că nu pot să mă neglijez din toate punctele de vedere doar pentru că uuuu, n-am mai cumpărat o carte de ieri. Acum am spațiu și vreau să mă bucur de el, vreau și alte lucruri girly și mi le iau, dar dacă o carte chiar mă vrea și mă convinge, o iau acasă și o alătur haremului. De asemenea, tot semn de maturitate e că nu mai cumpăr cărțile impulsiv, indiferent de preț, sub pretextul că eu susțin literatura și nu-mi pasă de detaliile astea „lumești”. Vânez reduceri pe site-urile pe care se vând laolaltă cărți, chiloți și parfumuri contrafăcute.

 

Dacă ar fi să pleci pentru totdeauna pe o insulă pustie, ce ai lua cu tine?

Multe cărți, o tonă de cărți (îmi explodează capul și fac atac de panică instant dacă zice cineva de o singură carte pe insulă pustie), un storcător manual pentru lămâi (ca să fac limonadă non-stop din toaaate lămâile de acolo – e musai să fie lămâi, alftel refuz relocarea) și niște sare (să-mi pun în salatele pe care o să le fac din toate frunzele și legumele de pe insulă). Deci viața mea va fi așa: trezit dimineața, stat la soare cu cartea-n mână și băut limonadă, mâncat o salată, deci și o plimbare mică pentru cules cele necesare. Va fi tare greu fără Instagram, că acolo postez mereu ce citesc și ce beau, dar promit să rezist. Deci… unde semnez? Pot începe din septembrie?

 

Care e definiția cărții pentru Anca Zaharia?

O carte adevărată e cea care mă face, măcar un pic, să mă simt proastă. Să mă provoace, să-mi dea de gândit, să mă intrige că uite, domnule, zice de teoria nu-știu-care și eu nu știu de ea, ia hai să văd despre ce e vorba. La fel, o carte bună te face, uneori prin metode extreme, exagerate, să ai revelații legate de cine ești, de cât de greșit tratezi anumite probleme, de când de murdar, lipsit de înțelegere și toleranță ești.

O carte proastă cu draci e aia care zice: hai să facem sex în petale rubinii că pe lumme nu se există tristețe s-au suspin. Știu că fiecare citește ce vrea, dar îmi asum când zic că astfel de literatură, care există și e vândută ca pachetele cu conserve în ajunul apocalipsei, e un căcat sinistru – pot detalia și argumenta paragrafe și pagini și zile întregi, ceea ce nu se poate spune despre un cititor de astfel de căcaturi. Pentru că, evident, e ocupat să facă dragoste transpirândă și emoționantă ca o zeiță kitsch.

 

Ar fi prostesc să te întreb de autorul preferat, așa că… este vreun scriitor pe care îl detești?

Nu cred că detest cu adevărat vreun scriitor, mai degrabă sunt unii pe care nu-i sufăr pentru că nu-i înțeleg. Frate, dar la modul „nici prepozițiile nu au sens aici”. Nu mă dau bătută, nu renunț la un autor după o singură carte, dar dacă e să citesc mai mult de 2-3 și nu ne potrivim, ne spunem la revederi fără regrete. Un nume nu-mi vine în minte. În orice caz, urăsc scriitura unora, nu scriitorul în sine. Ba da, urăsc și scriitori – dar și orice alte categorii – dacă-s penibili, agramați și agasanți și te înjură după ce-ți dai părerea sinceră, de ei cerută, despre ceva, orice.

 

Dacă ai putea schimba ceva în lumea asta, care ar fi alegerea ta?

Nivelul de toleranță și înțelegere. Să crească brusc, să nu ne mai doară pe noi fundul dacă vecinul e homosexual. Să nu mai sărim la aruncat pietre primii. Și, atunci când e cazul de o pomohăceală, să nu fim exact ipocrizia întruchipată, să ne rugăm pentru izbăvire, că no, om e și părintele, mai greșește. Ori greșim toți, ori hai să nu ne încerce grija de intimitatea altora niciodată!

 

Care e propria ta devizie după un keep calm and… ?

Destul de lame, dar cam așa: keep calm and have a cup of some damn good coffee (da, sunt în perioada de îndrăgosteală de Twin Peaks și vreau să fiu Cooper într-o altă viață). După cafeaua bună vine și restul, știu că sună ca naiba, dar chiar am avut zile groaznice care s-au schimbat brusc după o cafea bună. Musai bună, deci nu făcută de mine, fac cafea ca o pisică decedată dintr-un univers paralel, fără labe și ochi. Mai rău.

 

Dacă ar fi să lucrezi iar într-o librărie și ar trebui să porți un tricou inscripționat, ce ai vrea să citească oamenii?

Vreau două librării când mă îmbogățesc, am mai vorbit despre ele, dar mi-e frică să nu îmi fure vreun guguștiuc analfabet, dar bogat, ideea de a avea două librării lipite, una complet roz, una complet neagră – interior și exterior, mobilier, accesorii etc. Una pentru pițipoance, cu lecturi lejere, una pentru restul. Urât, știu. Dar acolo ar trebui tricouri diferențiate: Cauți sex în petale? Vezi alături! sau OMG fatăh ești nebună n-ai citit beselăru momentului! Hai și ia-l pe tot!

Dacă Dragnea e de partea asta a gratiilor, nu de aia care trebuie, alături de atâția alții, și tot dau legi împreună pentru mamele și nepoții lor, e chiar foarte posibil să ajung iar să lucrez la librărie. Și atunci aș merge pe ceva simplu, clasic: Please, don’t be an ass!

 

La ce visează Anca Zaharia?
La insula aia de mai devreme…

Anca, mii de mulțumiri. 🙂

Fotografie: Ciprian Moldovan

domnișoară, domnișoară…

În parc. Plin de copii. De părinți. Nu se putea să nu ….
Ioi, pipălși. Ioi!

Dacă nu știți cum să agățați gagici în parc, loaț’ notițuri. Și parfum. Nu uitați de parfum.

– Ai terminat de citit?
– Ăăm, nu. Mai am.
– Pari o fată cultă.
– ….
– Ce înveți?
– Citesc de plăcere.
– Eu nu citesc nici de plăcere. Nu am timp.
– Mereu aud asta. Eu cred că pur și simplu nu ne facem timp.
– Mda…
Goawaygoawaygoaway. Nu pleacă. Stă destul de aproape de mine și cred că și-a turnat tătă sticla de parfum pă el.
– Câți ani ai?
– 20.
– Eu credeam că ai așa, vreo 14.
– Știu. Toată lumea zice asta.
– Pari așa de tânără….
Da’ te-am întrebat??!?!? Pleacăăăă.
– Ești la școală?
– Facultate.
– La ce?
– Litere.
– Aici?
– Nu avem în oraș.
– A, da… este ceva de poli parcă.
……..
– Ai copii? Faci?
– Uhm… Aștept să mă mărit.
– Vrei un suc?
– Nu, mulțumesc.
– Ai prieten?
– Îhî.
Poate acum renunță.
– Și, e iubire de week-end?
Îi explic lui Don Juan că nu cred în iubiri de genul.

– Păi și nu o să vrei să ieși când nu e el?
– Nici nu mă gândesc.
– Păi cum? Îs unele care vor să pară așa de inocente…
– Nu.
– Poate vrei să ieși cândva.
– Nu cred.
– Păi de ce? La unele nu le ajunge. Vor să pară cuminți și când colo…
Nu se dă dus. Nici bătut.
– Te uiți la insula iubirii?
– Nu e suficient că asta se și întâmplă în realitate? La ce să mă mai uit?
– Femeile astea se dau așa…. Doar lasă-le două săptămâni cu un bărbat și… Toate îs așa.
Își dă seama de gafă:
– Nu toate.
Face cunoștință, își spune și vârsta. Îi sună telefonul, mă întrerupe în mijloc de frază, nu-și cere scuze. (Ce pretenții am și io). Mă întreabă unde stau. Îmi zice de nuștiuce afacere pe care o are prin zonă.
– Aș merge la sală. Dar pe căldura asta…

Facebook.
– Ce speriată îi asta… Spărietă de bombă, hă, hă.
Mă salută, își ia pruncul și pleacă la bunica.

Deci, așa a zis. Am citit undeva work on your self, not on your selfie. Oare când o să înțelegeți că doar de la gât în jos suntem privite? Pentru că, la cât de dezbrăcate umblăm, nu mai suntem privite ca femei, ci ca obiecte.
Mă gândeam să ies de acum cu o verighetă pe deget din casă, dar… no use.

Mirobolanta poză e luată de pe Pinterest.

Dumnezeu e ca Mama.

#șușoteală

– Sora mea e disperată după pisici. (ză minunea de frati-miu)
– Și eu. (ză copilul cu ciocolată pe guriță și cu o mimică gen și ce-i rău la asta?)

Discuție între un copil de 7 ani și altul cam de aceeași vârstă, presupun. Dap, recunosc. Sunt o disperată/pasionată/nebună când vine vorba de pisici. Daaaaaa, aș drăgosti toate mâțele de pe stradă. Indiferent de cât de murdare/jerpelite ar fi. Cred că au luat și asta into account când au inventat dezinfectantele. Da, o să le drăgostesc, o să-mi țin respirația cât le dau pupici că deh, nu vrem să trezim astmul și o să le mângăi până când torc și își strâng și desfac gheruțele de plăcere. O să fac odidodi când o să văd un cățel pufos că tremură tot de jucăuș ce e și o să îl las să mi se cațere pe genunchi. De ce? Pentru că s-ar putea să mor în următoarea secundă, oră, zi. Și vreau să iubesc pământul. Pentru că a fost creat pentru mine. Să-mi trezească atenția la detalii și să mă convingă de faptul că nicio vrabie nu cade fără voia lui Dumnezeu.

Cred că inima lui Dumnezeu seamănă cu inima de mamă. Cred că, dacă Dumnezeu ar săruta un pământean, sărutul acela ar fi ca acela al mamei. Cred că, atunci când Dumnezeu privește la viața mea, cred că e la fel ca mama atunci când supraveghează jocul micuțului de la fereastră. Cred că mâinile lui Dumnezeu sunt ca mâinile mamei; aspre, muncite, însă capabile de cea mai tandră dragoste. Și, partea bună e că mâinile lui Dumnezeu nu obosesc niciodată.

Cred că Dumnezeu a făcut inima nu doar pentru a pompa sânge. A făcut inima pentru ca noi să gândim ca El. Pentru că El a privit la ființele care fuseseră create după chipul și asemănarea Lui, nu la petele făcute de păcat de pe hainele lor. Cred că inima lui Dumnezeu a implorat iertarea în fața pedepsei. A iertat. Încă iartă.

Îmi doresc să am o inimă de mamă. Să mă înduioșez, să-mi ascund teama pentru ca cel micuț să nu fie cuprins de dejnădejde. Să privesc lumea cu ochi de mamă. Să dau din timpul meu, să fiu ceea ce o inimă micuță are nevoie. Nu pot și nu știu cum să fac asta de una singură. Îmi doresc să gândesc cu o inimă de mamă. Pentru că cea sub care am stat 9 luni, e o inimă cu care îmi doresc să semăn.

când o să fiu mare o să mă fac….

Pe treptele magazinului – un pui de pisoi tigrat.
Ochi căprui.
Lăbuțe miiiiiiiiiiiiiiiiiici cu pernițe moi și rozosine.
Blăniță zburlită.
Ne oprim. *drăgosteală*

După ce plecăm, el îmi spune:
– Când o să fiu mare o să mă fac  p i s i c a r .
– Aha. Ce-i aia?
– Cresc pisici, am grijă de ele, le dau de mâncare.
– Cum ai tu grijă de o pisică?
– Păi, îi schimb nisipul, mă joc cu ea…


– Nu mai pune atâtea întrebări! Ai fost pisicară de atâtea ori!

stilul și căldura

Căldură mare, mon cher. Se topește înghețata, gheața din limonadă, mintea……

Grăbi pasul ca să apuce să traverseze. Tocuri, blugi mulați, un tricou și bijuterii maaaari ce se bălăngăneau ca la… ați văzut văcuțele alea cu clopote la gât? Mno… Avea picioarele subțiri, iar de la brâu în sus… strat, strat, strat, strătuleț. Splendidă priveliștea. Nimic nu se compară cu așa ceva, on my word.

Vorbeam acum câteva săptămâni cu cineva despre decență. Atunci am spus că definiția decenței depinde de context, de principii, de om, de, de, de. Azi, în momențelul ăsta nu mai cred asta. Cred că decența înseamnă să știi să te îmbraci ținând cont de constituție, de buget și de bun simț. Și de acel ceva care îți spune atunci când te privești în oglindă uhm, nu eu n-aș ieși așa din casă.

Două doamne în cabina de probă.

– Vai, dragă, dar e faină.
– Da… se poartă acum.
– Da, da, da. Am văzut și eu.

Da, se poartă. Nu contează că tu ai o anumită formă, că nu te prinde culoarea aia, că nu ți se cuvine ca femeie de vârsta n să porți așa ceva. Nu contează. Se poartă punct. Nu trebuie să vină Iulia Albu să îți spună că nu ai stil. E vorba de prestația ta. De câtă valoare crezi că ai atunci când fundul tău, scuză-mă, se vede bine și de la distanță, iar tu îți iei o pereche de blugi albi, un maieu trântit sus și tocuri atunci când ieși cu javra, pardon, câinele la plimbare. Cine e câine aici? Că, mai nou, și ei au vestuțe când e frig. Îmbrăcăm câinii și dăm noi jos din hainele de pe noi, că, mna, acum e cald, e prea cald.

Evele au reușit cu succes să transforme ideea de femeie în ceva dezgustător. Uitați-vă în jur. Nu, nu te dă nimeni în judecată că ești grasă, plinuță sau ca o scândură. Ești femeie și ai ceva extrem de special doar pentru faptul ăsta. Că ești femeie punct. Dar nu știu zău ce ești când porți haine sfâșiate, îți lași una-alta p-afară, de abia îți tragi blugii pe tine (ce să mai zic de-i dat jos. mă întreb, ce faceți când aveți urgențe la baie?) și porți chestii incomode de dragul modei. Sau de dragul de a atrage fluierături. Și asta e o poveste. Dar, că tot veni vorba, chiar nu știu ce fel de bărbat trebuie să fii ca să-ți curgă ochii după o femeie care nu știe că dotarea (sau nedotarea) care o face femeie îi dă obligația de a se trata ca atare. Depinde de ce înțeleg unele prin asta…

Decența e decență. Și când e asfaltul lavă și când e îngheț de ți se albesc genele. Dacă te respecți ca femeie și vrei să fii respectată, îmbracă-te în așa fel încât să fii privită ca o femeie, nu ca un obiect.

 

O cană sau despre dragostea pentru oameni

Cănița asta are o poveste simplă. Am primit-o la zece zile după ziua mea. De la cine nu mă așteptam. Pur și simplu m-am trezit cu ea în brațe. Am rămas fără cuvinte câtăva vreme. Pentru că mă uimește atenția oamenilor la detalii. Mă distrează teribil agitația aia hai să vedem ce nu are și asta să-i facem cadou. Rareori primesc aceeași atenție, which is… makes you think twice dacă merită să mai pui suflet în cadouri :)) Ungrateful me. Revin. Cred că am văzut prima dată cealaltă parte a căniței unde sunt imprimate alte două chestii mișto, dar alea… le țin pentru mine. Apoi am dat de citat. M-am topit literalmente. Mi-am dat seama că… de multă vreme îmi doream o căniță care să-și schimbe culoarea când are ceva fierbinte în ea. Well, asta am primit, doar că it’s even better! Nu știu dacă vi s-a întâmplat să primiți ceva și util și plăcut în același timp.

Era penultima zi a lunii iunie. Cald, final de stresiune și gândurile care se grăbeau să plece spre casă înaintea mea. Și vine omul cu cana, mă îmbrățișează, ceva mai târziu mă binecuvântează și… mă lasă fără cuvinte.

Simplitate.
Atenția la detalii.
Un semn de exclamare care încununează gândul că mai sunt oameni frumoși împrăștiați prin lumea asta.
Harul. Iarăși Harul nemeritat și o inimă care se apleacă în timp ce ochii spun mulțumesc cerului.

Să ai mai multă inspirație când bei din ea, mi-a spus. Mulțumesc, om drag. Mulțumesc.

Azi mulțumesc pentru:

  • Feliile mari de pepene care așteaptă pe masă.
  • Nopțile cu vuiet de ploaie caldă.
  • Zilele cu soare.
  • Ieșirile cu prietenii.
  • Cărțile de colorat.
  • Creioanele ascuțite și puful colorat de pe ascuțitoare.
  • Cartea pe care o recitesc cu voce tare.
  • Îmbrățișări.
  • Plimbările cu cei dragi.
  • Serile răcoroase.
  • Greierii care se aud până la etajul trei. Sau poate o fi unul în apartament.
  • Puii de rață.
  • Puii de găină.
  • Zilele la țară.
  • Leagănul din spatele casei și apusul văzut de pe deal.
  • Macii.
  • Faptul că pot sta toată ziua în pijamale.
  • Mesajele pe care le primești când te aștepți mai puțin.
  • Când cineva te așteaptă acasă cu mâncarea gata pregătită.
  • Rețeta care iese perfect după ce nu ai mai gătit-o de multă vreme.
  • Înghețata cu nucă de cocos.
  • Brioșele cu gem de căpșuni (chiar dacă pe jumătate ai dat-o în bară la pregătirea lor. ok, mai mult de jumătate)
  • Gândul că el se întoarce acasă.

Lista cu binecuvântări…. continuă. Mereu și mereu.

 

încotro, inimă?

Cineva spunea că, după ce s-au sfârșit războaiele mondiale, după ce s-a prăbușit comunismul, în fine, paginile negre ale istoriei, omul s-a trezit liber și… nu a știut ce să facă. Nu a știut cu ce se mănâncă libertatea. Așa m-am trezit și eu.

De abia aștept să vină ziua meaaaa, de abia aștept să, mă tot gândesc la momentul ăla în care, mă apuc să-mi fac planuri pentru la anu’, vara asta o să…. Tot așa am spus. Au rămas listele nebifate și o eu cu amintiri de nisip în mâini. Și acum? acum încotro? ce fac acum? Am așteptat facultatea, să revăd oameni dragi, am zis de nenumărate ori că de abia aștept să plec. Toate momentele pe care le-am așteptat au venit și …. au plecat. Mai repede sau anevoie. Am rămas cu amintirea, cu gândurile, tânjind după alt viitor.

Se prăbușesc toate altarele, toate refugiile, toate zidurile. Se prăbușește o lume, oamenii îmbătrânesc, rămân singur, nu știu încotro s-o apuc. Am fugit, am plecat atunci când am spus gata, nu mai pot, însă mereu m-am întors. Iarăși valuri și întrebări fără răspuns. Și oameni care râd de nefericire, ancorați în fericirea lor. Și te întrebi. Și întrebarea revine obsesiv. De ce?

Parcă rugăciunile se izbesc de tavan și rămân în colțurile camerei, așa cum păianjenii își țes pânza. Și nimic. Niciun răspuns. Niciun ajutor. Nicio schimbare. Doar ruine. Și visuri de mâna a doua. Încotro, inimă? Încotro?

Fotografie: Pinterest

rămâi.

Să îți uiți lumea. Să o uiți și să rămâi aici. Respiră adânc și dezbracă-ți umerii cu răbdare, lasă să-ți cadă haosurile pe podea. Dă-ți jos umbrele. Uită-le; vor pleca. Apropie-te.

Așază-te lângă mine. Desfă-mi stelele din păr, dă-mi jos cerul înnorat de pe tâmple. Ia-mi zilele de ieri de pe umeri, ia-mi gândurile ruginite de pe coapse. Eliberează-mi mâinile, sărută-mi palmele ce netezesc mereu și în zadar cutele acelui acum veșnic furtunos. Desfă-mi timpul de pe trup, clipă de clipă, căci m-a înfășurat în veșnicia neobositului trebuie. Trasează-mi gândurile, desenează-mi pe trup prezentul pe care îl așteptai de atâta timp. Uită totul și fii. Acum. Aici. Cu mine. Nu vorbi.

Am să îți opresc acele care te fac să clipești, îți voi desface timpul de pe încheieturi și-ți voi săruta rănile făcute de prea târziu-urile din a căror cauză ai alergat în urma inimii tale. Am să te ascund lângă inima mea. Aici ne e îngăduit să uităm de timp. Ni se dă un răgaz în care lăsăm munții împrăștiați pe podea și tăcem. Urmează-mă. Vino cu mine. Încet, lasă-mă să te conduc. Să nu mă lași de mână. Pierde-te în mine, rătăcește în cuvinte pe care ai vrea să le spui, însă amândoi le știm. Shhhhh.

Să faci atunci dragoste cu mine. Așa cum au făcut primii oameni. Să îți imaginezi că mă iubești într-o lume neștiută de nimeni, o lume creată pentru două inimi ce bat una înaintea celeilalte, ca să fie o inimă continuă. Să nu te oprești când răsare soarele vechii lumi. Să zăbovești asupra mea în lumea noastră care durează cât vrem noi. Să stai acolo până iubirea ia forma ta, a noastră, a mâinilor care îmbrățișează, a sărutului care binecuvântează fruntea, umerii… Să nu mai pleci. Să rămâi până când

Să mă culci apoi pe pieptul tău și să-mi săruți fruntea. Să-mi lași forma buzelor tale acolo, ca atunci când mă privesc în oglindă să îmi amintesc și să-mi găsesc curajul de a birui iarăși dorul și așteptarea. Să mă privesc și să știu că ești în mine, mă privești din închipuirea care-mi seamănă, doar că sunt eu tu. Să nu pleci înainte să mă trezesc. Să rămâi lângă mine. Să-mi respiri liniștea, visele, zâmbetul. Să-mi desenezi dragostea în scobitura umerilor, să aluneci spre inimă, să-mi găsești infinitele, să…

Să faci dragoste cu mine la infinit.

Fotografie: Pinterest

Păpușa de la malul mării

Ne cunoaștem de când eram mică. Ea nu mi-a spus niciodată câți ani are. Nici care e adevărata culoare a ochilor ei. Poate albastră, când stau deasupra ei. Poate verde, atunci când trupurile noastre devin una. Poate cenușiu, atunci când cerul îi stă pe umeri și o face să țipe sub zborul pescărușilor.

Mi s-a făcut dor. Acum. Chiar acum. E o secundă uitată pe repeat care bate dor-dor în loc de tic-tac. Mi-e dor, înțelegi? E dorul acela nu contează cu ce sunt îmbrăcată, lasă-mă să iau cheile de la mașină, să cobor și să plec, să plec, să conduc toată noaptea și dimineață să îngenunchez la malul mării.

Acum. Vreau acum. Pentru că mi-e mai dor de ea acum decât în timpul iernii. Mi-e dor de ea acum, acum când e secetă în suflet, e pustiu în lume multă, e prea mult zgomot, e prea multă vorba și prea puțină fapta. Lasă-mă să plec. Vino cu mine. Lasă-mă să alerg desculță pe nisip, lasă valurile să mi se izbească de coapse. Lasă-mă să mă vindec de secetă pe malul mării.

Pe cealaltă o cunosc de când își răsucea cârlionții pe după degețelele mici și avea teniși galbeni. O știu de când a învățat să înoate în larg, în apa aceea verde cu nisipuri de scoici. O știu de când cobora pe plajă și vorbea cu soarele care își storcea razele de apa sărată și alerga pe mâinile ei sărutând-o. O știu de multă vreme…

Stătea pe umerii tatălui ei. Cârlionțată, cu ochi mari, sorbea marea din priviri.
– Uite că mișcă!
Doamna se minuna de fetița pe care o crezuse păpușă.

Așa a început povestea de dragoste dintre mare și ea

care-i faza cu anii de la bord

Maturizarea vine și cu bune și cu rele. Ca orice altceva, de altfel. Îmi amintesc de momentele din copilărie în care voiam să ajung și eu să beau cafea. Voiam să fac lucrurile pe care le făceau oamenii mari, such as stat afară până târziu, citit până târziu, culcat târziu and so on. După ce am crescut, mi-am dat seama că, de fapt, cafeaua e teribil de amară, dacă stai afară până târziu poți păți enșpe mii de chestii nasoale, cititul până târziu te face să amâni alarma de n ori și tot așa cu chestiile de oameni mari. Anii s-au dus, indiferent de ce mi-am dorit eu.

Am ales să fug cu tine. Și mi-ai atins sufletul. Am râs ca un copil, am uitat de ce lăsasem în urmă, am fost cu tine, am fost noi, am început să fim.

Cred că ar trebui să mă felicit pentru faptul că… mi-am trecut data zilei de naștere pe Facebook și că Facebook-ul ăsta a fost așaaaaa drăguț să dea o sfoară-n lista de prieteni cum că e ziua mea. Bravo, Alle, ca și cum ți-ai lipit pe frunte, hellllăăăuuu, e ziua mea! Glumesc. Și totuși……

Am crezut că dacă plec pe urmele visului meu, o să fiu în al nouălea cer. Mi-am dat seama ceva mai târziu că… cerurile nu sunt trepte pe care le poți sări, ci mări fără punți, fără luntri, sau cu corăbioare în care intră apă. Visul nu prinde aripi că vrei tu sau că le desenezi pe hârtie. Trebuie sculptate, trebuie șlefuite și trebuie probate. Aham, asta include și căzăturile. De multe ori abandonăm, plângem, fugim, ne dăm bătuți.

Una dintre cele mai frumoase chestii pe care le-am învățat până acum, a venit din partea unui martor al lui Iehova. Ei nu își sărbătoresc zilele de naștere. Trecând peste ofticarea mea, am rumegat ceva mai târziu unul din argumente. Vrei cadou azi, sau vrei în fiecare zi? Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că un cadou nu trebuie să fie musai musai cu fundiță, împachetat, surpriză sau ceva costisitor. E timpul pe care cineva ți-l dă doar ție când ar putea face alte chestii urgente care-i stau după cap, să se roage pentru tine, să te ducă undeva cu mașina, să plătească o comandă în locul tău, să te ducă pe un vârf de deal să vezi un apus, să te sune înainte de un examen, să îți scrie în fiecare zi, să se plimbe cu tine, să îți cumpere ceva fără niciun motiv, să te ia în brațe, să se gândească la tine…

Am mers împreună sub cerul albastru, sub privirile soarelui, printre pădurile despărțite de șosea. Mi-ai vorbit și ți-am văzut cerul din inimă cum se coboară de pe buzele tale pe mâinile mele.

Mulțumesc celor care mi-au scris la 00:00. Mesajele alea mi se par cele mai frumoase și cele mai evidente dovezi ale atenției la detalii. Știi că cineva a stat treaz, că s-a străduit să îți scrie fix la ora aia… E un sentiment tare plăcut să vezi cum se adună pliculețele pe ecran și citești urări, binecuvântări și altele…

Mulțumesc prietenilor care… știți voi.

Mulțumesc celor care mi-au scris, deși nu ne-am văzut niciodată, sau nu ne-am mai văzut de multă vreme. Cei cu care am făcut interviuri. Scriitori, bloggeri, fotografi, lideri, organizatori de tabără. Cei care mi-au fost profesori, mentori, inspirație.

Mulțumesc celor care au împachetat, cumpărat flori, scris și pus în plăsuțe de cadou. Bilețelele scrise de mână mi se par… îmi sunt suficiente.

Mulțumesc celor cărora mi-au scris ceva sincer și creativ și cu muuuuulți smailici combinați prin mesaj! Mulțumesc că ați dat mâna cu copilul care încă sunt și pe care mă încăpățânez să-l păstrez.

Mulțumesc în special celor care zilnic vă faceți timp pentru mine. Vouă nu vă scriu aici pentru că vă strâng în brațe și vă mulțumesc des. Dacă uit să fac asta… iertați-mă. Încă lupt cu egoismul.

Sunt cu un an în plus la bord, binecuvântată, cu visul acasă, uimită și cu o nouă lecție învățată. Am primit o nouă zi ca semn că încă sunt așteptată, sunt iubită și trebuie să strâng comori în cer. Iar cei care mi-ați urat de bine, sunteți rugați să faceți la fel.

Soarele coborând încet prin norii aprinși. Așa e și rugăciunea inimii zdrobite.

Am văzut Iubirea binecuvântând ziua asta. Ziua dată în dar. Și o inimă lângă care am numărat anii sau m-am pierdut în prezentul harului dat fără plată. Ne așteaptă munții, marea… începem numărătoarea inversă!

Sursă fotografie : Pinterest

 

 

Cu sufletul la terapie intensivă

Când am citit povestea Simonei Pop pe blogul Alinei Ilioi, m-am cutremurat. M-am întrebat ce aş face eu dacă aş trece printr-o situaţie similară. Mi-am amintit de prietena mea, diagnosticată cu leucemie acum câţiva ani, de braţele ei învineţite, de vizitele la spital, de înţepăturile pe care şi le număra şi mi-am amintit de voinţa şi încrederea ei în Cel care fac minuni. Am văzut aceeaşi voinţă şi abandonare totală în mâinile Creatorului şi la Simona. Curaj şi acceptare, nu renunţare. Asta transmit răspunsurile ei.

Cine este Simona Pop?
Simona Pop nu mai este cine a fost. In urma cu putine luni, la terapie intensiva, Simona Pop a murit. Acum exista o alta Simona Pop – care inainte de orice – respira, traieste si se bucura de viata prin deplina credinta in Dumnezeu. Asemeni unui copil, redescopar lumea, prin alti ochi si cu o alta inima.
Sunt dependenta de Dumnezeu si fericita sotie a unui barbat extraordinar. Sunt fascinata de minunile pe care le traiesc in fiecare zi si insetata dupa Adevar. Sunt vie si traiesc datorita lui Dumnezeu. Simona Pop – cea de acum – nu isi doreste nimic altceva, decat ca inimile multora sa fie trezite de experienta prin care Dumnezeu ma trece.

 

Într-un articol de pe blogul tău scrii următoarele gânduri: O mulţime de motive pentru a mă revolta. O mulţime de gînduri pentru a fi nemulţumitoare. Dar, totuşi, un lung şir de binecuvântări!
Simona, cum poţi spune că vezi un lung şir de binecuvântări în mijlocul furtunii?
A fost foarte greu pentru mine sa-mi accept diagnosticul, au fost saptamani intregi in care plangeam fara sa ma pot controla, iar lacrimile imi inundau ochii fara ca sa le pot opri. Doar la auzul cuvantului cancer in inima mea se declansa furtuna. Simteam cum pierd totul, iar visele mi se darama. Pe parcursul acestor luni, am ajuns sa ii multumesc lui Dumnezeu, ca in ce priveste viata mea, a apasat pe butonul STOP.
Tindem sa credem ca viata e despre noi, ca ne-am nascut sa mergem la scoala, ne traim copilaria si tineretea agatandu-ne de tot ceea ce ne provoaca placeri de moment, ne casatorim, visam la o casa, crestem copii si viata se petrece printre toate aceste lucruri, e presarata cu tristeti si bucurii, si o construim in jurul nostru. Traim dupa cliesee, credem ca boala este pentru cei batrani, viata e facuta sa fie traita dupa bunul plac, iar mersul la biserica si Dumnezeu e doar pentru momentele in care ne e greu. Daca viata e doar atat, pot spune cu certitudine ca nu imi mai doresc ziua de maine…
Am trait o viata de poveste, fara griji, cu mult rasfat, fara stres si centrata pe mine. A fost nevoie de o furtuna ca sa-l cunosc pe Dumnezeul care ma iubeste atat de mult incat sa ma opreasca din a ma autodistruge. Si ii multumesc… ii multumesc pentru ca acum am inteles si urasc persoana care urma sa devin daca Dumnezeu nu ar fi apasat stop. Ii multumesc pentru ca in toata aceasta perioada mi-a cernut valorile, prietenii, prioritatile si viata, iar in trierea lor am descoperit oameni speciali, prioritati divine si un alt mod de a trai. Adica un lung sir de binecuvantari…
Din unghiul meu, viaţa e mai simplă, iar fericirea e mult mai aproape.

Ce înseamnă pentru tine „simplă”? Şi ce nume are fericirea de care spui că e aproape?
Noua, oamenilor, ne place tare mult sa ne complicam viata si sa ne luptam in a ne construi o imagine. Traim de cele mai multe ori intr-o zbatere continua, incercand sa ne ridicam la standardele pe care societatea le impune in mentalul nostru. Zilnic ni se transmite o imagine despre ceea ce inseamna succesul si lucrurile pe care trebuie sa le avem pentru a fi fericiti. Cadem, astfel, intr-o capcana mercantilista care ne consuma sufletele. Toata aceasta alergare ne oboseste, sleindu-ne de puteri.
Ne mintim singur ca suntem in control, dar de fapt viata se petrece in timp ce noi ne cream basme care nu incep cu „a fost odata” ci cu „voi fi fericit atunci cand o sa am masina X sau Y lucru”.
Viata e un dar, iar noi nu suntem in controlul ei. Putem sa credem ca butoanele de control ale vietii noastre sunt in propriile maini, dar e vai de clipa in care realizam ca realitatea e alta…
Viata e mai simpla pentru ca am invatat ca Cineva acolo sus ma iubeste, si e in controlul tuturor lucrurilor, potrivindu-le atat de detaliat, incat de multe ori ma infior.
Viata e mai simpla pentru ca nu mai tin eu fraiele, iar odata cu aceasta libertate a disparut teama de viitor, precum si stresul.
Viata e mai simpla si mai plina de fericire acum. Mai mult de atat, am invatat ca si fericirea e simpla.
Fericire inseamna sa vezi bucuria in ochii celor dragi. Fericirea e valul trilurilor de vrabiute in rasarit de soare. Fericire – in gustul cireselor sarutate de vara. Fericire – in ropotul ploii peste pomii infloriti. Fericirea este sa pot privi spre cer cu ochii plini de multumire.

Când te-ai hotărât să îţi duci sufletul la terapie intensivă? De obicei, oamenii renunţă uşor. Se dau bătuţi. De ce împreună cu trupul, ţi-ai luat şi sufletul la terapie?
Mai mult decat trupul, sufletul mi-a fost bolnav. A fost bolnav de nemultumire si plin de mine. A fost strans lipit de tot ceea ce efemer si insetat dupa ceea ce credeam ca e succesul. Sufletul – bucata din Dumnezeu creata sa tinda spre cer – l-am tavalit in tarana. L-am imbracat cu tot ce-i lumesc si l-am hranit cu vise care se naruie asemeni castelelor de nisip. Am crezut ca pot sa-l satur singura. Am fost deplin incredintata ca stiu sa il umplu cu cele mai bune lucruri. Dar l-am umplut cu tina…
Cancerul mi-a atacat sufletul si atunci l-am dus la terapie intensiva. Si la detoxifiere. Si acum il tin la dieta.
L-am rugat pe Dumnezeu sa il hranesca El. Si acum il umple in fiecare zi cu dragoste, bucurie, pace, indelunga rabdare si bunatate. Acum pot spune ca Dumnezeu imi hraneste sufletul cu mana cereasca.

Cum înţelegi acum cuvântul lui Dumnezeu? Ai vreun verset pe care l-ai îndrăgit în mod special? 
Pe tot parcursul bolii, mana lui Dumnezeu m-a calauzit si ii multumesc ca mi-a deschis si ochii si urechile sa aud si sa vad glasul Sau care se ingrijea in detaliu de toate lucrurile. Inca din primele zile de internare in spital, am inceput sa primesc prin mesaje de la persoane total diferite un verset din cartea Isaia: „Nu te teme, caci Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc, tot Eu iti vin in ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41:10). Mi-a luat foarte mult timp sa inteleg ca daca Dumnezeu imi spune ca dreapta Sa e biruitoare, nu am cum sa ies invinsa din boala. Cand am inteles asta, aveam credinta inca mica, prin urmare i-am cerut lui Dumnezeu inca o confirmare in ce priveste planurile Lui cu mine. Stiind ca cifra sapte reprezinta legamantul, am cerut de la Dumnezeu sa primesc acest mesaj de sapte ori de la sapte persoane total diferite. Nu pot sa uit niciodata ziua cand l-am primit pentru a saptea oara: eram la terapie intensiva, tocmai ce suferisem un atac cerebral, fusesem in coma si eram sedata continuu de medici pentru a evita convulsiile. Eram atat de putin constienta de ceea ce se intampla in jurul meu, iar de multe ori se intampla sa delirez. Intr-una din zile am fost vizitata de o prietena draga mie, si chiar daca a stat cu mine aproape jumatate de ora, eu imi amitesc doar 30 de secunde din conversatia noastra, 30 de secunde in care mi-a rostit versetul pe care Dumnezeu mi-l trimitea pentru a saptea oara… atunci am inteles ca nu trebuie sa ma tem, caci Dumnezeu e in control.

Cine şi ce este Dumnezeu pentru tine în momente grele?
Inainte sa ma imbolnavesc aveam propria imagine despre Dumnezeu. Cunosteam o parte din El, atat de putin, incat sa-L limitez in a se lasa descoperit. Credeam ca pot sa fac lucrurile suficient de bine, incat sa nu fie nevoie de completari suplimentare. Eram convinsa ca puterea de schimbare, a mea sau a celor din jur, e complet in mainile mele. Credeam ca prin vointa, determinare si perseverenta pot face orice. Cineva spunea ca dumnezeul modern nu e Satan, ci chipul pe care il vedem in fiecare dimineata in oglinda.
Ei bine, cand simti ca viata ti se scurge printre degete, iar visele ti se naruie, atunci realizezi ca exista o Forta care guverneaza toate lucrurile. Abia cand universul incepe sa ti se cutremure, reusesti sa ii vezi puterea. In zbucium si tumult, printre framantari si durere, reusesti sa vezi mai clar ca niciodata mana intinsa a lui Dumnezeu. O poti ignora sau poti sa te prinzi de ea cu ultimele puteri, abandonand orice lupta a sinelui. Dar nu poti nega ca ea exista.
In pustiu, vocea lui Dumnezeu se aude mai limpede ca niciodata. Chiar daca e arsita, sete si lupta, in pustiu Dumnezeu e izvorul tuturor resurselor vitale.
Pot spune acum ca Dumnezeu e epicentrul vietii mele. Toate lucrurile si deciziile se raporteaza la El. In momente grele sau in clipe de fericire, Dumnezeu e acelasi, in controlul tuturor lucrurilor care lucreaza spre binele celor ce Il iubesc pe El.

Ce faci atunci când simţi că eşti la capătul puterilor?
Au fost multe datile in care eram mai mult decat la capatul puterilor, fie din cauza durerilor, fie din cauza reactiilor adverse la chimioterapie. Au fost momente in care eram atat de rau, incat rugaciunile mele erau doar fraze repetate la infinit. Au fost zile in care eram intr-o stare de semi-constienta si in imposibilitatea de a comunica. Stiam ca tot ce pot face este sa le cer celor din jur sa se roage pentru mine. Si multumesc lui Dumnezeu pentru toti oamenii minunati care s-au unit in rugaciune pentru mine.

De ce “Cancer şi credinţă”?
Acelasi lucru m-am intrebat si eu. Se putea la fel de bine ca si povestea mea sa fie despre „Cancer si Moarte”. Sau „Cancer si Speranta”. Dar in toate momentele de zbucium, credinta a fost cea care mi-a tinut sufletul tare. Credinta nu e legata de speranta. Dimpotriva, credinta este definita prin lipsa sperantei. Credinta e o incredere neclintita in lucrurile care nu se vad – in promisiunile lui Dumnezeu. Azi, traiesc prin credinta, respir prin credinta si reusesc sa vad viata filtrata printr-o inima plina de credinta, o inima care se agata de Dumnezeu cu fiecare bataie.
In spital nu mai exista diferente de statut social, culoare a pielii, varsta, religie sau studii. In spital exista doar diferente de credinta: alegi sa te increzi in Dumnezeu, alegi sa te increzi in medici, alegi sa te increzi in asa-zisa capacitate interioara de autovindecare sau alegi sa nu crezi nici macar in speranta ?! Pana acum, Dumnezeu mi se pare cea mai buna alegere. Singura, de fapt…
Simona, vreau să îţi mulţumesc încă o dată pentru că ai acceptat să răspunzi la întrebări. Mulţumesc că ai împărtăşit cu mine şi cu cei care citesc diamante care au fost şlefuite greu şi care… încă mai sunt în procesul de şlefuire. Eşti curajoasă. Şi sufletul tău e frumos. E în mâinile care ţin cerurile şi pământul. E în siguranţă. Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al minunilor, un Dumnezeu care vindecă!

Dacă vreţi să ştiţi mai multe, aruncaţi o privire pe blogul ei, Simona Pop.
O găsiţi şi pe Facebook, Simona Pop.

Fotografie : FotoPoveşti

Drumul spre casă

Garoafele au ochii larg deschiși. Așteptau. Mă rog să nu adoarmă înainte să ajungi tu acasă.

Mâncarea se răcește pe masă. Așa e mereu. Viața nu e corectă, iar noi suntem singuri. Mai devreme sau mai târziu. Avem cărări pe care le străbatem singuri, rugăciuni pe care le facem fără ca nimeni să știe cât plângem în așteptarea răspunsului, văi prin care trecem doar noi și umbrele noastre.
Cineva povestește la magazin despre moartea unui om care ieri era la fel de viu ca cei care l-au văzut râzând cu poftă și plin de viață. Garoafele plâng în locul nostru și așteaptă.

Trotuare cu pași care șovăie și suflete rătăcite. Copacii respiră greu pentru că cerul se sprijină de coroanele lor. Bujorii deschiși tremură în așteptare. Albastrul se ofilește în griuri ce coboară și strivesc. Dor. Toate țipă dorul fără cuvinte. Dar știi că așteaptă. Vezi praful cum se zbate sub pașii obosiți, copacii care plâng în foșnetele lor și tulpini ce se apleacă dureros spre pământ. Auzi tunete; pe pervaz dansează cerul. Alunecă pe geam cu sărutări lungi. Astâmpără setea și dorul.

Așa ai să faci tu când ți se vor auzi pașii la intrare. Ploaie bruscă, tandră,  v i e .  Mâinile ei alunecă pe trupul ars de sete și îl modelează. Inundă totul. Cerul și pământul deveniți una. Ploaia care le duce necuvintele și le șoptește în cădere ca pe niște rugăciuni. Da, plâng garoafele în așteptare, dar niciodată nu rămâi singur fără un scop. Cineva spunea câtă vreme aștepți, lucrează! Da. Adună comori pentru zilele în care știi că rugăciunile vor trece greu de tavan. Asta mi-ai spus ieri. Asta înseamnă te iubesc la tine. Încurajare și suflet ținut de mână. Așteptarea în care temeliile solide se construiesc cu răbdare, în dragoste și împletite cu rugăciuni spuse unul pentru altul. Așa să mă iubești.
Până dincolo de moarte.

Ești acasă. Ai scos dorul afară ca pe o pisică. S-a furișat și a dispărut în urmele pașilor tăi de la intrare. Inima casei știe că ai sosit. Te aștepta.
Și apoi, așa cum cerul se dăruiește pământului, te dăruiești și tu.
Așteaptă doar să ajungi acasă. Până atunci, voi învăța cum să te iubesc…

Sursă fotografie: Pinterest

Cântec de leagăn

Am făcut înconjurul lumii. Balta de pe trotuarul din fața casei lui, râul în care se scăldau în copilărie, marea care s-a oglindit în ochii ei, oceanul la care visează amândoi, ceața care încununează piscurile cele mai înalte. Am alunecat pe umbrela care îi făcea să meargă ținându-se de mână și de acolo am ajuns în palmele lor calde. I-am văzut ezitând să-și ia rămas bun, le-am pândit primul sărut ascuns în prima floare deschisă de liliac.

– Oare cum arată stropii de ploaie căzuți peste puful de păpădie?
– Așa cum arată cei din părul tău atunci când te prinde ploaia fără umbrelă.

Îi spune des că e frumoasă. Că are curaj. În căderea mea am învățat că oamenii depind unul de altul. Că au nevoie să audă cuvinte. Că au nevoie să fie ținuți în brațe. Că li se face dor, că vor să audă o inimă bătând lângă inima lor, că… Habar nu au ce urmează să se întâmple peste zece minute, însă au curajul să iubească. Să își spună pe curând, să-și scrie scrisori, să aștepte mâinele care le aduce revederea.

Cădem de acolo de sus și îmbrățișăm pământul, marea, seceta, oamenii. Unii ne ascultă, ne primesc îmbrățișarea, plâng cu noi fără ca ceilalți să știe. Noi… uneori plângem în căderea noastră. Dar se întâmplă minuni atunci când sărutăm seceta. Muritorii știu că cerul a făcut dragoste cu pământul când, dimineața, văd muguri și boboci, viața răsărind de sub umezeală.

Îmi place să alunec pe ferestrele oamenilor. Îi văd împreună la cină, apoi citind, uneori iubindu-se, îmbrățișând sau rugându-se la ceas târziu în noapte. Îi văd pe alții cum ne ascultă simfoniile pe care le cântăm în călătoriile noastre, căzând peste felinare, umeri, trepte. Aducem promisiunea curcubeului în tristețea noastră și doar sufletul care se oprește din când în când din goana-i blestemată ne poate înțelege.

Aduc cerul pământului și duc cerului pământul. Am o lume cu susul în jos. O lume văzută din vârful unui pantof, un univers ce alunecă pe culorile impermeabile ale unei umbrele, un geam închis de prea multă vreme și o străduță prăfuită ce-și poartă istoriile în urme care nu se văd.

Pământul mă înghite, iar eu duc cerului poveștile lui…

 

Sursă fotografie: Pinterest

N-am să mai spun „te iubesc”.

Gata dragobetele, sfântul valentin, martie cu toată mulțimea de flori, mărțișoare, cadouri și surprize. Nu mai vezi băieți cu trandafiri în fața blocului, fete cu buchete imense și cutii de Raffaello. Gata, că v-o ajuns. Următorul te iubesc…. știți voi, ca la fast and furious:
…va urma.
Știți de ce se promite luna de pe cer? Pentru că nu costă nimic. Săraca lună. Nu e trist faptul că se găsesc greuceni care să facă pe grozavii și s-o țină sus și tare că ei o iau de la locul ei și o mută în ghete, e trist că își găsesc prințese care-i cred pe cuvânt…

Doar noi și numele noastre figurăm pe propriile liste de rugăciune. Nu mai avem timp să plângem, pentru că… doar ne plângem. Mereu ne credem cei mai loviți de soartă. Ne trezim cu de ce-urile și tot cu ele adormim. Călătoream cu trenul acum câteva zile; s-au ridicat două fetițe împreună cu mama lor – se pregăteau să coboare. Eram chiar lângă ușă. Vizavi de mine, o trupă de patru bărbați sporovăind. Fetițele cărau mai mult decât puteau duce. Niciunul dintre bărbați nu s-a ridicat să deschidă ușa. Niciunul. M-am ridicat și, în timp ce le ajutam să treacă, toate trei mi-au zâmbit și mi-au mulțumit. Toate trei. Nu-ți trebuie statuie. Pur și simplu auzi un mulțumesc, vezi un zâmbet și lumea e mai roz deja.

Nimănui nu-i merge foarte bine. Dacă auziți pe careva spunând asta, ori e nebun, ori e nebun. Nu există. Toți avem câte un spin înfipt undeva. Mereu ne plângem. Suntem experți la asta. Cred că e singurul concurs la care românii s-ar califica primii, fără discuție. Întotdeauna credem că suntem cei mai oropsiți, bătuți de soartă și de ce eu?! de ce tocmai mie?! Măcar de am striga asta dacă ni s-ar spune că vom fi dependenți de insulină toată viața, avem cancer sau rămânem fără casă. Ascultați cu atenție ce urmează după vai. Nu era mărimea mea la tricoul nuștiucare, ce coadă a fost la magazin, ce vreme nasoală, ce sictirit/ă m-am trezit azi.

Ne dăm seama că iubirea e verb atunci când rămânem singuri, când cineva uită să ne sune, când nu ne așteaptă nimeni cu mâncare caldă acasă, când toți scriu LMA pe Facebook și nimeni nu sună la interfon. Toți facem poezie când suntem îndrăgostiți. Și analfabetul, și filologul, și turmentatul. Știți cine tace și gândește dragostea ca verb? Vă dau un indiciu.
Jefuit, bătut, lăsat aproape mort la margine de drum. Preotul. Vede și continuă să meargă. Ce-i pasă lui? El judecă. Ah, merita. Lasă că-l cunosc eu. Levitul. Vede, se oprește să se uite, dar traversează și pleacă. Nu am timp, nu pot, nu eu. Samariteanul. Se oprește. Se murdărește. Se apleacă lângă rănit. Se identifică acolo cu cel căzut. Îi leagă rănile. Îi duce la adăpost și plătește pentru el. Promite că se întoarce să mai dea dacă este nevoie.

De atâtea ori am auzit povestea asta. I-am făcut statuie Samariteanului și atât. Suntem preoții și leviții care așteptăm să vină altcineva.
Suntem experți în declarații. Ne pricepem să promitem, dar florile se ofilesc în florării, copiii mor de foame, spitalele… tot pustii.
Cui? Aproapelui. Când? Oricând. Cu orice preț. E atâta răutate în jur, încât rămâi uimit când cineva îți spune să ai o zi frumoasă! ai grijă de tine! ce mai faci? Nu ți-a spus nimeni asta de multă vreme? Sună tu pe cineva. Întotdeauna cineva e mai trist decât tine, mai apăsat, mai speriat, mai singur.

Nu vreau să-ți spun te iubesc. În fiecare zi vreau să amân să rostesc asta de teama gândului că nu am dovedit îndeajuns. Pentru că îndelunga răbdare, bunătatea, smerenia, bucuria, dăruirea, credința, nădejdea… nu se justifică în cuvânt, ci în faptă. Și asta e lupta pe care trebuie s-o duc dacă vreau să îți arăt că te iubesc. Am să învăț să iubesc de la Cel mai desăvârșit. Am să înving o clipă, un ceas, am să eșuez zile, luni… E așa de scurtă viața. Printre toate alergările și luptele ni se îngăduie să iubim. E o șansă ce ni se acordă în fiecare zi. Nu vreau să spun te iubesc. Vreau ca faptele să spună asta. E o călătorie lungă. Poate ai să-ți pierzi răbdarea. Când se va întâmpla asta, te voi ruga să mă ierți. Pentru că rostirea unui te iubesc durează câteva secunde, însă transpunerea lui în faptă… o viață întreagă.

Fotografie: Pinterest

Nu vorbi, arată-mi.

Transpune-mi cuvântul în faptă. Nu-mi spune nimic dacă nu-mi poți arăta ceea ce rostești. Știi de ce? Pentru că vorbim prea mult și trăim prea puțin. Rostim prea multe cuvinte și nu ne mai rămâne timp de fapte. E ca și cum ai promite unui om însetat apă și i-ai aduce doar cana goală. Pentru că știm toate cuvintele, le anticipăm, știm cum sună, știm cum să le potrivim în diferitele situații ale vieții, dar rămânem doar cu atât. Și e dureros. Devine dureros după ce ne dăm seama că auzim fără să vedem, trăim fără să simțim și spunem fără să facem.

Întreba cineva ieri că, dacă ar veni un străin și ar locui printre noi, cum ar trebui să trăim pentru ca omul acela să înțeleagă că i s-a oferit cea mai frumoasă dovadă a dragostei prin jertfa Fiului lui Dumnezeu? Cum îi arătăm noi că Fiul a murit pentru el? Cum îi transmitem bucuria, harul?

Ne-am pregătit atâta pentru sărbătorile astea și, la fel ca vremea, inimile ne-au fost posomorâte. O atmosferă searbădă. Fără lacrimi de bucurie, fără cântec înflăcărat. Pentru că Isus învie în fiecare an și ne-am obișnuit. Așa cum se și naște în fiecare an. Nu transpunem nimic în faptă și de aceea ni se pare ceva obișnuit acum. Piatra se dă singură la o parte, alții aleargă la mormânt, alții primesc vestea, alții stau la picioarele Creatorului și plâng de fericire. Noi trudim să împodobim casele și nu mai avem timp să mergem și să atingem rănile. Nu avem timp să ne uităm la mâinile noastre murdare. Lăsăm pe alții să nu creadă fără să vadă, apoi îi ascultăm plictisiți, în loc să alergăm și noi înaintea Harului.

Arată-mi, nu-mi vorbi. Când nu e nevoie de cuvinte, arată-mi. Spune-mi bună dimineața lăsând soarele să intre în cameră, să-și rostogolească razele pe podea, apoi să îmbrățișeze pernele și umerii noștri. Sărută-mi fruntea, mâinile. Ascultă-mi inima și zăbovește acolo cu mine în lumea aceea în care pretindem că timpul se oprește și ne privește. Sau că trece pe lângă noi, nu contează. Dă-mi din timpul tău în loc să-mi spui mi-e dor, te iubesc, te vreau. Dacă vrei să mă binecuvântezi, ia-mi mâinile și pune-le pe inima ta; închide ochii și vorbește cu Cel care poate păzi o cetate, un suflet, un trup, o inimă… Ține-mă strâns înainte să plec și voi înțelege că mă porți în rugăciunile târzii, că o să te întorci înainte să mă trezesc, că o să mă aștepți, că …

Vorbește-mi fără cuvinte. Pentru că le știu. Le-am auzit de atâtea ori la colț de stradă, în cererile de căsătorie care, mai nou, se fac live, în înjurături, în știrile de la ora 5, în rugăciunile fușărite, în gări, în stații, în mașină, în bucătărie, în magazine, în săli de clasă, în fața blocurilor, în …

De câteva zile am în minte întrebarea dacă ar fi să-l reprezinți pe Dumnezeu printr-o fotografie, ce ai alege?
Aș alege multe. Ce anume? Detalii. Un copil care se roagă. Un boboc de rățușcă. Un apus. Un răsărit. Un buchet de flori, garoafe sau lăcrimioare. Roua de pe iarbă dis de dimineață. Trupușorul unui bondar. Petalele adunate la marginea șoselei. Ariciul din spatele blocului. Zâmbetul unui bebeluș. Valul care îți îmbrățișează gleznele. Îmbrățișarea unui prichindel. Salata verde. Ghiveciul cu flori de la fereastră. Veverița din parc. Mâinile care prind micuții în brațe. Razele soarelui de pe paginile unei Biblii în zori. Ochii celor dragi, privirea blândă. Stropii de ploaie de pe un geam. Ramuri înmugurite. Liliacul înflorind…

Trăiește ceea ce vrei să-mi spui. Fă-mă să înțeleg din fapte ceea ce vrei să rostești. Făcând asta, vom învăța să spunem prin viețile noastre despre Cerul pe care îl purtăm în suflete. Începem cu lucrurile mici.

Sursă fotografie: Pinterest

Până când?

Dragostea cu care am crescut nu s-a schimbat. E aceeași. Rabdă, suferă, așteaptă, se roagă, plânge împreună cu cei ce plâng și se bucură împreună cu cei ce se bucură. Oamenii de acasă încă mai au nume pentru ea. Încă mai văd inimi curate, tineri care se țin de mână și îngenunchează în fața altarului, așteptând binecuvântarea. Aici e refugiul în care am întâlnit dragostea, iar numele refugiului e … Dumnezeu este dragoste.

Zâmbeau; aprilie înflorind înspre altar. Îmi era dor să văd o nuntă. Știi care e partea cea mai frumoasă la o nuntă? Când dragostea e din Dumnezeu, mereu are nume noi, e plină de bucurie și știe să-l facă fericit pe celălalt. Niciodată nu auzi aceleași sfaturi la nunțile astea. Dragostea e aceeași, dar se materializează prin detalii noi. În fiecare zi.
Se țineau de mână. În drum spre altar, când au îngenuncheat, când s-au așezat. Se țineau de mână în timpul slujbei, în timpul rugăciunii, în timp ce li se puneau întrebările. Din când în când, el o prindea cu amândouă mâinile. Când s-a terminat rugăciunea, el a ajutat-o să se ridice. Pentru că ăsta e ajutorul potrivit. Cel care îngenunchează lângă tine și te ajută să te ridici după ce ați plâns împreună, acolo, în fața altarului. Ajutorul potrivit e cel care te ține de mână atunci când se roagă pentru tine, când te binecuvântează.
Pentru că… iubind, te dăruiești cu tot ce-ți aparține și uiți orice măsură
Li s-a spus la un moment dat să se țină de mână toată viața. Se poate?  Da. Pentru că atunci când te țin de mână vreau să te înțeleg, vreau să merg împreună cu tine, vreau să alegem împreună, vreau să avem același gând, vreau să fiu ajutorul potrivit. Da, pot să te țin de mână toată viața, pentru că te-am pus ca o pecete pe inima mea. Și te-am pus în Mâna Celui care face totul frumos la timpul potrivit.

Când a venit rândul miresei, au omis întrebarea până când?
Până când, iubitule? Până la prima cină ratată? Până la prima zgârietură pe mașină? Până la primul iartă-mă nerostit din prea multă mândrie? Până la prima minciună? Până la prima cămașă necălcată? Până la prima uitare? Până la prima ceartă și prima noapte în care vom dormi fără se ne spunem noapte bună? Până când?

E frumoasă Dragostea. O știu. Dar trebuie s-o cunosc de acum. S-o las să mă învețe. Să mă mustre. Să mă îndrume. Să-mi spună cum să iert. Să mă învețe să mă dăruiesc în fiecare zi. Să mă facă ajutorul potrivit…

Sursă fotografie: Pinterest

Bună dimineața, binecuvântare!

Știi senzația aia pe care o ai după o zi grea când, ajungând acasă, lași problemele la intrare, te dezbraci și inspiri adânc? Momentul acela în care de pe umeri îți alunecă o cămașă veche, lungă și largă care înțelege tot și tace. Așa a fost ziua de ieri. Ultima zi din martie. Ultima zi dintr-un martie pentru doi.

Am să-ți spun despre salata verde, despre puii de găină, despre primele păpădii pe care le-am văzut departe de casă, despre apusurile văzute în drum spre casă, despre lacrimi de bucurie, despre zile cu soare blând coborât pe trotuar, despre nopți cu somn neîntrerupt, despre cheia răsucindu-se în broască. Pentru că mă opresc din alergat și mulțumesc. Și te rog să te oprești cu mine. Să îți aduci aminte. Să mulțumești. Să nu uiți niciuna din binefacerile Lui.

Vreau să-ți reamintesc. Să-ți spun să ai răbdare. Să aștepți în tăcere. Să te pregătești. Să te lași prelucrat. Să accepți șlefuirea. Să fii gata să răspunzi chemării. Să faci totul cu pași mici. Să iei fiecare zi în parte și să spui că Harul îți este îndeajuns.

Era soare. Tu îmi vorbeai despre viață; lumina și verdele de primăvară timpurie erau imaginea vocii tale. Am trecut pe lângă un cimitir. Atâta viață, atâta bucurie, liniște… și un cimitir. Știi la ce m-am gândit? La mine. La trecut. Am realizat că Dumnezeu vindecă, Dumnezeu iartă, dar rămân cicatrici. Nu pentru că Dumnezeu nu poate sau nu vrea, ci ca să îmi amintească… Atunci când văd umbrele, să îmi amintesc de cioburile pe care El, cu atâta grijă, le-a făcut aripi. Le-a dat o altă formă. O inimă nouă. O inimă care plânge, care se căiește, care bate din nou pentru un scop. Unul măreț.

Ți-aș povesti despre vaza fără flori și despre cele șapte fire de garoafe peste care a apus ultima seară de martie. E o poveste pe care ai s-o auzi de multe ori de acum încolo…

Scrisoare fără destinatar

Mi-am dat întâlnire cu inima mea. Încep să fac ordine într-o lume imensă, cu multe secrete, cu multe ușițe zăvorâte.
Cine-ar fi crezut că doare atât de crunt atunci când te hotărăști să te înfrunți pe tine însuți?

Nu știu dacă m-am întâlnit cu tine sau cu vechea eu.

Și-au fost cuvinte liniștite. Calme. Naive, blânde. Calde. Le-am citit mergând spre nicăieri, pentru că nu mai știam încotro vreau să merg. Apoi, totul s-a năruit.
Știi ce doare mai tare decât o inimă frântă? Una frântă de două ori. Pentru că noi nu ne putem vindeca rănile. Trecutul năvălește; umbrele lui spun prezentului să renunțe.

Apoi, a fost o furtună de cuvinte. Și poate că trebuiau spuse. Era teamă. Distanța. Tonul străin. Mă dureau cuvintele, ecoul lor sfâșia. Știi? Sunt atâtea de spus, dar nimic de scris. Poate nu mai e nimic de spus. Nu mai îndrăznesc să spun că mi-e dor. Taci, inimă, taci. N-o spune. Cel puțin, nu cu voce tare.

Tot ce sunt e har. Am clipa de acum și un prezent prelungit pe care, uneori, uit să îl încredințez în mâinile Lui. Am risipit atâtea clipe de acum… Dar, iată-mă în clipa de acum. În prezentul iertării lui Hristos.
Cuvântul… să locuiască din belșug.

Lasă-mă să plec. Mă voi întoarce dacă voi primi altă inimă. Una capabilă să bată pentru Cer și pentru o singură inimă de pe pământ. Pentru că nu mă pot întoarce așa acasă. Dacă vezi că așteptarea nu se mai termină… nu mai zăbovi.

Fotografie: Pinterest

Împărăția în formă de inimă… de copil

Orice mi-ar spune oamenii, oricât de înverșunat m-ar contrazice cineva, eu o să cred în minuni. Pentru că pe una o am acasă; citește povești tot mai cursiv, aleargă, râde, spune perle, colorează și adoarme cu cărțile lângă pernuță. Minunea asta e un copil curajos, energic și vesel. E felul lui Dumnezeu de a șlefui o inimă de om mare. E modalitatea prin care Dumnezeu repară rugăciunea deficitară și adună familia împreună.

Eroul meu a crescut. E aducerea aminte a faptului că Dumnezeu are timpul și metodele Lui. E minunea care deschide ochișorii în fiecare dimineață și apare desculță pe parchetul din hol. Ne amintește că ceea ce Dumnezeu binecuvântează, rămâne binecuvântat, chiar dacă uneori ne pierdem speranța…

Oamenii spun că un erou poartă pelerină și mască. Alții spun că un erou are pe pereții din hol diplome și poze cu oamenii pe care i-a salvat. Eu îmi recunosc eroul după gălăgia pe care o face pe scări. După hohotele de râs și pașii desculți. După vocea care mereu întreabă, mereu e curioasă. Eroul meu nu are niciun afiș. Nu s-au făcut benzi desenate după isprăvile lui. Eroul meu nu dă răspunsuri. Eroul meu pune întrebări întrebărilor și face boacăne. Eroul meu mă pune să număr până la degetul mic și să merg să îl caut. Eroul meu îmi spune să mă ascund în bucătărie și să aștept să fiu găsită. Eroul meu spune că nu lasă niciun băiat să mă ia. Îmi spune că n-am nevoie de altul din moment ce îl am pe el deja.

Eroul meu spune încolăcește-mă în loc de îmbrăţişează-mă, şi sună mai bine. Eroul meu mi-a definit dorul într-o seară, citând dintr-o poezie învățată la grădiniță. Eroul meu mă inspiră să scriu, să cred, să simplific lucrurile şi să fac totul în paşi mici de prichindel, ca să nu pierd niciun detaliu.

Dragul meu drag, ai fost trimis ca să mă înveți să am răbdare. Să văd frumusețea de la înălțimea ta. M-am născut odată cu tine, iar acum creștem împreună, ținându-ne de mână. Citim poveşti cu Ştrumfi, cu Habarnam, ne uităm la desene cu Garfield, Winnie, şi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Cu tine îmi retrăiesc copilăria în fiecare zi. Când ai fost mic-mititel, te-au luat în braţe şi au rostit Binecuvântarea peste tine. I-am auzit spunând că ceea ce Dumnezeu binecuvântează, rămâne binecuvântat. Nu am înţeles atunci. Dar, după ce te-am văzut căzând şi izbindu-ţi spatele mititel de pământ, am ştiut că binecuvântarea Creatorului era peste tine. Te-ai ridicat, ai inspirat adânc şi ai început să alergi. Când tropăi seara prin hol şi noi te certăm ca să încetezi, îmi amintesc de Binecuvântarea care a rămas peste tine. Picioruşele care aleargă şi nu stau locului nici când eşti la masă, ochişorii mamei, năsucul mic, degeţelele pline de cerneală, pereţii măzgăliţi, maşinuţele cu piese lipsă, hăinuţele tale mici.

Când pleci, e linişte. Prea linişte. Nu e nimeni care să mă întrerupă, nimeni care să alunge tăcerea adulţilor, nimeni care să facă gălăgie şi dezordine. Nu știu dacă cineva va face benzi desenate sau dacă se vor scrie cărți despre tine, însă eu îți promit că am să te port în rugăciunile mele. Voi scrie eu despre tine. Și voi cere ca Binecuvântarea să rămână peste tine.

El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui!

 

Comori ascunse… la vedere

E soare. E cald, ramurile au mugurași, parcurile sunt pline de prichindei, florile acoperă zdrențele pământului, ies furnicuțele pe trotuar.
Și ce?
Ne-am pus hainele de iarnă în dulapuri, mâncăm înghețată, ieșim mai mult la plimbare, cei dragi ne așteaptă acasă cu masa pusă și cu brațele deschise.
Și ce?
Ne-am dat jos din pat sănătoși, putem vorbi, putem vedea, putem merge, zâmbim, râdem, facem cumpărături, răspundem la întrebările celorlalți.
Și ce?
Ne bem cafeaua, stăm față-n față cu cei dragi la micul dejun și facem planuri, ne gândim la cadouri pe care să le oferim când se așteaptă mai puțin, ne ținem de mână, ne îmbrățișăm și ne bucurăm împreună.
Și ce?
Putem folosi tacâmurile, știm să mergem să ne spălăm pe dinți, știm să ne îmbrăcăm singuri, știm să ne plimbăm cu bicicleta.
Și ce?

Ne-am obișnuit cu toate astea. Credem că ni se cuvin, că e perfect normal să fim sănătoși și considerăm că merităm toate astea. Ne plângem de lucruri banale: de vreme, de circulație, de aglomerația din magazine, de nasturii care se desprind de la cămașă. De șosetele fără pereche, de vasele pe care celălalt nu le pune în chiuvetă, de faptul că sforăie în fiecare noapte.

Am fost azi la coafor. La un moment dat, a intrat o doamnă cu un băiețel. Credeam că tânăra era mama micuțului. Am observat că ea îi explica totul ca unui copil ce descoperă lumea pentru prima dată. Vorbea permanent cu el și îi supraveghea fiecare mișcare. Urma să aflu că micuțul era mai deosebit. Doamna care îl însoțea era terapeutul băiețelului.

Repeta întrebările pe care le auzea, fără să răspundă. I se șopteau întrebările pe care el trebuia să le pună. Tănăra se bucura de progresele pe care micuțul le făcea. Încurca numele cu vârsta, culoarea cu numele, dar cu puțin ajutor, am reușit să ne înțelegem.
Ne bucurăm cu toții atunci când unul dintre ei reușește să țină o lingură în mână sau să meargă singur la baie.
După ce m-am ridicat din fața oglinzii, m-am aplecat langă micuț. L-am luat de mână și am vorbit cu el. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare când, trecându-și degețelele prin părul meu, m-a privit și mi-a spus:

– Ești frumoasă.

Țin minte că am ieșit la plimbare săptămâna trecută și bătea vântul. Mă plângeam de asta și de faptul că, oricât mi-aș fi aranjat părul, rămânea la fel de ciufulit și în toate părțile. Cineva mi-a spus el se poate juca în părul tău… lasă-l așa, măi. îți stă bine.

Doamne, câtă răbdare mai ai cu mine? Cât mă mai aștepți? Mă rog pentru o inimă mulțumitoare; Tu mă binecuvântezi în fiecare dimineață, dar eu aștept Cerul să se coboare pe pământ. Susurul blând… o rază de soare, un copil ce mă strânge în brațe înainte să plece la școală, un buchet de flori lângă filtrul de cafea, prezența celor dragi… și eu tot nu văd. Iartă-mă. 
Uit că Cerul e lângă mine. E în mine. În jurul meu. Aici…

Sursă fotografie: Pinterest

Povestește-mi…

S-a început o lume nouă pentru mine. O lume în care acasă începe să însemne tot mai mult o inimă.

Zilele au trecut încet. Luni a fost frig. A plouat. Marți a apărut soarele. Miercuri a fost cald. Acasă am găsit un buchet de viorele și ghiocei într-o ceașcă de porțelan. Primăvara. Viață. 

Grevă. Bagajele și rugăciunile oprite în gară. Taxi, telefonul, stația, aglomerație, timpul grăbit de la încheietură și soarele ce apăsa umerii. A venit cu mine; a așteptat. M-a îmbrățișat la plecare și s-au liniștit apele. Mi-a spus să am grijă. Om bun și frumos. Dar ea încă nu știe. Nu vrea să vadă.

Mulțumesc. 
Pentru că atunci când rămâi singur și ai nevoie de ajutor, frumusețea nu-ți folosește. Dar bunătatea și răbdarea… bucățele de cer în sufletul celui care întinde mâna. Știi? Îmi spuneai că tu cauți Cerul. Am învățat că, uneori… Cerul are formă de mâini întinse și pași ce se grăbesc să ajute pe alții.

A fost cald. Soarele a venit cu mine. Drumul înspre casă. Biserici vechi, oameni întorcându-se, case mititele, pomi cu ramuri înmugurite și cer coborât pe pământ. Au fost nori, însă fără ei, apusul nu s-ar fi stins în culori atât de frumoase. Orășelul mic, oamenii ieșiți la plimbare și inima mea așteptându-te. Am multe de-ți povestit. Și poate că nu voi spune multe…

Și da… aveam mâinile calde. În sfârșit.

Hai acasă.

 

Sursă fotografie: Pinterest

mărunțișuri

Aici se liniștesc toate. Aici nu trăiești pe fugă. Aici timpul e mai blând.

L-am luat de mână și ne-am pornit într-o mini aventură. Când mergem așa, întotdeauna trebuie să-mi potrivesc pașii după mersul lui mititel și sprinten. M-am aplecat și i-am sărutat degețelele calde.
– Te iubesc!
– Și eu! (el)
– De ce?
– Ei… de ce…

Mai mergem ce mai mergem noi și-mi spune dintr-o dată:
– Vrei să-ți spun un lucru prostesc?
– Ia.
– Pentru că ești frumoasă. (râde)
Îmi spune apoi că a ajuns la partea aia în care Tom Sawyer îi scrie unei fetițe un bilețel cu te iubesc.
– Și? Fetița ce-i spune?
– Că e un prost. (chicotește)

Ce dor mi-a fost de conversațiile astea.

E liniște, iar eu mă opresc să mulțumesc. Pentru lucruri mărunte, pentru clipe, minute, ore în care am reușit să-i spun sufletului meu să fie mulțumit. Să mulțumească. Să râdă. Să fie fericit. Să nu uite că harul i se oferă în fiecare zi, picătură cu picătură.

Mulțumesc pentru:

– călătoriile care m-au învățat să mă rog, să observ, să aștept, să sper. Și care mi-au amintit valoarea unei îmbrățișări. În stațiile de autobuz, în gări am învățat că binecuvântarea de la plecare și îmbrățișarea de la sosire sunt cele mai mari comori pe care le poate primi un călător;
– copiii care râd și povestesc cu tine ca și cum ai fi unul de-al lor;
– mesajele de bună dimineața;
– cuvintele simple și sincere; mărturisirile; încurajările; sfaturile; grija celorlalți pentru tine;
– când ești așteptat cu mâncarea caldă pe masă;
– mirosul cărților vechi; paginile cărților noi; semnele de carte;
– discuțiile care te încurajează;
– zilele alea când ți se spune că poți pleca acasă;
– oamenii prietenoși;
– colegele de cameră cu care râzi până trezești tot palierul;
– când cineva stă cu tine chiar dacă e ocupat și ar putea alege alte priorități;
– cumpărăturile pe care le faci cu colega de bancă;
– preludiul ploii de primăvară;
– când ți se oferă lucruri pe care nu le-ai cerut și la care nu te-ai așteptat;
– surprizele;
– rugăciunile de acasă care te însoțesc;
– cititul în tren;
– lalelele alea care stau înflorite muuuuult;
– buchețelele de ghiocei;
– plimbările de seară și mirosul de acasă care te învăluie când ajungi înapoi.

Sursă fotografie: Pinterest

Femeie, tu…

” – Doss, nu sunt femeia care apare pe coperta revistelor. Nimeni nu arată așa. Femeia aceea e doar o plăsmuire a …
– Nu m-am îndrăgostit de femeia de la ghișeu.
– Da, dar… eu sunt doar conturul. Apoi, imaginea mea e prelucrată pe computer, mi se șterg ridurile, mi se micșorează nasul, mi se împinge bărbia mai înăuntru, mi se scobesc obrajii – își cuprinse bustul cu mâinile – mi se măresc sânii.
Am scuturat capul.
– Eu m-am îndrăgostit de acea Abbie care stă în fața mea.
– Și când o să fiu bătrână și urâtă, cu pielea atârnând din toate părțile?
– Abbie Coleman, eu nu mă însor cu imaginea ta abstractă. Sau cu amintirea ta. Eu mă însor cu tine. Așa că nu-ți mai face griji cu imaginea ta de peste ani. Am s-o iubesc și pe ea. Chiar mai mult. Accept și răul pentru că asta înseamnă că voi fi trăit și binele.”

(Charles Martin – La capătul râului)

E târziu. Cineva îmi spune că florile de pe birou îmi zâmbesc. Hmmm. Da. E luna aia în care suntem recunoscute oficial ca prințese, regine și șefe. Și ni se spune că suntem frumoase. Și că suntem iubite. Primim flori (câte nu primim în tot anul) și bani pentru că puțini bărbați se încumetă dincolo de buchete fancy și ciocolată. Am văzut un domn ajutând o bătrânică să treacă strada, puștani cu trandafiri (sfânta floare care merge la toate ocaziile), poze cu tot amalgamul ăsta al lunii în care ne amintim că avem mame, soții, fiice, bunici și tot restul Evelor din viața noastră.

Da, dom’le. Femeile sunt frumoase. Sunt frumoase când se machiază. Sunt frumoase cu gene false, rujate, fardate, cu unghii colorate, în rochițe, pe tocuri înalte, cu părul buclat sau aranjat sofisticat. Sunt frumoase cu cerceii ăia mari ce le joacă după cum își întorc capul și care sclipesc la soare.
Sunt frumoase. Și-ți taie respirația.

Doar ea era în stație. Șoferul a încetinit; nu și-a mutat privirea de la ea. Ea s-a urcat și s-a așezat. O blondă înaltă, subțire, îmbrăcată în culori stridente. Buzele ei erau conturate apăsat, toate accesoriile ei sclipeau. Și da, ca s-o spun pe șleau, era bună tipa (să fiu sigură că înțelegeți).
S-a așezat în fața unui domn; avea o privire absentă, se comporta ca și cum ar fi fost singura călătoare. A ațipit după câteva minute.

Oare când fusese femeia asta privită ca o femeie și nu ca un obiect?

Femeie, înțelege că ești frumoasă. Înțelege că nu ești un obiect și că nu funcționezi după principiul 60-90-60.

Femeie, înțelege că e mai important să fii respectată decât să primești atenție. Înțelege că nu trebuie să placi tuturor, că nu e nevoie să auzi fluierături în urma ta și că e de preferat să fii privită în ochi atunci când porți o discuție cu cineva. Înțelege că bunătatea și hărnicia te încununează.
Înțelege că nu ești pentru oricine. Că nu ești un număr. Înțelege că frumusețea e trecătoare și că omul pe care îl vrei lângă tine trebuie să iubească ceea ce ești, nu ceea ce poți face. Pentru că ceea ce ești include și defectele de care te temi atunci când treci pe lângă oglindă, iar ceea ce poți face poate fi întotdeauna făcut mai bine de o alta.

Femeie, tu ești frumoasă. Când te trezești despletită și cu cărarea în zig zag. Când speli vase și porți șorțul ăla de bucătărie. Când ajungi acasă obosită. Când râzi și glumești ca un copil. Când faci curățenie și schimbi apa la flori. Când nu te machiezi, când porți haine lăbărțate, când îți prinzi părul în cocul ăla ciufulit. Când mergi la cumpărături și te pierzi printre rafturi. Când ești plină de făină, când faci clătite, când spui celui care pleacă ai grijă de tine! Când povestești despre tine, când îți lași părul desfăcut. Când ești tu, așa cum te trezești. Da, chiar așa cum te trezești dimineața devreme sau mai târziu, câteodată.

Ce este femeia? O catedrală cu umerii de stâncă, cu încheieturile de fluture şi cu altarul în pântec. (Gabriel Petru Băețan)

Femeie. Ești cea mai frumoasă creație a lui Dumnezeu. Acceptă-te. Și acordă importanță statutului pe care îl ai. Nu ești pentru oricine, nu ești pentru mai mulți, nu ești un obiect.

Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea. … Dezmierdările sunt înşelătoare şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. (Proverbe 31)

Femeie, tu… !

 

 

„… îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu”.

E linişte în sfârşit. Bat clopotele bisericuţei de peste drum, iar în casă miroase a pepene. Respir adânc; nu mă doare. De multă vreme nu am mai respirat aşa. Mă uit peste fotografii, peste mesaje, peste agendele cu bilete de tren şi legitimaţii sau chitanţe şi îmi amintesc…
Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!
 Lungi au mai fost drumurile… Multe au fost întrebările fără răspuns. Două luni. Ani, poate.
…El te încununează cu bunătate şi îndurare…
Victorii şi har. Bucurii neaşteptate şi răspunsuri.

B I N E C U V Â N T Ă R I .

Aripi din cioburi. Puţinul înmulţit. Harul… Minuni din speranţe moarte şi frici nerostite. Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine…
Aici e un altar. Ca să nu uit. Ca să îmi amintesc şi mâine, şi poimâine şi… mereu.
M E R E U.
Tot ce am e dar. Tot ce sunt e har.
 
Despre Isaac Newton se spune că a fost fiul unui fermier din Anglia. Mama lui a rămas văduvă. După ce s-a recăsătorit, l-a lăsat pe Isaac în grija bunicilor lui. Băiatul petrecea mult timp în grădină, citind, meditând şi inventând tot felul de maşinării cu mecanisme ciudate. A construit un ceas de apă, un fel de clepsidră cu apă, după care oamenii din sat îşi fixau ceasurile. A construit şi o moară de vânt; când bătea vântul, moara funcţiona cu ajutorul unui şoarece care alerga în interiorul roţii după nişte săculeţi cu cereale atârnaţi undeva la înălţime. Lui Isaac îi plăceau mult slujbele religioase, predicile preotului din sat şi Biblia veche a familie. Mai târziu a studiat la „Trinity College” în cadrul Univerităţii Cambridge. Isaac a început să fie pasionat de Univers. Îşi punea întrebări la care oamenii de ştiinţă din vremea lui nu aveau răspunsuri – De ce există culori? Cum se învârte Pământul în jurul Soarelui? Din ce este formată lumina?

Pe Newton nu-l interesa doar structura universului; cu acelaşi zel studia şi Sfânta Scriptură pentru a-l cunoaşte mai bine pe Creator. Nu considera că fizica se contrazice cu Biblia. „Isaac Newton a explicat cauza fluxului şi a refluxului, a dezvoltat studiul opticii, calculului diferenţial şi a inventat telescopul cu reflexie. El a fost cel care a constatat că lumina se descompune în cele şapte culori ale curcubeului. Newton este considerat întemeietorul fizicii clasice. Când a descoperit legea gravitaţiei, adică legea atracţiei universale, Newton a considerat-o o altă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. El a declarat că „Dumnezeul Atotputernic este prezent peste tot în creaţia Sa. Fără Creator, Universul nu ar putea exista”.”

Un om simplu. Un fiu de fermier devine preşedinte al Societăţii Regale din Londra. Un băiat orfan descoperă principiile de bază ale fizicii. În toate acestea, el se pleacă în faţa Creatorului. Recunoaşte măiestria, înţelepciunea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Lumina, mărul căzând pe pământ. Isaac Newton numeşte toate aceste lucruri  m i n u n i  şi le pune pe seama unui Creator, fără de care Universul nu ar putea exista.

Dumnezeu face lucruri mari cu oameni simpli. Îi înzestrează cu înţelepciune din înţelepciunea Lui şi le descoperă cantităţi infime din misterul începutului.

Un ciobănaş. Trimis să facă treburile pe care nu le făcea nimeni. Nu e cel mai înalt dintre fraţi. Nu e cel mai puternic. Nu e cel mai deştept. Este mic. Poate că, uneori, până şi părinţii lui mai uită de el. Un copil, cu păr bălai şi cu faţa frumoasă. Copilul acesta are ceva special.  I N I M A . Dumnezeu nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Dumnezeu se uită la inimă.”

– Doamne, nu vorbeşti serios. E un ciobănaş.
– L-am ales.
– Dar… nici armura nu stă pe el. Nu poate lupta.
– Nu va merge bizuindu-se pe puterile sale. Va merge în Numele Meu.
– Doamne, de ce tocmai David?
– Ca să te învăţ că Eu fac lucruri mari cu oamenii pe care tu îi consideri neînsemnaţi.
Poate eşti cel mai mic şi ceilalţi te consideră neînsemnat. Poate ai încercat să fii cineva, să faci ceva eroic şi ai eşuat. Opreşte-te. Te-ai străduit destul să fii un om după inima celor din jurul tău. Fii un om după inima lui Dumnezeu! Nu te mai bizui pe armuri, pe armatele clădite cu forţele proprii. Au eşuat. Ştii bine că vor eşua din nou. Renunţă la a-ţi mai face din inima celorlalţi un ideal. Ai deja o inimă ideală. Inima Lui. Lasă-l pe El să decidă ce vei face. Stai la dispoziţia Lui.

Are putere să te facă biruitor de uriaşi. Îl poți crede pe cuvânt? Îndrăznește.

Și, ca să nu uiți cine e Dumnezeul tău… Eu am pus mării ca hotar nisipul, hotar veşnic, pe care nu trebuie să-l treacă. Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi sunt neputincioase; urlă, dar nu-l trec.

 

Sursă fotografie: Pinterest 🙂

Aș vrea să fiu ce azi n-am fost…

Pădurea își plânge moartele; de sub zilele care au plecat în trecut, sufletul verde își deschide iarăși ochii. Bătrân, dar e altul. Și miroase a crud, a ghiocel, a pământ răscolit care se vindecă.
Vântul mi se zbate în palmă. Iarna înfrântă sub sărutul primăverii.

Și poate nu e nimic de spus. E doar sufletul care face un popas. E rănit, dar a învățat. Își numără rătăcirile, își amintește de clipa în care a căzut. Plânge. Își cere iertare. Încet, încet cad lanțurile. Dezleagă-mi amintirile pe care vreau să le uit așa cum dezlegi un buchet de ghiocei din strânsoarea care le frânge trupușoarele. 

Vino cu mine; mergi înaintea mea. Învață-mă să fiu o lumină. Învață-mă să fiu ca Tine.

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută;
Înțelegând al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămân în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Și nicicând înainte;
Prin lumea plină cu plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri,
Să nu m-abat spre nicăieri,
Din drumul vieţii Sfinte.
Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Și nici nu vor să fie;
Mergând în viaţa spre apus,
Să nu mă las de valuri dus
Ci să mă-nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.
Aproape-aş vrea să fiu oricând
De cei ce trec prin lume,
Sub greul crucii suspinând
Dar și de cei căzuţi din rând,
Rămaşi în urmă, sângerând –
Răniţii fără nume.
Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntr-una
Că din al mântuirii ceas,
Secunde doar au mai rămas
Și cei ce azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.
Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Când se va-ntoarce ca-mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi i-a dat:
„O, bine, slugă bună!”
Și aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare –
Și străbătând în lumea rea
Să duc lumina undeva,
Să încălzesc pe cineva
Și să mă-ntorc în Soare…

(Aș vrea să fiu ce azi n-am fost – Petru Dugulescu)

 

Sursă fotografie: Pinterest

N-am să te pot iubi

Nu știu voi, dar eu am obosit; orice ai discuta, oriunde ai fi, cu oricine ai vorbi auzi despre sex, cine cu cine s-a mai cuplat, care cu care, unde, cum, când, de câte ori and so on. Aia e prietena nu știu cui, ăla a făcut așa, s-au despărțit, stau împreună, nu mai stau, poate o cere, poate nu… I’m fed up, cum zice englezu’. Toate piesele pe care le asculți, dacă nu au imagini, au cuvinte despre asta. M-am trezit în mijlocul unor iubiri caricaturale și am obosit.

Prima carte din 2017 e o dezamăgire (aproape) totală. Povesteam ieri unui prieten că, de multă vreme nu am mai citit o carte cap-coadă. O carte în care el să nu fie cu 30 de ani mai mare decât ea, o carte în carte el să nu fie însurat și să curteze o puștoaică de față cu nevastă-sa, o carte în care dragostea să fie dragoste, nu concubinaj sau activitate de timp liber. Ziceam de prima carte. Mda. Am ajuns la jumătatea ei de azi dimineață. Speram să citesc scrisori de dragoste. Punct. Puține. Majoritatea sunt scrisorile unor oameni căsătoriți care s-au săturat de prima iubire, oameni pasionați de trupuri și nu de suflet. Ah. Cu un drum, am aflat care scriitor a mai fost pe invers. Deci caricaturile astea au fost dintotdeauna, doar că mai pe ascuns. Acum e ceva obișnuit.

Printre primele întrebări care mi se pun frecvent sunt cele de genul uhm, voi vă culcați împreună înainte de căsătorie? Aveți voie să…? Faceți asta?. Deja-mi vine să răspund cu altă-ntrebare. Ceea ce nu înțeleg oamenii e că viața și rostul ei în goana-i blestemată nu e despre câte sau câți ai avut, de câte ori și cu cine. Și am obosit. Pentru că văd pseudo-familii și toate astea îmi fac visurile să pară dureros de neverosimile. Lumea râde și spune că e imposibil să găsești pe cineva care așteaptă, la fel ca tine. Am încetat să combat fraza asta. Nu pentru că nu mai cred în ceea ce răspund, ci pentru că am înțeles viziunile unor oameni care trăiesc altfel decât mine.

Îmi doresc mai mult decât o noapte, două, trei, un inel, un buchet uriaș de flori și un bărbat îngenucheat în fața mea. Am crescut văzând oameni care niciodată nu s-au acuzat de infidelitate. Nu am auzit niciodată ai întors capul după tipa aia, sau dacă aș fi fost căsătorit cu altcineva… De aia, Dumnezeu, (că totuși, o fi mai deștept ca noi) a lăsat câteva reguli și în privința asta. El nu condamnă omul, ci păcatul.

Da, am obosit. Dar nu am renunțat. Și am înțeles că dragostea adevărată, nu seamănă cu cea din basmele copilăriei, nici cu cea pe care o văd pe stradă, pe Facebook, pe Instagram. Dragostea adevarată are timpul ei, vremea ei. Și roadele ei sunt pe măsură.
Nu cred în dragostea de mâine. Cred în dragostea de astăzi. Cred că dragostea are un prezent continuu. Așa cum am văzut-o de când am început să vorbesc, să merg, să înțeleg… Și mi-am dorit să trăiesc o dragoste nu ca în povești, ci una de zi cu zi care să mă învețe să oglindesc Chipul după care am fost creată.

Iubitule, niciodată nu voi putea să te iubesc fără ajutor. Mă cunosc și știu că am defecte care ar putea ruina totul. Nu te voi putea iubi atunci când faci dezordine, când nu mă ajuți în bucătărie, când îți lași hainele împrăștiate, când mă critici, când nu mă asculți, când conduci fără să fii atent, când ești mânios, când greșești. Din cauza orgoliului, a nerăbdării, a mâniei, a încăpățânării și a celorlalte defecte pe care le am.
N-am să te pot iubi de una singură. N-am să te pot iubi fără Dumnezeu. Cu El însă, am să învăț să am răbdare, curaj, blândețe, bunătate,  d r a g o s t e . Vom învăța împreună să iubim, să oglindim cea mai frumoasă caracteristică a lui Dumnezeu. Atunci, împreună. Pe curând, iubitule.

Sursă fotografie: Pinterest

Ce ar spune un rucsac dacă ar putea vorbi

Eu merg cu oamenii. Călătoresc, fac popasuri. Drumeții, escapade, vacanțe. Locuințe noi, vizite sau tabere. Îmi place să merg cu ei. Își iau atâtea lucruri inutile… Mereu uită câte ceva. Mereu își pun prea multe și niciodată lucrurile de care au nevoie. Încerc să le spun atunci când se așază pe mine și se străduie să-mi închidă toate buzunarele. Îi las să se învârtă în jurul meu, să scoată și iar să îndese. Cum zic ei, cine știe, poate am nevoie și de asta… Când se întorc acasă, întotdeauna sunt și mai burdușit. Ei le spun suveniruri. Își decorează casele și trupurile cu ele. Le poartă sau le privesc atunci când nu pot pleca și oftează.

Câteodată, le vine așa, să plece. Oriunde, doar să plece. Să scape din agitația mulțimilor, din zarva care îi trezește înainte de alarma telefonului, de gunoaiele care au formă de cuvinte. Vor să plece, brusc. Să urmărească luna, să prindă soarele care se furișează pe după linia orizontului. Să respire liber dincolo de tot ce îi apasă. Să plece undeva, oriunde, să fie mai aproape de cer. Să-și audă inimile, să lase jos cerurile care le stau pe umeri și ploile care le întristează fața.

Am văzut multe răsărituri și apusuri. Și știu că fără nori, cerul de dimineață nu ar fi la fel de frumos, iar clipele în care se dă stingerea într-o parte de univers nu ar avea același farmec. Soarele înfășurat în norii cu pântece movulii, razele care despletesc griurile de pe linia orizontului... În momente ca astea, oamenii se opresc din goana lor și trăiesc. Respiră profund și uită că timpul, dușmanul care îi zorește blestemat, trece pe lângă și prin ei. Se odihnesc privind la soare. Uită că trec. Își amintesc doar atunci când își văd umbrele; apoi pleacă mai departe, încercând să-și întreacă propriile umbre.

Oamenii au timpuri relative. Practic, ceasul arată atât cât vor ei ca vremea să fie; azi e mi-a fost frig toată ziua, mi-e dor de mare. Ieri a fost m-am săturat de blocurile astea, vreau să plec. vreau să dorm sub cerul pe care se leagănă stelele, vreau să văd licuricii și să aud greierii cum cântă împrăștiați prin iarbă. Mâine ar putea fi mi-e dor de drumeții pe munte. de cortul acela în care dormeam îmbrățișați, așteptând să ne trezească soarele în drumul lui spre zenit. E mereu atât cât vor ei să fie. Au doar două anotimpuri. Unul în care lucrează ca să poată pleca; își desenează planuri și trasee. În celălalt anotimp pleacă, se rătăcesc și își domolesc inimile. Anotimpul ăsta e mereu mai scurt. Mereu se întreabă cât mai pot rămâne?

Oamenii pun în mine haine, cărți, bilete de tren, de avion. Duc hărțile visurilor lor în buzunarele mele. Hainele lor purtate spun povești. Spun despre destinațiile care nu erau în plan, spun despre minunățiile pe care le întâlnesc în drum, de oboseala care îi doboară la finalul zilei, de pielea bronzată și febra musculară de a doua zi. Ascund în buzunarele mele buchețele mici de flori, scoici, pietricele. Își aduc aminte târziu de ele, atunci când călătoria s-a sfârșit de multă vreme.

Mergem în multe locuri împreună. Eu mă întorc mai ponosit și cu nisip în buzunare. Ei se întorc bronzați, cu kilograme în plus sau cu dureri de la atâta umblat hai hui. Și cu sufletele resetate. Cu amintirea. De aceea zâmbesc atunci când se uită la fotografii. De aceea le păstrează. Se revăd acolo de unde au plecat. Oamenii colecționează amintiri. Locuri. Oameni. Senzații. Răsărituri. Apusuri. Focuri de tabără. Îmbrățișări. Dimineți pe plaja pustie, seri cu ciocolată caldă pe munte, sub cerul greu de stele. Dar mereu se întorc acasă.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Ce ar spune un halat de baie dacă ar putea vorbi

Eu țin oamenii în brațe. Altceva nu știu să fac. Iau forma lor și, din când în când, păstrez și forma inimii lor. Îmi place să învăț ritmul inimilor. Așa simt și eu că trăiesc. Când țin un om în brațe pot să mă mișc, pot simți cum bate o inimă. Ei spun că le țin de cald, că adun picăturile de apă de pe trupurile lor, însă poveștile mele sunt mai mult decât atât. Între două dimineți se întâmplă multe. Oamenii au umerii calzi dacă știi cum să îi strângi în brațe.

Am stat multă vreme în aburii fierbinți; oamenii cântă în duș. sunt haioși. cântă când sunt veseli, cântă când sunt triști. când tac și privesc în gol sunt triști de-a binelea. ies din cadă sau din cabina de duș cu apa șiroind de pe trupurile obosite, însă tâmplele lor sunt înnorate, iar din gene le picură teama. sau oboseala. sau întrebările fără răspuns. îi iau în brațe. trupuri umede, tremurânde. se ascund în mânecile mele largi, își strâng faldurile pe talie și se privesc în oglinda aburită cu mâinile în buzunare. dacă îmi mototolesc mânecile știu că îi doare ceva.

Îmi place să văd cum picăturile de apă le conturează trupurile; pornesc de pe lobul urechii, le mângâie obrajii, alunecă apoi în scobitura umerilor, coboară de pe coapse pe glezne și se sting în prosoapele mari. Trupuri obosite, calde, cu umerii apăsați de grijile zilei, de temerile pentru zilele de mâineLe țin în brațe și-mi pare că în oftatul lung și adânc e o umbră de uitare care le șterge toată teama pentru câteva secunde. Oboseala. Suspinul adânc îi liniștește pentru câteva clipe. Atunci își îmbrățișează umerii, respiră resemnarea.

Știu multe povești. Asta o spun petele. Ca niște pistrui care mă desenează pe mine, pistrui care povestesc despre diminețile cu cafea îndulcită și fursecuri mici, rotunde. În graba, fericirea sau agitația lor, oamenii murdăresc fața de masă cu stropi de cafea. Și mai ajung și pe mine. Fiecare pată de cafea are povestea ei. Asta e dimineața în care el a ajuns târziu, dimineața în care ea a întârziat la birou, dimineața în care ei au rămas îmbrățișați mai mult ca de obicei. 

După amiezile sunt liniștite. Ajung acasă, se dezbracă, își lasă probleme dincolo de ușă. citesc, învață. sau dorm. sau așteaptă. sau gătesc. sau râd. sau sună pe cineva drag.
ceaiuri calde și liniște.
știu povestea nisipiului de pe glezne, a urmei de ruj, a șoaptelor.
știu tresărirea aceea când cheia se învârte în broască și știu îmbrățișarea lungă din fața ușii. știu somnul acela liniștit, visurile zbuciumate și știu amânarea aceea de zece minute a ceasului deșteptător.

miros a nopți nedormite, a sărutări lungi, a îmbrățișări și a dorințe șoptite. a încurajări, cuvinte dure spuse la mânie, a discuții scurte și seci, a țipete, a lacrimi ascunse, a speranțe ce rămân veghind pe noptieră după ce somnul biruie gândul. atârn în cuier, având în țesătură toate necuvintele ei din clipele în care se roagă ca el să ajungă cu bine acasă. port toate acele ai grijă de tine, sună-mă când ajungi, te aștept. când țin oamenii în brațe, îi simt vulnerabili. îi simt cum toate zidurile tremură și alunecă într-o pereche de papuci de casă, singurii care nu fac zgomot, deși susțin un univers ce pășește pe gresia din bucătărie.

sunt cel care stă îngrămădit în geamantan și cel care acoperă umerii, suspinele, zâmbetele. Îmi plac oamenii. Îmi place să îi țin strâns în brațe. am învățat să trăiesc viața lor, să aștept. așa am înțeles ce simt ei când așteaptă pe cineva drag să se întoarcă acasă, cum se simt atunci când stau minute în șir în apa caldă și ies de acolo cu degetele zbârcite și cum se simt după o noapte nedormită când apar în bucătărie și așteaptă cafeaua.

Îmi place să țin oamenii în brațe. să le ascult inima… și să adun în cutele mele toate oftările atunci când alunec de pe umerii lor.

 

Plătim pentru dorurile noastre…


Am adormit cu ceasul pe mână. Am visat despre timpul nostru care era liber, un timp decupat, un timp în formă de îmbrățișare. Am trăit o viață într-un ceas, acolo, cu tine. Ceasul mi-a vegheat somnul, respirându-și secundele peste mâinile mele împreunate. A strâns toate visele într-un cerc. CERcul care se repetă la infinit și care-mi stă pe încheietură. Acolo mi-am pus amintirea cu tine ca s-o respir și s-o aud înainte să adorm și înainte să mă trezesc.

Am rupt soarele de pe cer. L-am târât în urma trenului, între mâinele care a devenit azi și acum-ul care va deveni un alt ieri. Cerul sângera, iar în pieptul meu era o rană cât toate clipele acelui timp cu numele noi la un loc.
Aș fi decupat lumea noastră din haos dacă mi-ai fi spus că rămâi.

Sting luminile și plec. Las aici tot ce am risipit și fug. Frâng mlădițele din pământul străin. Aș spune că doare, că totul țipă în mine, că izbucnesc strigăte pe care le aud doar eu și inima de atunci. Am murit în brațele unui soare apus.

Târziul are gust de mentă. Târziul într-o ceașcă uriașă. Târziul e rece, întocmai ca ultima gură de ceai. E târziul trupului care doarme și a gândului care umblă hai-hui. Doar gândul mai bântuie în veșnicul târziu. Răscolește amintiri, revede locuri, desenează cu ochii închiși.

Timpul nu are inimă. De aceea e veșnic. Altfel, demult s-ar fi oprit lângă un trup ofilit de floare, lângă două lumi îmbrățișate. S-ar fi cuibărit într-un sărut, ar fi plâns la mormântul unui ieri și n-ar mai fi repetat niciodată greșeala astăzi-ului pe terminate. Eu am inimă și trec. Mă frâng, pierd, uit, dar trăiesc. Un prezent continuu mi-ar împietri chipul. Așa pot plânge, pot râde, pot avea marea pe trup ca o haină vie, căci ea vine și pleacă și se întoarce cu valurile de sub soare, ba chiar cu cele în care se scaldă luna. Trăind în umbra timpului ce trece, îmi e îngăduit să iubesc. Obosesc în goana asta blestemată, dar târându-mi propria umbră, încrustez prin trăirea-mi o urmă, un cuvânt, o lacrimă, un surâs pe trupul pământului ce uneori se zăpăcește și se transformă în cer.

Ah, s-a încruntat târziul. Gândul face un popas. Îl iau în brațe. Ne ascultăm amândoi singura inimă ce-o avem și păstrăm liniștea, ațipind între târziuri…

Fiecare plătește în felul lui pentru dorurile sale. Umpli un dor, dar deschizi ușa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuiești te vatămi. (Cartea șoaptelor – Varujan Vosganian)

Sursă fotografie: Pinterest

Eu – profesorul de mâine

Când oamenii aud că sunt pe cale să devin profesor, majoritatea zâmbesc. Restul spun deschis că viitorul meu arată nu foarte roz. Apoi zâmbesc și ei. Ți se spune de salariile mici, de elevii cu probleme, agresivi și obraznici, de munca zadarnică pe care o vei face la o clasă gălăgioasă și iar de banii care nu îți vor ajunge. Nu m-am văzut niciodată în postura de profesor, până… nu de multă vreme.

Ce aș putea spune unei generații născute în era Facebook-ului și în lumea lucrurilor de-a gata? Ce aș putea să o învăț când orice copil ar putea să-mi dea clasă la manevrarea unui telefon de ultimă generație? În ultimii ani de liceu am descoperit că profesorii, indiferent de facultatea pe care au terminat-o, nu valorează nimic pentru unii. Dar am văzut și elevi care au înțeles că profesorul, oricum ar fi el, merită respect. Am văzut elevi care nu mestecau gumă în fața dascălului și elevi care erau conștienți de statutul lor, purtându-se ca atare în clasă și folosind un limbaj adecvat discuției purtate cu un profesor. Elevii aceștia m-au inspirat. I-am văzut muncind pentru visurile lor, dorind să facă ceva cu darul ce le fusese dat. I-am văzut stând până târziu și studiind piesele pentru pian sau vioară, repetând pasajele dificile, stăruind asupra detaliilor. I-am auzit cântând și stârnind ropote furtunoase de aplauze.

Îmi doresc să le fiu profesor și, mai mult decât atât, prieten. Îmi doresc să-i învăț să iubească o carte. Îmi doresc să îi inspir să citească, însă nu înainte de a le demonstra că lumea e plină de cărți frumoase, dar seci și goale. Îmi doresc să îi învăț să citească despre valori sănătoase, să nu piardă timpul răsfoind povești fără consistență în cuvânt și deșertăciune în deznodământ. Mi-ar plăcea să îi învăț să prețuiască istoria; să le spun că cei care nu o cunosc sunt condamnați să repete greșelile deja făcute și că nu doar manualele au istorie într-însele. Istoria e scrisă în casele lor, în fiecare zi de ieri, în vorbele părinților, în greșelile care se sfârșesc în certuri aprinse. Le-aș spune că iertarea, răbdarea, bunătatea, încrederea au nevoie de timp și perseverență pentru a deveni răspunsurile cu care ei întâmpină întrebările vieții. Le-aș spune că hărnicia nu e o calitate de o pauză, nici de o zi. Aș încerca să îi dezvăț de expresia: eu am fost ieri de serviciu, și să îi învăț că a fi harnic nu e o rușine, ci o cinste. Le-aș demonstra importanța meseriilor și faptul că orice lucru făcut cu dăruire și sinceritate este o comoară și aduce cinste celui care o face, fie că este vorba de un medic, un avocat sau un simplu măturător de stradă. Le-aș arăta imaginea lumii fără acele femei de seviciu de care își bat joc, fără acei oameni care la sfârșitul zilei au mâinile negre și sunt plini de fum și sudoare pentru ca ei și familiile lor să aibă căldură și electricitate.

Și i-aș mai învăța ceva. Le-aș spune că nu haina face omul, nici diplomele pe care le are, nici banii din buzunar. Aș insista pe sinceritate, bunătate și dreptate. Mi-aș organiza orele astfel încât, în momentul în care clopoțelul anunță pauza, ei să mai zăbovească încă puțin în bănci; să rămână nu cu lecția pentru testul de la română în minte, ci cu lecția care îi poate însoți prin viață. Le-aș spune despre greșelile pe care le fac eu acum; le-aș spune că e greșit să îți setezi alarma cu zece minute mai devreme doar pentru a mai lenevi înainte de trezirea oficială. Le-aș spune că micul dejun e important și că au nevoie de o masă caldă, gătită în fiecare zi. Le-aș spune să nu uite să-și sărute familia în prag, înainte de plecare și să nu uite să scrie, să sune acasă.

Îmi doresc să-i învăț să fie oameni. Înainte de toate. Să nu uite că o notă mai puțin bună nu îi reprezintă, ci este doar reflecția a ceea ce știu în acel moment. Aș insista asupra faptului că greșelile pot fi îndreptate și pot constitui lecții pentru toată viața. Le-aș spune multe. Și îmi doresc să vadă în mine un prieten profesor. Un dascăl. Un exemplu. Le-aș spune că munca încununează, că banii investiți în cărți nu sunt risipiți niciodată și că toate lucrurile au vremea lor. Mi-aș dori să îi învăț să se ferească de greșelile pe care le fac eu acum, sfătuindu-i să asculte sfaturile celor care îi iubesc și îi pregătesc de școală în fiecare dimineață. Le-aș arăta cât de importantă e atenția îndreptată asupra detaliilor, câte minuni face empatia și că numărul prietenilor de pe Facebook e o realitate cu totul și cu totul inutilă: că like-urile nu țin de foame, că distribuirile nu țin companie în momentele grele și că te iubesc-urile scrise doar nu valorează nimic.

I-aș convinge să scrie corect doar de dragul limbii române, de dragul acelui te iubesc pe care îl recunosc și simt cu adevărat doar în această limbă, pentru că așa mi-a spus și mie profesoara de română. I-aș învăța să critice și să judece din perspectiva unor valori morale corecte, nu din perspectiva manualului cu norme fixe. Le-aș spune că manualele sunt pe bănci doar pentru a fixa anumite cunoștințe, nu pentru a-i face să gândească precum roboții. Aș încerca să-i conving de faptul că înjurăturile nu repară greșeli, nu potolesc mânia, nu repară display-ul unui telefon ce stă cu burta pe podea. I-aș învăța să nu neglijeze odihna, iar dacă trebuie să meargă la culcare târziu, să o facă doar atunci când petrec timpul citind, învățând sau stând cu cei dragi.

Îmi doresc să fiu un profesor care să învețe cum să învețe un copil să fie om între oameni și nu numai, să selecteze tot ce e bun și hrănitor pentru suflet și să las în ei dorința de a cunoaște mai mult, de a verifica tot ce aud și de a distinge binele de rău. Îmi doresc să fiu profesor mâine fără a uita ce sunt azi, greșelile pe care le face un învățăcel mic de statură și … un visător cu ochii deschiși.

 

Fotografie: Moldovan Ciprian

 

 

 

 

 

Unde pleacă fulgii de zăpadă când se topesc?

Cele mai frumoase suveniruri pe care le poți lua cu tine sunt oamenii. Amintirile pe care le faci cu ei, cuvintele care îți rămân în suflet după despărțire și discuțiile care îți arată sufletul lor, cu tot cu visuri, temeri și idealuri.

Așa că…

Prieten nu te pot numi pentru că asta implică dovezile care să-ți fie de folos, or e nevoie de timp pentru o prietenie. M-am hotărât să îți fac o urare mai serioasă. Îți trimit cuvinte. Deși o poveste nu ține de cald sau de foame, nici de urât, nici nu vindecă, totuși, cuvintele rămân. Așa că, fă liniște în suflet și citește cu inima.

Era o dimineață rece. Parcarea era plină de mașini. Toți se întorseseră acasă. Erau acasă. Căminele erau împodobite încă, portocalele tăceau în grămăjoare, iar mâinile tuturor erau calde de la atâtea îmrățișări și urări de bine. Ianuarie venise tăcut, ca o filă pe care te pregătești să desenezi ceva. Afară se topea zăpada de pe mașini, trotuarele se înmuiau sub pașii călătorilor, iar în case era cald, în inimi era zâmbet și curaj.

Nu înțelegea de ce cade. Sau, mai bine zis, unde merge. Văzuse și pe alții cum cad lin și se obișnuise… aproape. Cădea singur, cădea într-un prezent continuu. Cădea într-o tăcere. Nu îndrăznea să își pună întrebări.

Ochii mi s-au mărit de-atât amurg,
Și sufletul la fel, de-atâta noapte
Să fiu dintre acei ce știu să rabde
Cum norii trec și râurile curg.

Cădea. Sub el, deasupra lui, în stânga și în dreapta, alții cădeau ținându-se de mână. Cădeau zâmbind, cu zâmbete mici înghețate, sclipind în luminile ce veneau de jos.

Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

Nu știa cât trecuse. Era zi, era noapte? Era azi? Sau trecuse deja în mâine?

Și nu știa, micuțul infinit de zăpadă că era frumos. Că nimeni nu era ca el. Că cineva țesuse pe trupușorul lui steluțe mici de gheață, o hăinuță splendidă făcută din nimic.

Se învârtea în căderea lină, azi privind în jos, mâine ținându-și ochișorii închiși. Un dans al căderii în urma celorlalți și înaintea celor ce veneau de sus. Cineva cânta îndrăgostit:

Hai să conjugăm ninsoarea și uitarea eu și tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Într-un târziu, micuțul a ajuns pe pământ. A învățat să trăiască în timpul oamenilor. Și-a pus în buzunar timpul lui și a trăit un minut de om. Aproape s-a topit. Atunci, s-a hotărât să trăiască așa cum îi fusese dat. S-a ascuns în palmele unui om de zăpadă și a rămas acolo să privească oamenii. A plâns cu fetița care a căzut de pe sanie, a râs cu ceata de băieței care se bulgăreau, s-a rotogolit și el cu bulgărele-trunchi al unui alt om de zăpadă și a adormit privind flăcările din șemineu de la distanță.

Într-o noapte nu a putut adormi. A început să hoinărească și să se întrebe de ce, unde încotro, până când, până unde cât și cum. A ajuns într-o gară pustie.

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…

Era aproape dimineață. Un vânt rece îl împinse pe micul nostru fulg de nea, și-l lipi de fereastra ultimul vagon. Și a plecat. Fără bagaje, fără să spună cuiva, având doar hăinuța ce îi fusese dată cândva de sus, de acolo de unde pornise.

Păunescu și Minulescu, ai să remarci. La fel ca ceilalți, ai pornit într-o călătorie. Chiar dacă e doar de acasă până la școală, de la școală înapoi acasă, câte-o excursie din când în când și vizite plicticoase, călătoria ta înseamnă mai mult decât atât. E o călătorie pe care o faci alături de suflet. E un musafir pe care îl pregătești pentru o veșnicie. Îl găzduiești în trup. Călătoria lui e mai importantă decât a ta. Unde îl duci, cum îl îmbraci, cu ce îl hrănești, ce sfaturi îi dai, cum îl crești, știind că el trăiește veșnic?

Nu știu cum aș împacheta cadoul ăsta. Sper doar ca tu să înțelegi mesajul din spatele jocului de cuvinte. Mesajul care ar spune că tu ai un destin măreț. Trebuie doar să îți dorești să ai parte de el.

La mulți ani binecuvântați, om frumos! 🙂

Fotografie: Pinterest

Cum iubește un fulg de zăpadă o scânteie

– E liniște. S-a mutat universul. Am rămas doar eu, aici, așteptându-te.
– Să vin?
Te aștept.
– Cum te voi găsi?
– Ascultă liniștea. Printre toate umbrele, ecourile surde și întunericul străin, ai să găsești o tăcere care vorbește, un ecou viu și o lumină care veghează.
– Mă aștepți?
– De-o viață întreagă.
– Cât înseamnă o viață?
– O așteptare. O dorință neîmplinită care-și cere răsăritul și oftatul în care auzi speranța fumegândă.
– Aproape-am ajuns. E târziu.
– E târziu, da. Noaptea e trează și nu mă lasă să apun. Vino. Vino
– Am să te strâng în brațe.
– Am să te rog să nu mai pleci.
– Cât pot rămâne?
– Pentru totdeauna și tot nu mi-ar ajunge.
– Ai mâinile reci.
– Ești aici. Ești aievea
– Stelele îți alunecă pe tâmple, se prind de mâini în jurul gâtului tău…
Ai sărutat vreodată o stea?
– Ți-e cerul în privire, iar eu țin cerul în brațe.
– Dezbracă-mi furtunile de pe umeri.
– Uită-ți singurătatea…
Să nu pleci...
– Să-mi fii totul aici, acum.
– Dar zorii?
– Ne-or cruța timpul și se vor preface că nu ne știu.
– Ești obosit…
– Sunt fericit. Ești a mea.
– Ce mări ți se zbat în privire?
– Le-am uitat. Sunt acasă acum.
– Te ascult cum îmi vorbești și simt că aș putea rămâne o viață întreagă în brațele tale.
– Cât înseamnă o viață întreagă?
– O bătaie de inimă și o tăcere.
– Ești frumoasă.
– Nu vreau să fiu frumoasă. Frumusețea care se poate vedea e doar un trup pe care mereu și mereu îl poți compara cu altul, îl poți uita pentru altul mai frumos. Vreau să-ți fiu refugiu. Vreau să-ți fiu acasă. Vreau să iubești frumosul care nu se poate vedea. Când adormi lângă mine, vreau să adormi zâmbind. Vreau să-ți fiu leac și soare.
– Sărută-mă când zâmbești. Așa știu să găsesc drumul spre casă.
– E târziu. E târziul nostru în care ne întâlnim.
– E târziul care uită de timp pentru noi și ne lasă să ne iubim.
– Ne iubim? De unde știi?
– Pentru că te privesc în ochi și văd totul pe care l-am vrut.
– Ce vezi?
– Pe mine. Pe mine înconjurat de culoarea ochilor tăi. Pe mine în siguranță, iubit, așteptat.
– Dacă închid ochii, unde pleci?
– Îmi pun capul pe pieptul tău și ascult. Sunt acolo. În respirațiile tale domoale, în colțul buzelor, pe tâmple, la încheietura mâinii… Ești toată inimă. Și știu că m-ai adăpostit acolo.
– Noaptea ia forma îmbrățișării noastre.
– Mâine răsărim împreună.

Fotografie: Moldovan Ciprian

Unui vechi și drag prieten…

Mi-am amintit azi că, într-un an ți-am spus la mulți ani în 31 decembrie. Încurcasem ziua. M-am mai gândit azi la zilele de școală pe care le-am petrecut în aceeași bancă. Ții minte când ai luat notă mai mare decât mine la un test la engleză? :)) Prietenia noastră…

Când mă gândesc la tine, mă gândesc la o minune. Petrecând mult timp departe de casă, mă încurajez în momentele dificile, gândindu-mă la ceea ce Dumnezeu a făcut cu și prin tine. Și încerc să-mi spun (să cred) că Dumnezeu face miracole acolo unde oamenii nu mai dau șanse. Acolo unde oamenii, bazându-se pe propriile puteri și experiențe, se cred mari și tari și își permit să dea verdicte.

Am văzut într-o zi un porumbel fără piciorușe. Ți-e milă de el, nu-i așa? Te gândești la faptul că micuțul zburător nu poate merge, nu poate sta pe o creangă, nu poate să-și odihnească aripile. Însă concentrată fiind pe drama porumbelului fără picioare, am uitat cel mai important lucru. El avea aripi!

De câte ori te-ai simțit singură? De câte ori ți-au pierit toate speranțele și ți s-au năruit toate visurile? De câte ori ai plâns pentru că nu ai avut nimic altceva decât un prezent repetat la nesfârșit, uși închise și înrebări fără răspuns? Ai uitat că ai aripi… Da, ne ia ceva timp uneori. Mult timp. Pierdem toată speranța până când realizăm că noi avem un sprijin, însă nu în om. Nu în promisiunile lui. Nu în puterile lui. Dumnezeul nostru are răspunsurile Lui, planuri pe care noi nu le înțelegem întotdeauna și limanuri la care noi nu ne-am fi gândit niciodată. Dumnezeu ne face aripi. Ne pregătește. Ne prelucrează până când chipul Lui se oglindește pe deplin în noi.

Îmi doresc să rămâi aproape de El. Să te încrezi în El. Să te ascunzi în El. Să îți pui în mâinile Lui toate visurile și planurile tale. Ziua de mâine și veșnicia. Totul.

Îmi lipsești. Mi-aș dori să fie oameni ca tine acolo unde merg. Să am minunea în fața ochilor ca să nu descurajez atât de des. La mulți ani binecuvântați de și cu El, om frumos și drag!

Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul!“ bunătatea Ta, Doamne, mă sprijineşte totdeauna. Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul. Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.

 

Înainte de mâine…

Mă întorceam acasă. Era o dimineață limpede de 1 ianuarie. După ce am ajuns acasă, am scris rândurile de mai jos cu avântul unui curaj teoretic.

2016. Bucuria unei zile reci. Bucuria celui care se trezește în camera alăturată și vine să mă strângă în brațe. Bucuria de a auzi vocea cu care m-am obișnuit. Bucuria unei binecuvântări. Bucuria unei clementine cu feliuțe mici și aromate. Bucuria străduțelor liniștite.
Început. 2016 își desface funda roșie și-și lasă prima filă în mâinile mele. Mai rămân 365. Nu spun că sunt gata sau că nu mi-e teamă. Nu spun că n-aș vrea să închid ochii din când în când. Dar cum altfel să urc, să alerg, dacă mă las biruită de teamă?
Dumnezeu îmi și îți spune că merge înaintea noastră. Că ne va lua în brațe atunci când vom cădea. Ne cheamă să biruim împreună cu El.

Nu știu ce mai are 2016 în bagaj. Nu știu ce aduce ziua de mâine. Știu sigur că nu vor fi doar zâmbete, vești bune sau suprize plăcute. Vor fi și lacrimi, bătălii pierdute, eșecuri. Putem renunța de pe acum. Ne putem ascunde, ne putem închide inimile. Dacă vom renunța, vom pierde.
Dar mai avem o variantă. Putem să ne luăm fărâma de curaj care ne-a mai rămas și să întâmpinăm anul hotărâți să ne bucurăm de prezent, de clipa de acum, muncind pentru visurile noastre.
2016. Cum va fi? Totul atârnă de noi.
Vă doresc să fiți mai mult decât biruitori!
#2016
Mă uit înapoi peste agende, biletele de călătorie, fotografiile din vacanță, legitimațiile și fișele de înscriere, pozele din telefon, textele din ciorne și îmi pare că au trecut 366 de ani, nu 366 de zile.
Cine știe dacă nu suntem mai bătrâni decât credem? Cine știe dacă un an nu se măsoară în minute? Sau în secunde ce se repetă la infinit, sau… în cești de cafea? Poate suntem mai bătrâni, poate mai tineri, poate…
Multe se întâmplă într-un an. Multe se schimbă, se pierd, se dobândesc, se uită, se învață…
La începutul anului mi-am lipit pe ușa dulapului to do list. Avântul-prăbușirea. Am promis puține, dar eram ferm convinsă că nu poate fi foarte greu să faci câteva lucruri. Mhm. Silly me. A mers cum a mers în primele luni. Pe la mijlocul anului am lăsat-o mai moale, iar spre final… deloc. Prima zi în care mi-am neglijat programul m-a durut. M-a înfuriat. De ce nu fusesem mai atentă?! De ce neglijasem? Apoi, m-am obișnuit. Nu-mi mai păsa. La un moment dat, lista de pe ușă a dispărut. Și au dispărut și angajamentele mele.
Am mai avut o listă. Cea cu dorințe. Și știți ce am observat? Era plină de Doamne dă-mi, Doamne fă-mi… Prea puțin Doamne, o să… Doamne, promit să…
Dincolo de promisiunile mele cu împliniri șifonate, dincolo de visurile și dorințele mele, dincolo de juruințele mele uitate, Dumnezeu a fost mai credincios decât mine. Mai implicat. Mai atent la detalii. Eu…

Nu știu cum a fost la tine, dar eu, acum la final de 2016 mulțumesc. Pentru anotimpurile sufletului în care am obosit, am plâns, am râs, am trăit binecuvântări pe care nu le-am meritat, am bifat visuri și am făcut pași mărunți înspre destinații al căror sfârșit nu îl cunosc încă. Și nu vă spun de câte ori mi s-au frânt aripile, de câte ori m-am pierdut, de câte ori m-am rătăcit în locuri străine. Câte am pierdut, câte aș vrea să schimb acum, câte întrebări au rămas fără răspuns. Am dezamăgit oamenii, l-am trădat pe Dumnezeu. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat cine sunt și încotro mă îndrept. Zilele trecute, cineva îmi spunea că Dumnezeu are mereu planuri de rezervă. Eu nu cred că Dumnezeu are planuri de rezervă. Are planuri. Și le duce la bun sfârșit, făcând totul frumos la vremea hotărâtă de El. Am înțeles că ținta planului lui Dumnezeu culminează cu desăvârșirea chipului Său în mine. Și planul ăsta are multe capitole… uneori doare, alteori simțim că luptăm cu morile de vânt.

Ieși pe stradă, mergi la cumpărăruti, primești mesaje, te întâlnești cu rudele și mereu aceeași urare an nou fericit!
Am înțeles într-o zi că fericirea mea depinde de relația mea cu Cerul.

M-am hotărât să nu încep anul cu veșnica listă însoțită de avântul care moare după câteva luni. Știu acum că e mai important să mă concentrez pe pași mărunți, decât să-mi proiectez salturi uriașe. Nu încep altă călătorie. Un an nou nu înseamnă un alt început. E doar o continuare. O continuare pe care o facem la fel ca ieri sau ne decidem să fim schimbarea pe care o tot așteptăm.
Și mai știu că vreau să fiu o lumină. O lumină care să se roage așa:
Dacă nu mergi cu mine, nu mă lăsa să plec de aici. Și, Doamne, dacă vrei să mă trimiți, ajută-mi să spun iată-mă, trimite-mă!

The Gap of Time. Or the Fairy godmother’s gap in my life.

If you give me a book, you give me a world. My fairy godmother knows that. She bought one for my birthday. Besides chocolate and some butterflies, thiiiiiiiis book had my name on it. She wrote some words on the first page. Those words became, by far, my favorite dedication written by this amazing woman! But… I keep it for myself until I become what she wrote there. Soon, I hope. So, dear, dear FG, I promise. I promise I’ll do my best to become your favorite writer. Ooooops. I said it. <3 Thank you again for every present, inspiration, encouragement, phone call, joke, travel, adventure, experience (good or less good), pieces of advice and… for everything which is going to be from now on. Friendship, in one precious word, allow me to say. Your Gap is not closed.

So, as I have already mentioned, this book, the present from my dearest fairy godmother was a challenge and something new. Jeanette Winterson is quite unique in style, point of view in matter of love and writing and existence, and her literature requires an open mind and acceptance, otherwise you will get bored. Maybe even annoyed. Her life and her past resulted her writing style, so before judging an author, try to understand their lives.

There is an article about her book, The Gap of Time on my teacher’s blog. You can read it here. 🙂

 

I met Jeanette Winterson’s literature pretty long time ago. I have this feeling because I cannot remember the things I did yesterday but years ago… Anyway. I remember something that she noticed and I agree with. She said that book collecting is an obsession, an occupation, a disease, an addiction, a fascination, an absurdity, a fate. It is not a hobby. Those who do it must do it. True story. I know my own book-obsession-occupation-disease-addiction-fascination-absurdity-fate and I am glad that someone explained all these in a quote. She gave an answer to all those who judge us, the bookworms. Now I can defend my book-obsession-occupation-disease-addiction-fascination-absurdity-fate. Full stop and breathe.

Jeanette Winterson reinvented the Winter’s Tale. The characters are renamed and the action is placed in our modern world. King Leontes becomes Leo Kaiser in Jeanette’s cover, a businessman who accuses his wife, MiMi (Hermione in Shakespeare’s play) and his best friend, Polixene (who becomes Xeno) of adultery. The little girl, Perdita, is abandoned by Leo who blames his wife and his best friend for an untrue complicity. He is blinded by this idea and he abandons his own child.

The title tells us about the period which wasn’t presented in Shakespeare’s play. Jeanette Winterson manages to create new modern characters, people who live in their own controversial worlds and, at the same time, in a common world which unites their personal tragedies. The little girl opens and closes the gap. She is part of the destiny, the one who retrieves the characters’ cobweb, settling down the chaos. The parable of the angel caught in the bonds of a building and the consequences of those only two choices he can make, demonstrates the difficulty of the matter, the choice which can destroy everything forever or can cause the beginning of something new, rebuilt.

Here are my favorite quotes.

  1. Tears of rain. (Perfect!).
  2. You were loved then and you are loved now. Isn’t that enough? (This might be the best. In my opinion).
  3. There was a second, the kind that holds a whole world. (This is sooooooo perfect <3)
  4. Isn’t there always a history to the story?
  5. There’s no shortage of heartbreak.
  6. I have felt safe with you and that was unexpected.
  7. She wanted to kiss the hesitation of his throat. (This is sooooooooo… makes me close my eyes and dream).
  8. Leave it without a name but with something to begin the story.
  9. The past is a grenade that explodes when thrown.
  10. The whole day passed and then it was night and nothing had changed because everything had changed.
  11. What is a memory anyway but a painful dispute with the past?
  12. … sometimes you have to accept that your heart knows what to do. (But what if the heart is wrong?)
  13. Moon’s gravitational pull means that earth doesn’t wobble too much. Scientists call it obliquity. The moon holds us fast.

🙂

Cum se scrie o carte?

Am citit-o pe Cella Serghi undeva prin liceu. Îmi plăcuse la nebunie Pânza de păianjen și țin minte că, după ce am returnat cartea, am întrebat ce opere mai are Cella Serghi. Mi s-a recomandat ceva care nu-mi suna mie foarte atractiv, așa că, m-am mulțumit cu ecoul Pânzei și am plecat. M-am reîntâlnit cu Cella acum, în primul an de facultate. Cu Mirona, mai bine spus. Vedeți voi, povesteam cu profesoara de română și mi-a spus că citește Cartea Mironei. După câteva săptămâni, dădeam târcoale ofertelor de pe Libris și am văzut cartea asta. Puteți ghici ce s-a întâmplat.  Am terminat-o azi și nu pot spune nici da, mi-a plăcut, nici nu, nu mi-a plăcut.

Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul Cartea Mironei și în 1972 cu titlul Mirona, împletește mai multe planuri narative: umbra bunicii dispărute, legătura familiei și a străbunicii pe care Mirona o regăsește peste tot ca o urmărire a trecutului, maturizarea, iubirea, războiul. Nu pot spune că mi-a plăcut cartea ca întreg, însă unele pasaje mi-au dat senzația pe care o am când îl citesc pe Ionel Teodoreanu. Descrierile autoarei sunt simple, însă profunzimea lor te face să simți totul aievea doar atingând paginile cărții. Ultimele pagini care descriu drumul spre Auschwitz și oroarea sfârșitului unor vieți nevinovate sunt de-a dreptul cutremurătoare. Câteva pagini de istorie care depășesc informațiile rigide din manualele școlare.

Răsfoind acum cartea, îmi pare că am citit un mozaic al vieții Mironei în care m-am regăsit din când în când. Vă invit s-o descoperiți pe Mirona pagină cu pagină, să-i descoperiți lumea din vârful peniței stiloului și să rămâneți cu fiorii cuvintelor care prind viață în jocul scriitoarei. Vă las câteva pasaje care mi-au plăcut. 🙂

 

Tăcerea ta îmi impune. Ceea ce ai tăcut tu, Tristan, înțeleg, și tac tot ceea ce tu n-ai priceput.

Acum știu că nu-mi vor ajunge toate ceasurile vieții ca să te contemplu.

Înlănțuită de brațul lui, îi ascultam bătăile inimii, glasul.

Mi-a fost foarte dor de tine, îmi este încă dor de tine, totdeauna îmi este dor de tine.

… știu să adun amintiri, care, legate cap la cap, ar putea să facă înconjurul lumii.

– Odată, într-o scrisoare, mi-ai scris că opt milioane patru sute de mii și una sărutări e prea puțin… Ții minte?

Sursă fotografie: Pinterest

Citim autori români în 2016 🙂

 

Daruri.

Și încă numărăm

601. Lista cu ingrediente pentru prăjitura preferată.
602. Ciocolata topită picurând de pe marginea vasului.
603. Mâinile și șorțul de bucătărie pline de făină.
604. Norișorii de zahăr.
605. Esențele de vanilie.
606. Aluatul care începe să crească în cuptor.
607. Bucățelele de blat fierbinte peste care torni ciocolată.
608. Mirosul de prăjitură abia scoasă din cuptor.
609. Rostogolirea cubulețelor de blat prin nuca de cocos.
610. Degustarea.
611. Deegetele pliiiiiiiiiiiiiiine de ciocolată.
612. Dezordinea de pe masă.
613. Platoul cu prăjituri.
614. Bucuria de pe fețele celor dragi.
615. Vasele spălate și aranjate în dulap.
616. Puiul de somn de după masă.
617. Mâncarea caldă pe care o pregătești pentru cineva drag.
618. Expresia celui care vine acasă și găsește masa gata pregătită.
619. Îmbrățișările luuuuungi din prag.
620. Liniștea de după cină.
621. Sunetul zăpezii care se topește.
622. Paturile făcute.
623. Poveștile radiofonice pe care le asculți atunci când nu poți adormi.
624. Spumantele de baie.
625. Crema de mâini care miroase a ciocolată.
626. Bilețelele scrise de cei mici.
627. Micuțul îmbăiat și pielea fină de bebeluș.
628. Gesturile mici care schimbă starea.
629. Picăturile de apă care cad de pe acoperiș; muzica picăturilor.
630. Sacrificiile pe care ceilalți le fac pentru tine pentru că te iubesc.
631. Pizza pe care o împarți cu cineva drag.
632. Cadourile împachetate cu grijă.
633. Brăduleții împodobiți.
634. Luminițele care împodobesc orașul.
635. Dușurile lungi și calde.
636. Ceștile cu desene.
637. Ceaiurile aromate.
638. Condusul.
639. Diminețile târzii în care lenevești în pat.
640. Supa fierbinte cu gălușcuțe.
641. Copiii care colindă.
642. Prăjiturile bunicii.
643. Decorațiile.
644. Corul.
645. O carte bună citită în câteva ore.
646. Îmbrățișările lungi de dimineață.
647. Oamenii atenți la detalii.
648. Crăciunițele.
649. Legumele tăiate cubulețe și puse în ciorbă.
650. Ceaiurile îndulcite și aromate.
651. Localurile decorate de Crăciun.
652. Centrul orașului îmbrăcat cu luminițe.
653. Paltonul călduros.
654. Ghetuțele calde luate de pe calorifer.
655. Agendele noi.
656. Albumele cu fotografii vechi.
657. Bucuria sărbătorilor de iarnă.
658. Piesele de Crăciun.
659. Trenurile care sosesc în gară.
660. Când afară e frig, dar în compartimentul tău e cald și bine.
661. Zăpada proaspătă.
662. Când te ia cineva în brațe.
663. Plimbările de seară.
664. Bradu. Globulețele. Colinda.
665. Mesajele celor dragi.
666. Filmele de Crăciun.
667. Casa care sclipește de curățenie.
668. Ciocolata cu alune.
669. Portocalele dulci.
670. Dovleacul copt.
671. Câinele care se bucură când te vede.
672. Motanul cu blana caldă ce stă lângă sobă.
673. Munții acoperiți cu zăpadă.
674. Luna plină.
675. Checul de casă.
676. Zilele în care îți stă bine freza. :))
677. Inimioara desenată în spuma de lapte.
678. Somnul lung și odihnitor.
679. Turta dulce.
680. Orchestra de Crăciun.
681. Când îi revezi pe cei dragi după mult timp.
682. Când e frig afară, dar ai mâinile calde.
683. Păturile pufoase pe care ți le strângi pe umeri.
684. Ananasul.
685. Manichiura care iese perfect.
686. Dușurile lungi.
687. Cănile desenate cu motive de Crăciun.
688. Omuleții de zăpadă din spatele blocului.
689. Florile mamei care înfloresc de Crăciun.
690. Programele de Crăciun.
691. Desenele animate.
692. Lumânările parfumate.
693. Liniștea de la 3 dimineața.
694. Când te trezești în toiul nopții și știi că a doua zi nu trebuie să mergi nicăieri.
695. Versetele care încurajează.
696. Când cineva își amintește te întreabă despre ceva care înseamnă mult pentru tine.
697. Când spui povești copiilor și ei te ascultă fără să clipească.
698. Orele cu studenți puțini, însă cu subiecte deschise și discuții inteligente.
699. Când cineva îți spune să ai grijă de tine.
700. Isus născut într-o iesle. Darul zilei de ieri și de astăzi. Și de mâine.

Sursă fotografie: Pinterest

Crăciunul de zi cu zi

Mă obosește tam tamul ăsta de sărbători. Mâncarea, curățenia, vizitele, cumpărăturile. Aglomerația și cozile in-fer-na-le. Bunătatea este scoasă de la naftalină și pusă alături de ciocolata ieftină, înfiptă între portocale. Colindători înghețați și netimpul pe care toți dăm vina. Oboseala. Miros de mâncare și zgomote fără consistență. Mă enervează. Doar de Crăciun ne îndemnăm la fapte bune. Și nici atunci; facem bilețele și schimbăm cadourile între noi. Vrem să primim cât mai multe, însă, dacă s-ar putea, să dăruim cât mai puțin.

Am mers la magazin de dimineață și, în spatele meu, aud un nene îmbufnat:
– Câte cumpărături mai ai de făcut, femeie?!

Astea-s sărbătorile. Bani cheltuiți și portocale stricate. Hristosul nostru e scos din cutia în care a stat peste an. Auzeam azi o colindă nu este sărbătoare fără sărbătorit. Nu zău. Am avut nevoie de un pretext pentru toată risipa și agitația asta și ne-am gândit la Dumnezeu. Ni s-a părut o cauză nobilă și ne simțim împăcați. Motivați.

În fiecare iarnă am un repertoriu de povești și filme pe tema Crăciunului. Undeva în topul preferințelor e Cum a furat Grinch Crăciunul. Zice el la un moment dat că s-ar putea spânzura cu toate cravatele noi de Crăciun. Ironic și strâmbându-se la oamenii care îl priveau șocați, Grinch le povestește despre gunoiul care ajunge din orățel în teritoriul lui. Locuitorii sunt indignați, dar ideea e că are dreptate. Cumpărăm, ne decorăm pustietatea din suflete și ne simțim aproape de Dumnezeu. El e tot în iesle. Ne urăm sărbători nu-știu-de-care și zgârceniile noastre rămân la fel. Egoismul și egocentrismul.

De Crăciun fii mai bun! Mhm. Că doar bunătatea, mila, răbdarea, dragostea sunt pe sezoane. Ediții limitate ca ofertele de Crăciun. Sau de Black Friday. Cum vreți. Zicem noi că porcul nu se îngrașă în Ajun. Nici inima nu devine extraordinar de bună și generoasă într-o zi. Toate faptele bune ne apucă în preajma sărbătorilor. E mai bine decât deloc. Lasă că ducem zeci de portocale, le distribuim prin orfelinate și aziluri și de acolo în colo, Domnul cu mila. Credem că ne reparăm toate lacunele de peste an prin goana de hai-să-ducem-să-facem-să-dăruim-să-ne-scăpăm.

Se insistă pe ideea că acest Crăciun nu e o sărbătoare, ci o stare de spirit, un sentiment și mai ziceți voi. Atunci de ce nu spunem asta și în mijlocul verii? Ah, am uitat. Se spune că dacă te apuci de cântat o colindă în timpul verii, o să ai ghinion. Poate de aceea nu se pomenește de Crăciun decât când ne scrie roșu pe alb în calendare.

Îmi doresc să conștientizez că ziua în care Dumnezeu s-a coborât într-o iesle a făcut posibilă viața și în celelalte zile ale anului. Atât. Nimic mai mult. Poate așa o să-mi pregătesc inima de-a lungul anului, nu doar cu o zi înainte de Crăciun. Dumnezeu s-a coborât pe pământ, pe pământul ăsta care îi aparține cu tot ce este pe el, iar noi, o dată pe an, încercăm să adunăm păcatele sub covor, să facem o curățenie de suprafață și să sărbătorim salvarea lumii în straie noi, cu câteva feluri de mâncare în plus și cu casele împodobite, inimile rămânând la fel de întunecate și ponosite. Uităm că noi, cu toată destoinicia pe care credem că o avem, nu putem oferi nimic Creatorului. Pentru că tot îi aparține. Uităm să pregătim singurul lucru pe care putem să îl aducem la iesle. Inima.

Îmi doresc să am sărbătoare în suflet și azi, și mâine și toată viața. Să-mi fie inima o iesle, un cer în care cântă coruri de îngeri și așa să vă doresc și vouă! 🙂

Orologiul fără ore

Avusesem o perioadă de pauză de scris, iar cineva mă întrebase de ce. Nu știu exact ce i-am răspuns, însă cumva, mesajul meu se rezuma la faptul că nu voiam ca lumea să descifreze prea mult din rănile ce se ascund în spatele cuvintelor. Răspunsul pe care l-am primit atunci mi-a rămas în minte și… încă funcționează. Era cam așa: nu ai de dat explicații. Tu doar scrie. Lasă-i să creadă ce vor, lasă-i să se regăsească pe ei înșiși în ceea ce le dai să citească.

Poeziile contemporane nu sunt tocmai my cup of tea. În a doua lună de facultate am intrat într-o librărie și, nu știu ce-mi veni, că am întrebat de Orologiul fără ore al Anei Blandiana. Au găsit-o într-un final (culmea, că e librărie, că e bibliotecă, mereu aceeași pățanie: de abia găsesc cărțile de care întreb. asta în cazurile fericite) și am luat-o. Mă intriga titlul. Pentru mine a căpătat o semnificație personalizată; mi-am însușit numele și m-am căutat printre rândurile poeziei Anei Blandiana. Am înțeles că poezia, la fel ca proza, ascunde în spatele sensurilor denotative înțelesuri ce au fost cândva clipe de extaz, tristețe profundă sau momente de rătăcire pe care eul creator le-a trăit și a simțit nevoia să le uite, să se spovedească sau să le pună pe hârtie ca aducere aminte.

Îmi place să cred că fiecare cititor e un orologiu cu ore pe care doar el le are și niciodată în același timp cu altul. Are ora mi-e dor de tine, ora nu pot adormi, ora niciodată.

În urechile mele
Mări necunoscute
Bat din aripi.
Le simt cum se-nalță
După sunetul care-mi lovește timpanul
Trăgând între mine și lume
Draperia valurilor
Neauzite de ceilalți. (Fragment, Film mut)

Trăim într-o rană
Fără să știm
Al cui este trupul rănit,
Nici de ce. (Fragment, Într-o rană)

Și ultima din topul preferințelor…

Ca floarea tăiată
Cu petale-aripe
Ți-amintești cum cădeai
Printre clipe? (Fragment, Printre clipe)

Citim autori români în 2016 🙂

Sursă fotografie: Pinterest

Din inimă pentru altă inimă…

Drag, drag,  d r a g  prieten,

Aș putea să scriu o grămadă de chestii vesele, să înșir lucruri care sună a gol și să te las fără nimic. But that would be lame and ordinary, îmi spuneai tu odată…

Știu sigur c-am să trec de miezul nopții. Pentru că am impresia că stau de vorbă cu mine, așa, scriindu-ți. Iartă întrebările pe care mi le pun, dar știu că, pe undeva, suntem la fel. Și sper să am ceva de spus, prieten drag.

Cum e la tine? Parcă ieri ne întrebau ce vrem să facem mai departe. Și totul a venit așa, brusc. Inspirăm adânc doar acasă și în orele în care ceilalți cred că dormim. Visăm, de fapt; ne rugăm fără să rostim cuvintele. Întrebăm, cerem, ne dăm bătuți, ne adunăm ca să mai trecem de o zi. Nu e așa și la tine?

Îmi spuneai odată că unele lucruri nu trebuie îndreptate. Trebuie stricate și făcute altele. Ah, cum ți-am dat dreptate…

L-am auzit mulțumind pentru tine. Și mi-am adus aminte de toate momentele în care te auzisem, te ascultasem. Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu Tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta! Cuvintele astea rămân când eu, tu nu mai avem soluții. Când ne simțim singuri. De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta

Cândva mi-ai adus un fluture. De-ai știi de câte ori l-am privit pentru frumusețea și gingășia aripilor și jocul culorilor… Am învățat că totul se câștigă prin luptă și prin curajul de a fi diferit. Pentru că, drag prieten, noi nu suntem ca ceilalți. Suntem trimiși în mijlocul lupilor. Trebuie să fim blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii. Or, toate astea, șlefuirea asta, ne doare uneori. Până învățăm că suntem nimic fără El și că El face totul frumos la timpul potrivit.

Cântăm noi și-n fărâme sparge-mi voia, printr-o lovitură grea. Când mi-am dat seama de mesaj, m-am oprit. Nu am mai avut curajul să rostesc cuvintele cântării.

Însă vocea Lui, povestea poate să-ți schimbe. Să nu uiți asta, prieten drag.

Mi-aș dori să am mai multe de spus. Sau toate astea să fie spuse altfel. Dar, acum, primește-le așa cum s-au scris dintr-o inimă care îți duce dorul și care te poartă în rugăciuni. Și care zâmbește când te aude cântând.

Fii binecuvântat, prieten drag! Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la tine, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să îți dau un viitor și o nădejde.

Fotografie: Ciprian Moldovan

Către iubitul prietenei mele

Îți scriam asta în noaptea dinaintea zilei tale de naștere. Am scris textul pe telefon în timp ce mă gândeam la anii petrecuți împreună, în banca aia care se mișca atunci când scriam după dictare. Îți amintești? :))

Îmi vin acum în minte o groază de întâmplări din liceu. Coronițele de la Cristina, râsetele din timpul orelor și… cât a trecut?

Gândurile mele pentru tine sunt aceleași. Și să nu uiți că Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta dela tine, şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine. Isaia 54:10

La mulți ani, draga mea! Multe binecuvântări și… să ne revedem cât mai curând!!!!

E 0:49. E ziua ei. E născută în 10 DeCembrie – luna cadourilor, luna iubirii, luna în care nimeni nu are scuză suficient de bună ca să stea pe margine și să nu intre în bucuria întregii lumi.
E ziua ei. O cunosc de 3 ani și câteva luni, dar îmi pare că o știu de-o viață și poate că nu m-aș mira dacă într-o zi cineva mi-ar spune că suntem surori. Cu ea mă simt întotdeauna în largul meu. Știi, eu sunt foarte ciudată. Acum râd, acum sunt ironică (bine, sunt și sadică), acum parcă duc tot universul pe umeri, așa posomorâtă pot fi. Ea face parte din toanele mele. Se pliază pe stările mele enervant de schimbătoare și ciudate și ține pasul cu toanele mele. Sau, mai bine zis, mă face să țin pasul cu ea. Am învățat de la ea să râd din toată inima. Să râd la micile miracolele ale vieții, să râd cu poftă, să râd. O admir.

Tinere, când ai să dai de fata asta, să te consideri cel mai norocos băiat din lume. Fata asta ascunde o comoară în inima ei. Ai face bine să fii drăguț cu ea. Tatăl ei conduce lumea.
Da, are defecte. E femeie și asta le scuză pe toate. Perfecțiunea mă sperie. Ce ar fi femeile fără poșetele lor pline ochi cu tot felul de chestii? Sau fără colecțiile de pantofi? Sau fără mania cumpărăturilor? Sau fără câte o prăjitură arsă din când în când? Să fim serioși. Nu vrei să te însori cu o guvernantă.
Dacă ai de gând să o iubești doar o noapte, și asta înainte să îngenunchezi înaintea inimii ei, te sfătuiesc să pleci. Fata asta n-are inimi de pierdut cu tine. Nu are inimă de riscat, de făcut experimente. Nu! Are o singură inimă. În toți anii ăștia de liceu în care am împărțit aceeași bancă, același pix, aceeași portocală și aceleași idei, am aflat câte ceva despre inima ei. Are nevoie de dragoste mai mult decât ți-ai putea imagina. Are nevoie de ceva mai mult decât o dragoste de film cu happy-end sau dragostea din vreo carte de-a lui Jane Austen. Dacă te hotărăști să îi cucerești inima, gândește-te bine înainte. Îi iei inima pentru a pune în ea toată dragostea ce i-a lipsit ani de-a rândul. O iei pentru a aprinde luminița care s-a stins în nopțile în care ea plângea printre străini.
Să știi că ea visează la tine de pe acum. Nu știu dacă ea va putea să îți spună toate astea, așa că ți le spun eu.
Ai răbdare cu ea. Ai toată răbdarea pe care n-am avut-o eu, în egoismul meu și în mândria mea. De multe ori ea a fost mai puternică decât mine și mi-a dat bobârnacul de care aveam nevoie, dar să știi că ea are nevoie de tine. Pașii ei obosesc. Ochii ei lăcrimează. Inima ei suspină atunci când nimeni nu o vede. Are nevoie de ajutor în călătoria prin această lume. Are nevoie de chipul lui Dumnezeu oglindit în tine. Are nevoie să-și amintească de Creatorul care într-o zi a șoptit inimii ei să bată. Are nevoie să audă că e iubită. Merită toate astea.

Să o asculți. Să râzi cu ea. Să-i duci geanta chiar dacă te va refuza de fiecare dată. Să îi spui că e frumoasă. Să-i spui că o iubești chiar dacă va îți va arde cămașa ta preferată. Dragostea nu face grămăjoare sub covor. Dragostea uită, acoperă.
Vreau să vin la nunta ei și să văd că plânge de fericire. Vreau să văd acel sărut al unei „true love”, așa cum și-l imaginează ea încă de pe acum. Vreau să o văd alături de un fiu al cerului. Vreau să o văd radiind fericire.

E ziua ei. Ziua prietenei mele. DeCembrie? Pentru că descopăr frumusețea lui Dumnezeu în colega de bancă și prietena mea. Pentru că miracolele se întâmplă chiar sub nasul meu. Și pentru că visurile se împlinesc.

Sursă fotografie: Pinterest.

Poveste de spus la gura sobei

A fost odată o dimineață de luni. Cerul ei își sprijinea tâmplele de cerul pe care călcau pământenii. Era frig și erau stele în sufletul călătorului.
Marți s-a pierdut undeva între luni și miercuri; amorțire de gheață și reverii.
Miercuri și-a domolit frigurile. Privea cu drag numele scrise pe geamurile aburite ale trenului. Spre seară s-a înfuriat; oamenii erau nestatornici. De supărată ce era, s-a înserat mai devreme. Noaptea și trenul goneau prin zăpadă.

Mi-am scos copilăria din pod. Avea rugină pe piciorușe. Funia cu care fusese legată era verde; același verde pe care l-au păstrat ochii ei. Odată cu vechea eu pe care tocmai o scosesem din trecut, au năvălit amintirile unor ierni în care râdeam și aveam mâinile calde.
Săniuța. Fetița și bunicul. Bunica așteptând acasă, dojenindu-l pe bunic pentru că a ținut fetița prea mult la zăpadă. Bunicul privea fetița; fetița se uita în ochii de caramel ai bunicului. Zâmbeau ștrengar cu obrajii pișcați de frig.
Când am văzut sania… nu am recunoscut-o. Am spus că nu e cea de atunci. Dar ea era. Mică fiind cândva, sania îmi părea uriașă. Acum, priveam copilăria care-mi păruse atunci un univers uriaș.

Luăm amândoi săniuța și urcăm dealul alunecând și râzând.

– Alle, tu știi să conduci sania?
– Nu știu… ce ne facem?
– Păi, e simplu. Când vrei să oprești, pui piciorul așa. *demonstrație*

Drumul de sus până jos cu săniuța de atunci nu a fost chiar în linie dreaptă. Dar au fost râsete și chicoteli și bucurii și obrăjori îmbujorați și hai să ne mai dăm o tură!

Și știu acum că povestea copilăriei nu are sfârșit niciodată.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Narnia mea începe cu B

Rupere. Cu fulgi mari.
Asta mi-a spus  când l-am întrebat dacă ninge.

Când m-am trezit azi dimineață, Bistrița mea era de poveste. Avea câte o Narnie la fiecare felinar. De muuuuuuultă vreme nu a mai nins așa.
Când eram mică, încă de la mijlocul lui noiembrie îl întrebam dacă a nins; de cum mă trezeam, eram cu nasul lipit de fereastra bucătăriei. Vă dați seama ce bucurie era când, după săptămâni de așteptare și întrebări, mă trezeam, iar parcul din spatele blocului era alb.

15327562_373222216359596_790386761_n

Da, știu că știți că a nins azi. Cu toții aveți ferestre. Însă, nu despre asta e vorba. E vorba de o bucurie care a venit odată cu zăpada de azi. Mai sunt și aminitirile care seamănă cu oamenii de zăpadă.

Ajunsesem acasă; eram plină de zăpadă, iar mănușile erau leoarcă. Hai afară la zăpadăăăăăăăăăăăăăă. Mhm. Înainte de micul dejun. Ei povesteau în bucătărie. În casă era cald și micul dejun era gata.

– Știi, de multe ori am crezut că mă ceartă. Că mi le spune din răutate. Dar…
Îl luă în brațe.
– Așa vorbește el. După o vreme, i-am dat dreptate. Nu știe să le spună subtil. Așa e el.
Iubește. În felul lui.

15156772_365970423751442_2081722802455352354_o

Iubirea… așa cum o știu de mic copil, aici, acasă. E o Narnie frumoasă ce se vede de la fereastra care mi-a crescut în suflet. O port cu mine oriunde merg. Aici se țes visurile, aici cresc aripile.

Așa am să te iubesc. Am să te aștept acasă, am să îți spun să ai grijă cum conduci și-am să te strâng în brațe cât vrei tu și încă o bătaie de inimă.
Ne vedem acasă!

 

Fotografii: Grec Laurențiu și Tst Gerry.

 

Lecția din gară

Nu dormisem toată noaptea. Am avut timp să scriu și să îmi ordonez gândurile. Nu am scris despre mulțumire, dar cu câteva ore înainte, sărbătorisem ziua mulțumirii.

Mulțumim pentru binecuvântările care s-au revărsat din belșug peste casa noastră, dar și pentru încercări. Tot ce avem e dar. Tot ce suntem e Har. Așa scrisese. Au fost citite zeci de bilete cu mulțumiri. Zeci, sute, mii de binecuvântări, minuni, victorii. Iar mie, pe măsură ce cresc numărul binecuvântărilor, mi-e tot mai greu să mi-o amintesc pe următoarea. Pentru că întotdeauna, din nefericire, meditez mai mult la neajunsuri și nemulțumiri decât la binecuvântări. Și de multe ori, nu înțeleg acel nu care sfârșește într-o binecuvântare la vremea hotărâtă.

Am ajuns la 5 fără un sfert în gară. Era frig friguț. Așteptam să-mi iau bilet și să plec. L-am văzut trecând prin fața mea de vreo 6 ori. Mergea, apoi se întorcea. Își târa picioarele fără zgomot, avea privirea tristă și ducea o plasă mare în mână. Doamne, așa ochi triști nu am mai văzut niciodată.
Nu știu cât de cald îi era acelui străin. Nu știu dacă avea vreo casă sau dacă îl aștepta cineva undeva cu o cană fierbinte cu cafea. După ochii lui triști… nu știu.
În acea dimineață mi-a fost frig. Nu știu dacă mi-a mai fost atât de frig vreodată. Îmi apăreau ochii aceia mereu și mereu în minte. Am învățat cât de mult valorează chiar și o pereche de șosete în plus. Și, cred că nu o să mă mai plâng de căldură….

501. Diminețile reci.
502. Mănușile calde.
503. Cafeaua cu lapte.
504. Atunci când faci un cadou și vezi bucurie în ochii celuilalt.
505. Drumețiile.
506. Cursurile care nu încep de la 8.
507. Călătoriile matinale.
508. Căldura din mașină.
509. Cerul de după asfințit.
510. Lucrurile noi pe care le înveți de la profesorii pe care îi admiri.
511. Atunci când nu poți ajunge la un concert, dar cineva te sună ca să auzi o parte din ce se cântă.
512. Când cineva se oferă să îți țină loc.
513. Sandviș-urile calde.
514. Dușurile fierbinți.
515. Când te uiți la ceas și e .. :00
516. Când găsești la magazin prăjitura preferată.
517. Când se face verde și ai voie să treci.
518. Hainele ude pe care le scoți din mașina de spălat +

519. mirosul puternic de cocolino.
520. Când îți faci bagajul pentru acasă.
521. Când oamenii din jurul tău sunt atenți la nevoile tale.
522. Cadourile care te iau prin surprindere.
523. Oamenii care se țin de cuvânt.
524. Cuvintele simple și drăgălașe.
525. Când ajungi acasă de la cursuri și te pui în pat.
526. Orașele văzute noaptea, din depărtare.
527. Primele stele ale serii.
528. Ceața.
529. Pâinea proaspătă.
530. Când surprinzi pe cineva care lucrează cu pasiune la ceva.
531. Când te trezești în toiul nopții și încă mai ai câteva ore bune până trebuie să pleci la școală.
532. Clementinele.
533. Mirosul de portocale.
534. Când primești pachețele de acasă.
535. Plimbările de seară.
536. Casele vechi.
537. Gogoșile bunicii și supa fierbinte de pui.
538. Când te așteaptă. Când îți ies în întâmpinare.
539. Trenurile noi.
540. Ceaiurile îndulcite cu miere.

541. Porumbul fiert.
542. Cămășile albe.
543. Cărțile pe care le primești cadou.
544. Cărțile pe care nu le plătești tu.
545. Ceaiurile cu scorțișoară.
546. Târgurile de Crăciuuuuuuun.
547. Brazii împodobiți.
548. Stilourile noi.
549. Pandativele cu figurine de sezon.
550. Globurile de zăpadă.
551. Eșarfele călduroase.
552. Orele petrecute la bibliotecă.
553. Filmele bune.
554. Poveștile.
555. Cizmulițele de iarnă cu blanăăăăă.
556. Mănușile pufoase.
557. Lenevitul în pat în uniformă. Adică în pijamale.
558. Cititul în pat.
559. Citatele din cărțile noi.
560. Sunetul lemnelor ce ard în sobă.
561. Discuțiile cu prietenii.
562. Luminițele de Crăciun.
563. Diminețile în care nu trebuie să îți pui alarma.
564. Mâncarea gătită, caldă.
565. Decorațiile de Crăciun.
566. Orașele împodobite festiv.
567. Mobila nouă.
568. Îmbrățișarea bunicului.
569. Floricelele făcute în casă.
570. Prăjitura cu nucă de cocos.
571. Pizza.
572. Cadorile pe care le primești atunci când nu te aștepți.
573. Zăpada care scârțâie sub ghetuțe.
574. Fotografiile înrămate.
575. Căldura din tren.
576. Copiii care-ți zâmbesc.
577. Ceasurile de mână.
578. Felicitările făcute de copii.
579. Numărătoarea inversă până la Crăciun.
580. Lucrurile bune care ți se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin.
581. Încurajările.
582. Semnele de carte.
583. Declarația scrisă de micuțul care acum începe să cocheteze cu scrisul.
584. Teancurile de haine spălate și călcate.
585. Promisiunea revederii.
586. Pușculițele.
587. Mirosul de mâncare care te întâmpină când ajungi acasă.
588. Când te pui devreme la somn.
589. Bateria încărcată.
590. Brățara pe care o porți întotdeauna la mână pentru că îți reamintește de ceva.
591. Bulgărealaaaaaaaaaaaaa.
592. Peisajele de iarnă.
593. Omuleții de zăpadă din ceramică.
594. Conversațiile care nu se mai termină.
595. Când poți ajuta oamenii.
596. Bucuria la gândul că te întorci.
597. Mersul la țară.
598. Săniuța și peripețiile din zăpadă.
599. Darul unei noi zile în care te trezești sănătos.
600. Bomboanele.

Pentru soare și ploaie,răsărit și amurg
Zâmbet și lacrimi,pentru tot ce primim
Îți mulțumim, îți mulțumim.
Pentru dulcea chemare și harul primit
Clipe sublime ce în veci n-au sfârșit
Îți mulțumim, îți mulțumim.

To be continued…

Sursă fotografie: Pinterest

Despre tăceri

„15. Se poate tăcea pe fugă

Pe fugă se trăiește, pe fugă se gîndește, pe fugă se iubește, pe fugă se face dragoste, pe fugă se fac cele mai multe lucruri pentru care, odinioară, exista tot timpul din lume. Acum, tot timpul din lume nu mai există. L-a înghițit pământul.”
(Teoria Tăcerii – Iulian Tănase)

_mg_2343

Fotografie: Moldovan Ciprian

Cine este Iulian Tănase?

Să știi că la vîrsta de 43 de ani începi deja să ai o vagă idee despre cine ești, chiar dacă eu nu îmi bat capul cu asta. Știu că sînt tată, știu că sînt scriitor, știu că îmi place să fac radio. Probabil că mai e și altceva, probabil că mai sînt și altcineva decît tată, scriitor și om de radio, însă, din fericire, aceste etichete nu au doar suprafață, ci și adîncime, sînt multe emoții și sentimente puse în joc sub crusta vizibilă prin care sîntem percepuți de ceilalți, și cu adevărat important este, cred,  felul în care fiecare se percepe pe sine. Eu mă percep pe mine ca pe un conglomeros de emoții pe care se întîmplă să le torn în cărțile mele și în ceea ce spun la radio, însă intensitatea acestora este destul de palidă în comparație cu vuietul interior pe care îl simt pentru copiii mei. Calitatea mea de tată este absolut tiranică în raport cu toate celelalte.

Ce o să faci când vei fi… mic?

Sînt deja mic, niciodată nu am renunțat – dacă am înțeles bine întrebarea – la joc, la inocență, la naivitate. Îmi place să mă prostesc, să rîd, nu mă iau niciodată prea în serios, păstrez mereu o distanță regulamentată față de mine însumi pînă la evitarea oricărui pericol de a deveni un adult previzibil și plicticos. Sigur, apariția pe lume a propriilor copii m-a ajutat să plonjez încă și mai adînc în apele inocenței și-ale gratuității și-ale unei libertăți care, în cazul copiilor, sînt intacte, curate și fertile, în care și adulții, dacă ar renunța la măștile lor de oameni mult prea serioși, ar poate înota cu o incredibilă ușurință. Cînd o să fiu mic, o să fac și o să mă fac exact ceea ce fac acum, ca să îți răspund, precis, la întrebare.

Putem vorbi Tăcerea?

Tăcerea nu se vorbește, ea pur și simplu se tace și, uneori, iată, se scrie. E paradoxal, desigur, să vorbești despre tăcere, însă a căuta sensurile tăcerii, a încerca să înțelegi ceea ce poate exprima tăcerea reprezintă un demers perfect legitim. Sîntem oameni și tăcerea face parte din viața noastră, fie interioară sau exterioară. Eu nu am vorbit tăcerea, eu doar am scris despre ea. De curînd, am găsit într-o carte un citat din Marguerite Duras cu care sînt foarte de acord: „A scrie înseamnă și să nu vorbești. Înseamnă să taci. Înseamnă să urli fără zgomot“.

De ce ai ales să scrii o teorie a tăcerii într-o lume a gălăgiei ca la carte?

Am explicat în carte, în cele trei introduceri, de ce am făcut asta. Nu am nimic de adăugat.

Şi totuşi…  c i n e  este tăcerea? Cum arată?

Dacă Tăcerea ar fi o persoană, și nimeni nu ne impiedică să ne imaginăm (sau chiar să credem) că ea este o persoană, ar fi o femeie. Motivul pentru care mi-o imaginez ca fiind femeie este acela că femeile sînt misterioase. Bărbații nu mi se pare deloc că ar avea potențial de ființe misterioase. Așadar, Tăcerea este o femeie, oarecum înaltă, oarecum silfidică, în jurul vîrstei de patruzeci de ani, o femeie care a ajuns deja la o anumită înțelegere asupra vieții, o femeie care a avut suficient timp să vorbească, iar acum nu are nici o problemă să tacă. O femeie de patruzeci de ani are multe lucruri de tăcut.

Când s-ar descurca oamenii mai bine cu tăceri decât cu cuvinte?

Ca să parafrazez un proverb bine cunoscut, aș zice așa: „Dă-i, Doamne, vorbei tăcerea cea de pe urmă!“. Există multe situații – și am scris despre ele în carte – în care tăcerea ar fi o soluție infinit mai bună decît orice vorbă. Noi, românii, avem un proverb extraordinar despre tăcere (bine, sînt mai multe, dar ăsta îmi place mie foarte mult), care sună așa: „Ori zi ceva mai bun decît tăcerea, ori taci!“.

Ce sunt cuvintele pentru Iulian Tănase?

Cuvintele, pentru mine, reprezintă mai multe lucruri. În primul rînd, ele sînt niște prietene foarte vechi, niște prietene foarte bune ale mele, în care am mare încredere și sper că și ele au încredere în mine. Colaborăm de foarte mult timp. Eu le iubesc, și ele simt asta. Am simțit de mult ori că și ele mă iubesc pe mine. Apoi, în jocul scrisului, cuvintele alcătuiesc un fel de mașină a timpului cu care poți ajunge oriunde dorești, în trecut, în viitor și, desigur, în prezent. Ar părea că nu trebuie să faci mare lucru pentru a ajunge în prezent, pentru a fi prezent în prezentul tău, dar nu e chiar așa. Unii oameni își neglijează prezentul fie pentru că sînt mult prea legați de trecut sau de viitor. Scriitorii sînt legați, în general, de toate aceste timpuri, iar cuvintele îi ajută sau ar trebui să îi ajute să înțeleagă ce au trăit, ce trăiesc.

Ce ai face dacă mâine te-ai trezi pe o planetă unde toţi oamenii sunt muţi şi doar tu mai poţi vorbi?

Se spune că, în Țara Orbilor, chiorul e împărat. Nu cred că aș vrea să fiu Împăratul Muților. Pe de altă parte, nu poți tăcea decît dacă poți vorbi. Așadar, a fi mut, ca imposibilitate fizică de a vorbi, nu e totuna cu a fi tăcut. Dacă acei muți ar avea simțul auzului intact, probabil că mi-ar plăcea să fac o emisiune de radio și să le vorbesc despre ceea ce ei nu mai pot vorbi, despre dragoste, despre libertate, despre empatie, nu neapărat că m-aș pricepe la aceste lucruri mai mult decît oricare dintre noi, dar măcar aș putea exprima în cuvinte anumite stări și sentimente. De altfel, există mulți oameni care, deși au intactă facultatea vorbirii, au mari dificultăți în a-și exprima sentimentele, asta e un fel de orbire a vorbirii-cu-sens. Întotdeauna are sens să spui ceea ce simți.

Ai vreo tăcere preferată?

Dacă te referi la vreo tăcere dintre cele o sută șaptezeci și trei din carte, nu. Fiecare dintre ele are rostul ei, importanța ei.

La ce visează Iulian Tănase?

Știu cu exactitate la ce visez, însă e un vis (plural: visuri) care face parte din zona mea privată, intens privată, și prefer să nu vorbesc despre asta. Tot ce pot să spun e că acest vis nu are nici o legătură cu literatura sau cu calitatea mea de scriitor, ci numai și numai cu viața.

Se spune că şi tăcerea e un răspuns. La ce se poate răspunde cu Tăcere?

Există multe situații, despre care am și scris în carte, în care tăcerea este cel mai bun răspuns posibil. De exemplu, decît să jignești pe cineva, sub imperiul unui impuls de moment, e mult mai bine să taci. Decît să răspunzi unor jigniri care ți se aduc, e mult mai bine să taci. Tăcerea e refuzul de a intra într-un război din care absolut nimeni nu are de cîștigat.

Iulian, mulțumesc. 🙂

 

Vă povestesc despre cartea din poză în curând. Stați pe-aproape. Shhhht.

 

Creionul care vorbea fără să spună nimic

Am ieșit amândoi să cumpărăm mine pentru Creionul mecanic. Afară era senin, dar soarele avea dinți. Am început să mă plâng că e frig (evident, eu și frigul, not lovers). Mâna lui era caldă. Întotdeauna are mâinile calde. La un moment dat, îl întreb de ce ești tu fericit? Spune-mi trei motive pentru care ești mulțumit.
Vorbim cu un copil de șase ani.

  1. Pentru creionul ăsta.
  2. Pentru că pot scrie cu el.
  3. Pentru vremea de afară.

unknown000031

Fotografie: Ciprian Moldovan

Nu știu dacă ați sesizat ceva în motivele lui. În al doilea. Nu știu cât a gândit el răspunsul, dar mie mi-a dat o lecție. Îmi plac la nebunie chestiile de scris. Stilouri, creioanele noi și toaaaaaate minunățiile de game variate de pixuri. Dar, la ce bun dacă nu aș putea scrie? Un detaliu atât de nesemnificativ, și, totuși… e nevoie de sinceritatea tranșantă a unui prichindel ca să mă facă să realizez că a avea ambele mâini și a avea un trup sănătos e o adevărată binecuvântare. Cât despre vreme, îmi amintesc de cuvintele unui taximetrist. Era o luni dimineața, cu ceață și cu frig. În drum spre destinație, am spus ce ceață urâtă! Răspunsul pe care l-am primit, mi-a schimbat ziua și m-a învățat să accept binecuvântarile pe care eu nu le recunosc din prima.
– Domnișoară, din câte știu eu, e toamnă!

Asta îmi aduce aminte de Psalmul pe care îl citește uneori la începutul programului păstorul bisericii din care fac parte. Tu cercetezi pământul și-i dai belșug, îl umpli de bogății și de râuri dumnezeiești pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaia și-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătățile Tale, și pașii Tăi varsă belșugul. Câmpiile pustiului sunt adăpate, și dealurile sunt încinse cu veselie. Pășunile se acoperă de oi, și văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie și cântă. (Psalmul 65)

So, merg mai departe cu binecuvântările.

401. Borcanele cu dulceață. Gem. Compot.
402. Zacusca proaspătă.
403. Ardeii copți.
404. Luna septembrie.
405. Basmele.
406. Frunzele căzute.
407. Oamenii care te înțeleg și sunt dispuși să facă ceva pentru tine.
408. Drumurile cu trenul.
409. Oamenii cu care ai multe în comun.
410. Drumul spre casă.
411. Poeziile.
412. Drumurile acoperite de frunze.
413. Sunetul ploii de seară.
414. Podelele măturate.
415. Băile fierbinți.
416. Profesorii care inspiră încredere.
417. Sfârșitul orelor de curs.
418. Mesajele neașteptate.
419. Cadourile făcute celor dragi.
420. Telefoanele de acasă.
421. Revederile.
422. Spaghetele.
423. Porumbul fiert.
424. Cumpărăturile.
425. Somnul luuuuuung de după amiază.
426. Când cineva te așteaptă în gară.
427. Biletele de tren.
428. Piesa pusă pe repeat.
429. Oamenii prietenoși.
430. Mâncarea caldă.
431. Când te pui devreme la somn.
432. Mâncarea caldă.
433. Telefoanele de acasă.
434. Discuțiile creative.
435. Somnul odihnitor.
436. Cerul la apus.
437. Când poți fi de folos cuiva.
438. Ieșirile cu cea mai bună prietenă.
439. Cafenelele liniștite.
440. Ciocolata caldă.
441. Sunetul cheii în broasca ușii de la casă.
442. Corurile.
443. Cuvintele, mesajele din cântări.
444. Pastele gătite acasă.
445. Halatele pufoase.
446. Familia strânsă pentru cină.
447. Acasă.
448. Cafenelele deschise de curând.
449. Gândul că se apropie sărbătorile de iarnă.
450. Colinda preferată pusă pe repeat. (Nu-mi spuneți că voi nu ați început să faceți asta).
451. Scrisorile primite în dar de la copii.
452. Prăjiturile cu caramel.
453. Cartofii prăjiți.
454. Gogoșile făcute la bunica.
455. Sunetul lemnelor pocnind în sobă.
456. Pisica ce-ți adoarme în brațe.
457. Discuțiile amuzante auzite în tren.
458. Controlorii politicoși.
459. Căsuțele vechi de la țară.
460. Biblioteca veche a bunicii.
461. Castraveții murați.
462. Ceaiurile fierbinți îndulcite cu miere.
463. Programările la coafor.
464. Orele cu copiii.
465. Supa de pui.
466. Fularele croșetate.
467. Când cineva îți citește seara înainte de culcare.
468. Coletele care sosesc după întârzieri de câteva săptămâni.
469. Pijamalele de iarnă.
470. Episoadele serialului preferat la care te uiți în timpul liber.
471. Scorțișoara și frișca dintr-un cappuccino făcut acasă.
472. Când cineva îți scrie te iubesc.
473. Când poți dormi până târziu.
474. Când ți se spune că poți pleca acasă.
475. Serile în care călătorești cu trenul.
476. Cititul în tren.
477. Degetele stafidizate după o baie fierbinte.
478. Îmbrățișările lungi. Inima celuilalt bătând atât de aproape de inima ta.
479. Tratamentele care își fac efectul.
480. Căldura care te întâmpină acasă după o zi întreagă de alergat încoace și-n colo.
481. Fotoliile de lângă sobă.
482. Manichiura nouă.
483. Să privești o pisică ce se joacă.
484. Cititul sub plapumă.
485. Când primești răspunsuri după ce ai insistat multă vreme.
486. Mirosul cărților noi.
487. Liniștea dinainte să adormi.
488. Reîntâlnirile cu persoanele dragi.
489. Garoafele.
490. Gările pustii și cerul în culorile asfințitului.
491. Cuvintele puține și faptele care demonstrează totul.
492. Oamenii care sunt atenți la detalii.
493. Zilele calde de noiembrie.
494. Luminile stinse.
495. Lumânările.
496. Amintirile. Amintirile care fac popasuri lungi după miezul nopții…
497. Oamenii care știu să-ți însenizeze ziua.
498. Lucrurile mici care spun lucruri mari fără cuvinte.
499. Respirația liniștită a celui care daorme lângă tine.
500. Motivele de mulțumire. Nesfârșitele motive de mulțumire…

 

Trecutul are ochi de pisică

Am ținut o groază de pisici în casă. Da, în bloc. În ciuda acelor dacă înghiți un păr de mâț e bai! zgârie, nu se învață la lădiță, distruge perdelele, se învață cu mâncare fițoasă, se sălbăticesc, strică tapițeria aaaaaand so on, am avut o colecție de pufoșenii în apartament. Toate au primit nume ciudate. Majoritatea au ajuns la țară și au murit bătrâne și fericite.

Azi e ziua ei. A minunii ăsteia cu marea în ochi. Atena. Am găsit-o în 4 iulie, luni. Bac, proba scrisă la limba română. Știu că am ajuns acasă și, după ce am lenevit câteva ore, am ieșit în oraș. Am găsit-o la niște copii, undeva printre blocuri. Era într-o cutie de carton, pe jumătate moartă, cu ochișorii umflați și cu blănița murdară. M-am oprit. Majoritatea prietenilor mei știu că am o slăbiciune pentru pisici. Bineînțeles, ghemotocul ăla amărât și ca vai de el m-a topit. Copiii m-au întrebat dacă nu vreau să iau acasă micuțul animal. My mom would kill me! Am plecat. Mă tot gândeam la mititelul acela neajutorat și…. să mă risc? să merg după pisică? ce să faaaaac? bine, merg. o să dorm pe preș, dar tot mă întorc.

Booooooooooon. M-am întors. Și am așa am aflat că e pisicuță și că are conjunctivită. Alle, acu’ e acu’. Ai bac și tu adopți o mâță bolnavă. Ce faci cu ea? Am ajuns acasă. Nu am pățit nimic, din fericire. Adică nu am dormit pe preș. Am învățat (pseudo-învățat, adică citit, adică…. mda) pentru bac. Am tratat pisicuța până când într-o dimineață m-a privit cu ochișorii ăia mari și rotunzi și limpezi și… Doamne. <3

_mg_5054

Știu că în prima seară am culcat-o lângă patul meu, într-o cutiuță. A dormit buștean după ce a băut lăptic și și-a făcut o burtică rotundă, rotundă. De unde știu? Pentru că sforăia. Serios. Am avut eu multe pisici, dar niciuna nu a strănutat cât a strănutat Atena. Noaptea sforăia. Funny cat, I know. Fugea după mine prin casă, mieuna când mă vedea dimineața, mi se urca în brațe și pe umeri când citeam lângă ea. Și… torcea. Întotdeauna m-a fascinat torsul de pisică. Specialiștii nu-și explică fenomenul. Hihi. God is smarter than you, guys. Give up.

Era destul de ciudățică pentru ai mei. Da, avea un amestec ciudat de culori pe blană, dar eu o iubeam și așa. Să vedeți ce funny arăta când îi făceam baie. Până la urmă, ai mei au îndrăgit-o și ei. Era pisica familiei. Și… acum prinde șoriceii din ograda bunicii mele. Îi aduce pe terasă și se joacă cu ei. Doarme în casă și…. nu mai strănută acum. :))

Pisicuța asta îmi aduce aminte de multe… Trecut întrupat într-o felinuță.

Fotografii: Ciprian Moldovan

Viață suspendată și trăită în dor

14900393_10155143118146754_2549829370688126102_nAm luat o porție zdravănă de acasă. Mi-am vizitat fairy godmother-a. Sunt uimită; mereu am ceva bun de învățat de la ea. Toate șuturile (în undeva) pe care le-am primit de când am cunoscut-o m-au făcut să înaintez. Bine, după ture de bocit și de nu-s bună de nimic! Întotdeauna a avut ceva util să mă învețe. Am furat câteva replici, gesturi și idei de la ea. Mereu m-a inspirat să merg mai departe, să nu mă dau bătută și să muncesc pentru visurile mele. She is awesome. Și e prea puțin spus.

 

Așa. Revin. La un moment dat, mă întreabă ce citesc.

– Bilete de tren!

Asta… cam e pe bune! :)) În unele zile… cel mai bun citat e sosire în Bistrița la…. . Zău. Nu tu Miron Costin, Ionel Teodoreanu, Svetlana Aleksievici sau David Eagleman. Doar sosirea.

Citim și bilete de tren. Trăim în dor și ne întoarcem…. mai devreme sau mai târziu. Sau, poate niciodată. Sau….

 

Snow Feathers. I love you. Huuuugs and kisses until next time! Save all your kisses for me! 🙂

Scrisoare către un copil nevăzător

unknown000035

Citeam acum câteva zile că, dacă lumea întreagă ar fi oarbă, pe câți ai mai impresiona?

Suflet drag. Am vrut să îți arăt lumea. Am vrut să îți pun cerul pe un umăr și să îți îndrept bărbia pentru ca privirea ta să umble pe cărările dintre ele. Am vrut să îți pun în palme pui de rândunică. Ba nu. Ghiocei. Pentru că nu iau totul cu ei atunci când pleacă. Am vrut să îți pun culorile curcubeului la picioare după ce am fi privit amândoi picăturile de ploaie de pe geam. Ah, și câte am mai vrut să îți arăt… Dar ochii tăi s-au ferecat într-un întuneric greu. Ochii tăi au pietrificat lumina. Au ofilit razele până au devenit umbre. Umbrele și-au dat mâinile, și-au plecat capetele și au amorțit. Privirea ta e mereu rătăcită și drumurile ei nu duc nicăieri.

Tot ce am e risipă. E nimic. E un întuneric cu forme diverse cu care mă îmbrac, mă înconjor, mă alint. Tot ce am e obstacol în calea ta. Tot ce am te ucide. Pipăi cu mâinile drumul ca să nu cazi. Pentru că eu m-am înconjurat cu multe. Ca să am. Să atrag priviri. Să cuceresc alte și alte universuri care mi-au îngreunat zborul. Tot ce-am strâns pentru mine e povară pentru tine. Toate astea nu aduc nicio lumină- nici în palmele mele, nici în sufletul tău.

M-am întrebat ce aș putea să îți spun. Eu m-am obișnuit cu răsăriturile, cu apusurile, cu rouă, cu tot. Nu mai tresar de încântare; nu mă mai cutremură nimic. Așa că mi-am acoperit ochii. Am umblat o zi legat la ochi. Am pipăit obiecte și fețe. M-a cuprins o disperare profundă. Dar nu din cauza ochilor care nu vedeau, ci a sufletului orb, surd și mut. Mi-am spălat sufletul în boala ochilor lipsiți de strălucire. Mi-am dat seama că niciodată nu aș putea să te conduc printre minunile dintre gunoaiele acestei lumi, decât dacă nu eram eu însumi orb. Da. Privirile sunt furate de sticlă colorată. Sufletul însă… el vede. Pentru că sufletul nu ne aparține. Are ceva în el. Ceva neîntinat care ne permite să atingem clipe de har.

Înainte să te iau de mână, trebuie să fiu orb. Orb în fața judecății care privește la fața omului, a lucrului. Când sunt orb de ochii aceștia, sufletul meu nu mai e o oglindă. E un izvor care inundă seceta ochilor profani. Vreau să fiu orb alături de tine. Doar așa voi înțelege zgomotul valurilor care se izbesc de stânci, doar așa voi învăța să recunosc pașii celui iubit, doar așa voi putea să deosebesc bunătatea de viclenie. Dacă voi fi orb, voi învăța să ascult. Voi învăța să prețuiesc. Voi învăța să iubesc. Învață-mă să fiu orb.

 

Ți-am scris eu, Ucigașul clipei.

 

Fotografie: Ciprian Moldovan

Despre apusuri sau cum se leagă Duminica la șireturi

Când am citit răspunsurile, mi s-a făcut pielea de găină. Poate că, trecând prin anumite ipostaze în ultimul timp, am învățat să găsesc frumusețea până și în cele mai mici detalii. Ceea ce iubesc eu la interviuri e felul în care fiecare pasiune, fiecare talant, fiecare dar are o poveste fascinantă, doar să întrebi. Să asculți. Ssă observi detaliile. Măiestria din pasiune.

Șiiiiiiiiii, primul interviu de pe blogul-căsuța-nouă e cuuuuuuu un fotograf. Pot să spun că e printre preferatele mele. De ce? Citiți și o să aflați. Mie mi se pare complex în simplitatea-i plină de detalii și sinceritate.

Vă invit să dați like paginii lui. O găsiți aici Grigore R. Fotografii.


Cine e Grigore R.? 🙂

Grigore R. e un om bun, un om cu zâmbetul până dincolo de urechi, plin de energie.

 

Cum te-ai apucat de fotografie?

Acum 5 ani și jumăte am văzut un  anunț într-un ziar local online, cum că urma să se organizeze un curs de fotografie pentru cei pasionați de așa ceva; eu nu eram pasionat de fotografie la acea vreme. Mă gândeam că trebuie să ai o latură artistică destul de dezvoltată ca să poți într-adevăr să transmiți ceva prin fotografia pe care o faci . Eu nu aveam aparat foto profesional la acea vreme, numai unul compact pe care l-am cumpărat în anul 2007 pentru a putea face poze la concertul lui Dj Tiesto, un dj ce mi-a plăcut tare mult. Cu acel aparat compact am început să mă joc, să fac din ce în ce mai multe cadre, încercând să aplic ce învățasem la curs. Am ajuns să fiu limitat de acel aparat,  și, observând că încet, încet , încep să văd cu alți ochi tot ceea ce mă înconjoară, am decis să fac o investiție mai mare într-un aparat semiprofesional, iar de aici a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia, am început să îmi dezvolt latura artistică (eu nu credeam că am așa ceva), și să o iau la pas prin Bistrița, fie și nu numai să îmi potolesc setea de fotografie.

1074348_10201608662761316_160435704_o

Cum crezi că ar fi lumea dacă ochii noștri ar putea face fotografii?

Dacă ne limităm numai la fotografie (chiar și eu mi-am pus întrebarea asta de foarte multe ori), cât de frumos ar fi să putem face fotografii cu ochii și să putem reda exact ceea ce vedem, mai ales atunci când sunt momente care s-ar putea să nu se mai repete niciodată! Dar… dacă mă gândesc la oamenii care au suflet rău și care ar avea această abilitate,  cu siguranță lumea nu ar mai fi la fel de frumoasă.

892166_10200981504122742_1782604513_o

Să spunem că într-o zi găsești lampa fermecată a lui Aladin. Care ar fi una din cele trei dorințe?

Pe lângă sănătatea pe care ne-o dorim cu toții, una dintre dorințe ar fi să mă pot teleporta.

 

La ce visezi?

La un apus pe un vârf de munte,  cu nori negri aprinși de soarele ce se afundă în mare.

 

Ce anume te fascinează la oameni?

Complexitatea lor. Tot  timpul compar mașinăriile pe care le avem în jurul nostru cu felul în care suntem noi „construiți”, de la mobilitate, la gândirea pe care o avem.

 

De ce o fotografie poate vorbi mai bine decât o pot face cuvintele?

Având în vedere că eu fac parte dintre cei ce nu au tot timpul cuvintele potrivite la ei pentru a-i explica cuiva ce am văzut, mi-e mult mai ușor să fac o fotografie și eventual să mai adaug două, trei indicii dacă e nevoie, și oricum sunt mult prea multe detalii pe care ai putea să le scoți în evidență, scriind sau vorbind mult prea mult… sau nu.

 

Dacă ar fi să răspunzi prin fotografie întrebării cum se leagă Duminica la șireturi?, ce ai fotografia?

Mi-a venit în minte una dintre fotografiile pe care le-am făcut acasă. Ploua, soarele apunea se vedea de după un deal împădurit o lumină portocalie reflectând din nori, ploua torențial în partea stângă fapt care accentua și mai tare culoarea,  iar în dreapta era o zonă unde norii nu mai erau și se vedea albastrul cerului. O combinație de culori ce m-a făcut să stau la geam până s-a lăsat întunericul.

 

1909402_644481122253829_1068999013_o

Fotografiile sunt făcute de Grigore R. și preluate de pe Facebook. E Bistrița mea. Cum am mai spus cândva, frumoasă-i Bistrița prin obiectivul lui Grigore!

Don’t you think?:)

Grigore, mulțumesc pentru răspunsuri. Pentru minunile de care mi-ai amintit. De fotografiile cu Bistrița. Cu acasă.

De ce Aripi din cioburi?

Visul numărul 3 – bifat. Da. Blogul ăsta e unul dintre visurile mele. Acum are căsuță nouă. ♥

De ce Aripi din cioburi? Ah, e o poveste așa de lungă aici. Nu mai știu cum mi-a venit ideea. Știu doar că a fost ceva spontan, mi se părea că sună fancy, așa că, on the spur of the moment, am pus titlul ăsta și pam pam, așa s-a născut blogul. Ceva mai târziu, avea să mi se confirme faptul că am ales ceva ce urma să fie testat pe propria-mi piele.

Cine sunt? Prea puțin contează numele meu. Mai mult contează ce fac. Cum fac și de ce.

Când mă întreabă oamenii despre ce scriu, întotdeauna am un moment de ezitare. Răspunsul gravitează în jurul motto-ului pe care l-am ales pentru blog. Tot ce am e dar, tot ce sunt e har. Scriu despre oameni. Scriu despre momentele frumoase care îmi fac paharul să dea peste. Scriu despre binecuvântările zilei de azi, mulțumesc pentru cele de ieri și mă rog pentru cele de mâine. Mi s-a spus de multe ori că e un nume mult prea dur și că imaginea la care trimite nu mă reprezintă. O vreme am crezut toate astea, însă într-o zi, am stat de vorbă cu un erou. Cu Simona Pop, mai exact. A fost un interviu extrem de emoționant și motivant. Când Simona l-a mutat pe blogul ei, în descriere spunea așa: am înțeles că împreună cu Dumnezeu, poți face aripi din cioburi…

Atunci am înțeles cu adevărat semnificația cuvintelor pe care le vedeți și voi când citiți blogul.

În ultimele săptămâni m-am întrebat de nu știu câte ori Doamne, ce caut eu aici? Sunt în stare de ceva bun? Nu era vorba de mers până la capăt. Era vorba de următorul pas. În ultimul timp m-am văzut ca David, doar că… puțin altfel. Nu știam cu ce lupt. Nu știam dacă armele mele sunt bune la ceva. Vedeam o armată întreagă de ostași-Goliat și parcă în fiecare dimineață când mă trezeam… erau tot mai mulți. Da, drumul meu trece pe acolo. Și poate că și al tău seamănă cu imaginea de care tocmai spuneam.

Rătăceam pe o stradă dintr-un oraș străin, când, aud o voce. O să reușești! Cineva vorbea la telefon în stânga mea. Mi-am adus aminte de ceea ce a spus David înainte să-l doboare pe Goliat Tu vii împotriva mea cu sabie, cu sulița și cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel… Mi-am adus aminte că eu cred în Dumnezeul lui David. Pentru că e Dumnezeul meu.

Aripi din cioburi pentru că planurile mele nu sunt planurile Lui. Pentru că uneori e nevoie de prelucrare, de șlefuire, de o zdrobire a răului din mine pentru ca oglindirea chipului și asemănării Lui să fie posibilă.

 

Ești binevenit aici; nu promit că tot ceea ce vei citi îți va hrăni sufletul. Nu promit că voi avea întotdeauna ceva important de spus. Eu îmi scriu povestea. Tu alegi ce faci mai departe.

 

Țin să mulțumesc (ah, așa de sărac mi se pare cuvântul ăsta) celor care au făcut ca visul meu să se materializeze în ceea ce vedeți și citiți acum. Mă refer la Moldovan Filip și la Trenca Viorel. Totul s-a petrecut așaaaaaa de repede, încât nu îmi vine să cred. Sigur nu visez?

 

Nu… nu visez. … tot ce sunt e har.

Fotografie: Ciprian Moldovan

Jurnal de octombrrrrrrrie

Și m-am oprit din citit cursul de folclor literar. E teribil dorul de casă. Dar mi-a venit acasă aici astăzi. Mi-a venit Bistrița în două mâini mititele care m-au luat în brațe. Mi-a venit acasă în porții mici.

Sunt acasă. Am ajuns. A C A S Ă . Înțelegi? Acasă… Îmi tot spun asta de când am ajuns ca să nu uit. Gust de acasă.  De n o i .  De împreună. De bine-ai venit. De mi-a fost dor. Dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor, dor. Asta nu se poate citi cu voce tare.

…… pentru că cineva îmi spunea că dacă spui cuiva pe nume, atunci înseamnă că îl/o iubești. Iar eu iubesc dorul pentru că mă ajută să număr zilele, îmi amintește să îmi iau umbrela atunci când plec, mă conduce printre oamenii morocănoși înspre casă.

…… Apoi, agitația produsă de locomotiva care venea gâfâind. Treptele, coridorul, compartimentele. Telefoanele. Trenul întârzie. Mi se descarcă telefonul. Dar așteaptă-mă. Ajung.

Aglomerație. Frig. Geamuri reci de care se lipesc palmele atunci când cineva trebuie să treacă printre noi. Biletele la control. Cerul alerga pe șine. Soarele fierbinte ne trimetea o lumină rece pe chipurile tăcute. Oameni care aleargă așteptând, stând pe loc. Stațiile își primesc nemișcate călătorii. Fiecare merge acasă. Fie că sunt așteptați sau nu, toți se întorc. Eu merg acasă.

A. C. A. S. Ă.    a……. c…a…..s…..ă…….      acasă. Acasă, acasă, acasă. Acasă……..

Oricât aș fi plătit, dacă spuneam că duc cu mine un munte de dor, un univers de dor, un infinit de dor, nu mă mai urcam în tren. Noroc că l-am ascuns într-un buzunar mititel, lângă biletul de tren. Shhhhhhh. Imediat ajungem acasă. 

Opririle mi s-au părut clipe de infinit în care s-au mai urcat și alte universuri. Eu îl țineam strâns în brațe pe al meu. Și îi cântam în gând același cântec cu care plecasem. Același refren. Mă întorc în curând. Vin repede. Așteaptă-mă….

 

L-am sunat să mă aștepte. Pentru că Dor era greu. Era obosit. La fel ca mine. Obosit și obsedat de nu mai avem mult. Ajungem imediat. Și știi că te așteaptă. Și…. ultima gară. Frig. Tremur. E un frig pe care l-am adunat în cinci zile. În cinci infinite de distanță, cinci ploi acide, cinci lumi fără tine. Cerul arde deasupra trenului. Arde. Arde și inima mea. Cerul îmi reflectă durerea care se stinge în direcția din care am venit. Sunt acasă. Mașina, scările, ușa deschisă. Ușa deschisă. Des-chi-să.
Mă aștepta în prag.

Fotografiile sunt făcute de Grigore R.

Tst Gerry, mulțumesc. Întotdeauna mă simt acasă când văd Bistrița prin obiectivul tău.
Ia aruncați o privire pe pagina lui. O găsiți aici Grigore R. 🙂

Dorul de casă are gust de spaghete

Dorul de acasă are gust de spaghete.
Și de îmbrățișări. Îmbrățișări dinastea n-ați mai văzut. Știți ce spun ele?
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Ce dor mi-a fost.
Doamne… Doamne, ce dor mi-a fost!
 
Mă distrează teribil schimbările de domiciliu de la început de toamnă. Alea de pe Facebook. Mă distrează pentru că… nu te muți așa, pur și simplu… cu un geamantan și o sticlă de 5 litri de apă. Pentru că… tot la mami și tati ajungi în weekend. Pentru că ți se face foame. Pentru că rămâi fără mâncare. Pentru că ți se face dor.
Acasă nu înseamnă blocul, apartamentul, camera în care ai crescut, ci brațele care te-au primit când ai încasat prima trântă, când proful ăla ți-a pușcat un 2, când ceilalți au râs de tine și de perla pe care ai spus-o la biologie. Acasă înseamnă masa aia mică din bucătărie, biblioteca ticsită cu cărțile de povești, dulapul cu hainele alea vraiște care cad când deschizi ușa, acvariul cu pești și ghivecele cu florile ale mamei.
Și au trecut. Visul meu e mai conturat cu câteva zile și ceva permise. A plâns în prag, s-a cuibărit în brațele tale și vrea să rămână acolo. Măcar câteva clipe, câteva ore, câteva veșnicii. Măcar în noaptea asta. Îți promit că nu va spune nimic. Va dormi liniștit, își va odihni aripile. Pentru că e  a c a s ă . Și îi este îndeajuns. Pentru că acasă ești tu. Noi.
Dorul de casă are gust de întârziere de tren, apus de soare văzut prin geamuri zgâriate, cer dureros de octombrie și lacrimi de bucurie. Și de….
Să te odihnești, ai zi lungă mâine >:D<
E groaznic de frig. Ia o sobă cu tine! :))))
Neața, rază de soare, trezește-te și dă lumină în jur! A, da… și să te îmbraci că e frig.
Noapte bună. Îmi lipsești.
Ai ajuns cu bine?
Spune-mi cum ți-a fost drumul.
Hai acasă. 
Și da… are gust de spaghete. Pentru că doar acasă le gătim împreună. Dar asta… e deja altă poveste.
Fotografie: Ciprian Moldovan

Despre o seară rece și alte detalii

Mereu uit pe care parte e inima. Râdeți, faceți mișto, dar eu mereu uit. Norocul meu că am două cadre medicale în casă și aflu și unde e hipotalamusul și care-s alea două tipuri de hormoni pe care îi secretă și unde sunt depozitați. Așa. Revin. Aflu eu pe care parte e (iar cred că am uitat…), așa, și că e de mărimea pumnului… și asta am uitat. Nici interlocutorul meu nu era sigur. Eh, nu prea contează a zis în treacăt. Ba da. Dumnezeu e foarte atent la detalii. 

d24fd39d2c69e48828910c4733492608

Cum facultatea începe să rupă filele vacanței, le-am spus că săptămâna asta vreau să mă iubească și să nu carecumva să îmi caute nod în papură :)) E o săptămână taaaaaaaaare agitată, cei care începeți facultatea știți asta. Și repet. Dumnezeu e foarte, foarte atent la detalii. Mă bazez îndeosebi pe pasajul ăsta:
Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puțin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea strălucește ca ziua, și întunericul, ca lumina. Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.

E luni. O seară rece de septembrrrie. Și… cineva e atent la detalii.

E cam frig, ești bine îmbrăcată? Ai grijă de tine. E seară.

Poate te-ai întors singur acasă. Poate nu te-a sunat nimeni ca să te întrebe unde ești, ce faci, dacă ți-e frig sau foame. Întreabă tu. Fă pe cineva să zâmbească. Urmărește reacția oamenilor. Îți garantez că ai să zâmbești la bucuria lor.

Fiți atenți la detalii. Fiți atenți la nevoile celor din jur. La prieteniile cu care vă lăudați. Pay attention, cum se zice.
Eu le mulțumesc celor care o fac. Sunt mai ceva ca o ceașcă de ceai fierbinte într-o seară de toamnă…. Pentru că detaliile astea încălzesc inima.

 

Fotografie: Pinterest

Ploi în pustiu

Știți ce am observat? Că e tare greu să fii mulțumit când ai de toate. Că numărul de binecuvântări crește tot mai anevoie din cauză că am început să credem că toate ni se cuvin, că totul ne aparține, că trebuie să avem totul.
Ploi în pustiu? Da. Pentru că picătură cu picătură, paharul nostru e umplut până dă peste. Și chiar și atunci, Dumnezeu încă toarnă, încă binecuvântează…

Ah suflete… Binecuvântează. Și nu uita niciuna din binefacerile Lui…
301. Globurile de sticlă.
302. Cafeaua turcească.
303. Machetele.
304. Vapoarele.
305. Biscuiții cu ciocolată.
306. Parbrizul șters.
307. Ploaiaaaaaaaaaaa.
307. Mirosul de după ploaie.
308. Curcubeul.
309. Covrigeii împletiți.
310. Aerul de după ploaie.
311. Portbagajul pliiiin cu pepeni.
312. Apusul văzut din mașină.
313. Jeleurile.
314. Cafeaua cu muuuult lapte.
315. Pâinea proaspătă.
316. Dragostea de părinte.
317. Bornele kilometrice.
318. Mirosul de cafea.
319. Locul din dreapta șoferului.
320. Impresia că luna și stelele merg cu tine.
321. Când te sună cei de acasă.
322. Când știi că cineva se roagă pentru tine.
323. Pădurea Bogata.
324. Când cineva îți piaptană părul.
325. Pernițele cu ficăței. (sunt niște chestii super mișto de la Fornetti. Nu strâmbați din nas (așa cum fac eu înainte de a gusta ceva nou), dacă nu ați încercat. Sunt geniale, if you ask me.)
326. Livezile cu pomișori încărcați.
327. Gesturi prietenoase neașteptate.
328. Ședințele foto.
329. Frunzele care încep să cadă.
330. Primele zile din septembrie.
331. Sunetul frunzelor de sub pașii noștri.
332. Pădurile.
333. Feliile de pizza.
334. Cărțile de colorat.
335. Veverițele. Alea care vin și îți iau nuca din palmă.
336. Izvoarele cu apă rece.
337. Cei care te ascultă atunci când ai nevoie.
338. Râsetele cu lacrimi.
339. Bagajele pentru o nouă călătorie.
340. Rechizitele noi.
341. Moldova.
342. Peisajele din Moldova.
343. Taberele.
344. Aparatele foto.
345. Iașiul.
346. Casele memoriale.
347. Oamenii prietenoși.
348. Fotografiile reușite… din greșeală.
349. Palatul culturii din Iași.
350. Excursiile cu autocarul.
351. Premiile.
352. Copii care scriu.
353. Cățelușii.
354. Ajutorul neașteptat din partea unui om care nu e dator să facă nimic pentru tine.
355. Surprizele care ți se fac fără să meriți.
356. Când cineva are încredere în tine.
357. Zilele calde de septembrie care parcă sunt zile de vară.
358. Înregistrări audio.
359. Declarații sincere.
360. Cărțile de colorat.
361. Planurile de călătorie.
362. Când răsfoiești fotografiile dintr-o excursie.
363. Râsete.
364. Galeriile de artă.
365. Citatele scrise pe diferite obiecte.
366. Clepsidre.
367. Creionele colorate ascuțite.
377. Vasele spălate și așezate în dulap.
378. Borcanele cu zacuscă.
379. Borcanele cu dulceață.
380. Bluzițele de lână. Largi.
381. Buchetele de flori.
382. Mailurile cu scrisori de încurajare.
383. Covrigeii vanilați.
384. Cămășile.
385. Prichindelul care pleacă la școală.
386. Prichindelul care se întoarce de la școală și te ia în brațe.
387. Plăcintele calde.
388. Constelații.
389. Oamenii cu suflete frumoase.
390. Textele scrise târziu.
391. Ideile bune.
392. Alarma de dimineață.
393. Greierii care încă mai cântă în serile de septembrie.
394. Promisiuni nădăjduite.
395. Scrisorile de mână.
396. Vederile.
397. Veștile bune.
398. Caietele noi.
399. Clopoțelul care anunță pauza.
400. O nouă zi. Începutul ei. Cafeaua de dimineață și micul dejun.

PS.: To be continued…
PPS.: Tu te-ai apucat de listă?

”… să treacă scrisoarea asta din mână în mână…”

Scena  I

Actul IV

Scena este luminată în întregime. Apare personajul. Poartă costum şi e încălţat.
–  Iată-mă din nou aici. (face o piruetă)
–  Cine eşti?
–  Sunt tot eu.
–  Am cutreierat lumea şi am învăţat să fiu om. Să râd, să merg, să plâng.
–  Am învăţat multe meserii. Am trăit fiecare rază de soare, fiecare strigăt al unei furtuni, fiecare clipă de întuneric.
–  Am fost brutar. Am învăţat să hrănesc mulțimea. Asta nu înseamnă că ei s-au săturat întotdeauna; unii au rămas flămânzi. Alții au spus că mâncarea e prea rece. (scoate un cufăraş din buzunar) Am fost căutător de comori. Câteodată toată căutarea mea era zadarnică și îmi părea că toată lumea asta era un morman de gunoi. Am învățat să scot miracolele din lucrurile banale. Asta fac poeții. (pauză)
Profesor mi-am fost doar mie și întotdeauna în orele târzii ale nopții. M-am învățat,  m-am pedepsit, m-am șlefuit.
–  Acum sunt un morman de file mototolite. Oglinzi sparte. Monștrii fricii, urii, mâniei, răzbunării. Zdrențele de care mă dezbrăcasem. Dar mai sunt ceva. Sunt un teanc de file albe pe care nu scriu eu. Acolo mi se scrie o inimă curată, pași care nu se clatină și speranțe care nu se sting. Acolo mi se scriu aripile.
–  Acum cred că pot să mă întorc.
(lumina se stinge. Rămâne o singură rază îndreptată înspre personaj. Acesta îşi scoate încălţămintea şi se întinde pe podea. Inspiră profund)
–  Dacă e ceva cu care aş vrea să rămân… (pauză, ca şi cum s-ar gândi). Cred că aş vrea să nu uit să clipesc.
–  …
(linişte. Personajul rămâne culcat. Nu se întâmplă nimic.)
–  Poate ar trebui să stau cu faţa în jos.
(se întoarce şi rămâne nemişcat)
–  Pesemne că nu vor să mă primească înapoi.
(personajul se ridică. În acel moment, se aude ceva căzând pe podea. Se face lumină din nou. Personajul ridică obiectul şi îl arată publicului)
–  O cheie.
–  (o studiază în lumină) O cheie ruginită.
–  Ce aş putea face eu cu o cheie ruginită?
–  (i se luminează faţa) Aş putea căuta uşa care se deschide doar cu această cheie.
–  (posomorât) Am întâlnit atâtea uşi în drumul meu….
–  Le exclud pe cele deschise.
–  Doar nu mi s-a dat o cheie pentru o uşă deja deschisă.
–  Dacă plec….
–  Iar primejdii, prăpăstii….
–  Dar aş mai încerca o dată pentru toate apusurile.
–  M-aş mai încumeta în lume ca să văd cum se schimbă anotimpurile.
–  Şi cum iubesc bătrâneii.
–  Şi cum bat clopotele bisericilor.
–  M-aş mai duce o dată. Pe acelaşi drum. Mai atent la miracole.
(îşi ia pantofii şi îşi leagă încet şireturile)
–  Călătorule…. la drum!

(îşi pune cheia la gât şi se îndepărtează)

Citește aici actul I 🙂
Citește aici actul II 🙂
Citește aici actul III 🙂

Sursă fotografie: Pinterest

Suflete condeie

Am fost cititor, scriitor, ascultător. Un condei printre multe alte condeie. Am plecat neștiind la ce să mă aștept. Am ajuns într-o Moldovă frumoasă și cu oameni și mai frumoși. Am realizat asta abia în ultima zi, când despărțirile mi-au furat lacrimile pe care nu știam că le am. Ce tot zic eu aici? Sigur o să uit ceva. Pentru că au fost atâteaȘi pentru că suvenirurile cu care se întoarce inima rămân lipite de suflet și devin amintirile pe care le scriu acum. Ca să am ce răsfoi când mi se face dor.

V-aș sfătui să vă faceți un ceai pentru că urmează să citiți o poveste. Despre cuvântul scris. Și despre scriitori.
Am presărat articolul cu câteva creații scrise pentru provocarea făcută de Andreea Marin în tabără. Ne-a strâns într-un cerc și acolo am vorbit… despre cuvânt, despre artă, despre noi.  Fiecare a avut câte un bilețel. Ne-am jucat și a ieșit ceva splendid. Îmi pare rău că nu pot pune toaaaaate creațiile. Mulțumesc celor care mi-au dat acordul pentru publicarea textelor în acest articol. Am un copil care îi scrie naturii, am un tânăr ce face alfabetizarea aborigenilor, un trandafir pus la un rever, un pantof și un aparat foto – fotograful oficial al taberei s-a pus în pielea aparatului și ne-a spus ce a văzut, ce a simțit. Este vorba de Andreea Marin.

A ta mână o escaladez, cu ale mele degete mici, în absența ta…lumea pare prea mare pentru un tânăr băiat ce abia a învățat să îți cuprindă frunzele cu drag și să îți asculte vocea duioasă. Drumurile cu frunze ce le străbăteam seara, acum par a se fi asfaltat în stingherism. Capăt frică odată cu îndepărtarea minunatului tău freamăt. Oh, natură, unde ai dispărut?
Ștefan Răschip – O, dragă natură…

Petre Crăciun spune că puterea unui tânăr condei este la fel de mare cu cea a unui armăsar de rasă, aflat la prima sa cursă în libertate.
Care e povestea concursului „Tinere condeie”?

Petre Crăciun: Debutul și cea mai mare parte a istoriei Concursului național de creație literară pentru elevi Tinere condeie se leagă de numele profesorului și scriitorului Tudor Opriș. Totul a început în anul 1967, când concursul a fost inițiat cu susțienerea Ministerului Învățământului, cum se numea atunci. Au trecut 50 de ani, iar concursul, cel mai vechi și mai prestigios din țară, a continuat neîntrerupt, cu toate momentele dificile care i-au amenințat existența.
În paralel cu concursul a apărut și Cenaclul Săgetătorul, din care făceau parte, în gerenal, laureații etapei naționale, cei care luau parte și la taberele estivale de creație, o noutate pentru acele vremuri (și o raritate în ziua de astăzi!).
Numele lui Tudor Opriș poate fi găsit pe 60 de volume de versuri, memorialistică, traduceri, critică şi istorie literară, şase ediţii ale unor clasici, peste 88 antologii ale copiilor şi adolescenţilor talentaţi. Este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare – născute la noi în 1834 – şi al debutului şcolar al scriitorilor români din 1820 până în anul 2000. Fertila şi îndelungata sa activitate, de iniţiator al concursurilor naţionale de creaţie şi presă şcolară, de autor a sute de antologii literare ca şi aceea de editor a numeroase volume individuale de creaţie literară a elevilor din România, a contribuit la promovarea a numeroşi scriitori şi a multor personalităţi cuturale din ţară şi diaspora.
Dintre numeroasele antologii de literatură dedicate copiilor, reținem: Copii poeţi, cu prefaţă de Victor Eftimiu, 1968, Zâmbetul muntelui, 1973, În inima mea e ţara, 1973 sau Sunt primăvară de april, 1983, toate apărute la Editura Ion Creangă, cea mai importantă editură pentru copii dinainte de 1990.
Scriitorul Tudor Opriş, care a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București pentru Copii și Tineret, a trecut în neființă în noaptea de 22-23 ianuarie 2015, după o viață întreagă dedicată activității didactice și literare.
Ministerul Educației și Cercetării și-a dorit ca acest concurs să nu se oprească aici, căutând soluții pentru a asigura continuitatea sa. Mă bucur că am fost eu cel ales pentru a duce mai departe Tinere condeie.
Au trecut aproape doi ani de atunci, timp în care s-au desfășurat două etape naționale, au avut loc două tabere de creație în aceeași locație – cea de la Muncel – și, iată, a apărut deja prima antologie la care am muncit un an încheiat.

Care este puterea cuvântului unui tânăr condei?

Petre Crăciun: Este foarte mare pentru că suntem la vârsta când conștiința de tânăr scriitor se întâlnește într-un mod unic, inocent, cu tumultul de gânduri, de speranțe, de întrebări care se năpustește nestăvilit asupra colii de hârtie sau, mai degrabă, paginii de calculator. Este momentul marilor experimente, când vântul cald se întâlnește cu cel rece, când cerul este mai jos decât la orice altă vârstă, când iarba poate avea orice culoare, păsările stau pe loc, iar copacii zboară pe deasupra loc, când zânele fug din paginile cărților și se întâlnesc cu muzica rock, asistând, când se pornește orga lunii, la un sărut furat la adăpostul copacilor din fața casei. Orice poate ieși din această poțiune dulce-amăruie și ce este mai captivant decât să vezi cum se așează sub privirile tale conștiințe, talente, opțiuni sau chiar plăci tectonice?
Da, puterea unui tânăr condei este la fel de mare cu cea a unui armăsar de rasă, aflat la prima sa cursă în libertate. Să vă dau un exemplu. De creativitate. De imaginație. O imaginație care e la ea acasă.

alfabetizarea aborigenilor 

mă duc în infernul lor,
mă transportă pe brațe de 
parcă aș fi 
antrenorul echipei de fotbal care a câștigat 
campionatul. 
brațele lor sunt țevile de gaz 
prin care trece sângele folosit 
la redactarea desenelor rupestre. 
vor să mă omoare, 
vor să-și crească imunitatea cu pielea mea 
să vâneze animale cu femurul meu 
mă lasă în mijlocul casei lor 
de parcă aș fi un zeu 
roman 
scriu cu unghia pe peretele peșterii ca în poemul
lui arghezi
litera A. scriu pe pielea mea litera B.
pe cutia lor toracică C,D,E. 

mă uit la ei. le strig sfios: Aaaaaaaaa, Bbbbbbb, 
Ccccccccc. se uită la mine: Gruuuuuu, Ugaaaaaa, 
Huhuhu. 

scriu pe pietrele folosite la vânătoare: Eeeeeee, 
Iiiiiii 
ei nu înțeleg. se uită la mine de parcă ar privi asasinarea lui 
j.f.kennedy 
ca după cea mai cruntă mahmureală. 
literele D,F,G,H,K,L îmi ies din gură ca pe-un crez, 
clasicele M,N,O,P,Q,R ce se învârt ca elicele unui 
elicopter 
notațiile la matematică își fac efectul de spray 
paralizant. 
S-ul vine cu coasa 
T-ul îi învață să iubească 
U-ul le aduce copii 
V-ul le prăjește carnea pe foc 
W,X,Y-ul îi învață să zâmbească 
Z-ul vine cu moartea. 

Uaaa, Ugaaa, Dddddd, Gruuuu, 
Vvvvv, 
poate un Z 
poate un A 
hai, salvați-vă în șir indian.  
Istrate Bogdan 

Ce anume vă impresionează la tinerii și copiii care scriu?

Petre Crăciun: Mă impresionează puritatea, sinceritatea, prietenia care există între acești copii. Ei iau ce este mai frumos de la adulții-scriitori – dorința de a scrie – dar păstrează ceea ce le este lor propriu: plăcere de a asculta și alte voci, curiozitatea reală, sinceritatea. Ce bine dacă ar face și adulții la fel!
Tinerii și copiii care scriu sunt deschiși la experiențe noi, se adaptează mult mai repede unor reguli pe care le învață din mers și sunt gata imediat să le perfecționeze. Sunt voluntari, au o capacitate mult mai mare de înțelegere a celuilalt și au, ceea ce îmi place cel mai mult, o formă umană. De ce? Pentru că unii dintre scriitorii-adulți sunt atât de plini de importanța cuvântului lor, încât își pierd treptat forma și devin niște sfere țâfnoase, care se ridică de la sol atunci când aceste heliu care este Ego-ul lor întâlnește condiții prielnice și uită să revină de unde au plecat.

V-ați întrebat vreodată ce spune trandafirul de la rever?

Căci eu trăiam numai prin tine 
Și respiram prin pielea ta, 
Iar tu erai, cum știi prea bine, 
Călăul meu…salvarea mea… 

Miki Dragomir 

Aveți vreo amintire care vă stăruie în minte legată de tabăra tinerelor condeie de anul acesta?

Petre Crăciun: Am venit în tabără cu două gânduri: unul era acela că aduc de la București prima antologie Tinere condeie realizată de mine – ceea ce mă bucura foarte tare -, iar al doilea gând că voi întâlni elevi noi (evident în afară de bunul nostru prieten Cosmin, care a ”supraviețuit” glorios taberei de anul trecut) și chiar profesori noi. Nu știam cum se vor lega lucrurile, cum voi reuși să găsesc liantul care să ne facă pe toți să trăim și povestea noastră, dar și povestea lor, a celor de anul trecut și a celor din anii trecuți.
A rămas numai bucuria primului gând, pentru că spiritul Tinere condeie ne-a pătruns pe toți și nu a trebuit să facem nimic (exagerez un pic) pentru a deveni și noi personajele acestei cărți care se scrie de 50 de ani.
A fost o tabără minunată, cu inovații frumoase, cu inițiative, cu un concurs în concurs, cum a fost provocarea mea O scrisoare către un copil nevăzător.
Au fost și sunt multe momente care îmi stăruie în minte. Sunt atelierele la care ați participat, momentele de lectură, un bun prilej pentru a vă cunoaște mai bine, sunt prieteniile dintre voi, dintre dascăli și, chiar mai mult: dintre elevi și profesori. Aici, în tabără, nu au existat bariere de vârstă, de profesie. Mi-a plăcut foarte mult implicarea jurnalistei Andreei Marin, membru al juriului la ambele ediții, care a adus determinare și creativitate, alături de ceilalți dascăli și de voi.
Un moment? Unul singur? Este greu! Poate despărțirea prelungită de la Hanul Ancuței, unde și-au mai spus o dată la revedere, la umbra poveștilor lui Sadoveanu, cei care mergeau spre Suceava, Iași, Bihor, Bistrița și București. Au fost îmbrățișări, lacrimi, prietenie adevărată și, ceea ce spuneam la început, puritate.
Eu am un basm încă nepublicat în volum. Se numește Copilul care aduce învățătura. Pentru mine, voi sunteți ”Copiii care aduc literatura”. Poate fi și titlul antologiilor viitoare. Voi ce spuneți?
V-ați gândit vreodată că nu doar voi vă atașați de o pereche de pantofi și că poate exista o întreagă poveste între ei și cei care îi poartă? Asta până când….
Îmi deschid ochii și încerc să-mi fac puțin loc printre cojile de cartofi și cutiile de lapte. Aici nu prea e lumină, iar respirația îmi este oprită de către o mireasmă îmbietoare de pește. Sunt pantoful care a fost aruncat la gunoi pentru o pereche nouă de încălțăminte, pantoful care moare de gelozie pentru că a fost înșelat cu o pereche de balerini de mărimea treizeci și șapte.
Mă scutur de câteva picături de lapte (care mi-au căzut în cap data trecută, când am încercat să mă strecor afară) și înot printre niște cotoare de măr ca să ajung sus, unde voi putea lua o gură de aer. Sunt aproape de capac și… iar mi-a căzut cutia de lapte în cap.
Reușesc să ajung sus de tot și trag în plămâni aer proaspăt. Numai bine, în dreptul meu e o cutie de odorizant de portocale. Îmi ridic privirea și privesc pantofii care treceau grăbiți sau agale prin fața mea și oamenii care îi condceau spre destinațiile lor. Hopa! Cine apare? O domnișoară subțirică în talie, cu păr castaniu și ochi căprui. E domnișoara care m-a condus doi ani de zile și uite ce are în picioare: o pereche de balerini albi, treizeci și șapte, ca și mine. Zău că îmi venea să le torn cea mai neagră cafea posibilă direct în cap! Drept este că e și vina mea. Mai pe la final, am început să o strâng bine de tot și să îi fac bătături, dar așa suntem noi, indiferent că suntem pantofi sau teniși, la început impresionăm, oferim comoditate, dar, mai pe urmă urmă, începem și noi să ne amuzăm puțin.
Observ că domnișoara se îndreaptă spre mine. Ce face? Își dă jos și aruncă perechea de balerini în tomberon.
Se întoarce și calcă desculță pe pământul cald…  
Vlad Sîncu – Povestea pantofului
S-a-ntâmplat cândva la Muncel!„Vezi, pozele astea sunt foarte clare!” – se aude ca prin vis de undeva dintr-un colţ… cred. În realitate, nu prea pot să-mi dau seama cine e, că sunt aşezat într-o rână şi cu capacul ceacâr pe obiectiv… „ Şi filmările de anul trecut tot cu el le-am făcut… Filmează HD… Merg date şi la televiziune! Sunt foarte clare!” – se aude din nou. Nu ştiu cine este… Chiar nu pot vedea! Şi nu îmi dau seama nici cui se adresează! Nu văd decât un smoc negru şi ondulat de păr, deasupra unui ecran deschis de laptop, iar dedesubt, două picioare flexate cu mâinile sprijinite pe genunchi. În faţa laptopului, relaxat, în pantaloni scurţi gri închis, cu spatele rezemat de spătarul unui fotoliu rustic şi picioarele uşor depărtate! … Dar, nu! Oricât m-aş chinui să descopăr cine este, nu reuşesc!

Auzi la ei: claritate HD! Doar sunt un Sony. Îmi fac de fiecare dată datoria cu prisosinţă! Nu mai departe de azi. Abia mă aşeza la întâmplare pe băncuţă sau pe soclul acela de beton că mă luau în mâini din nou! Vroiau iar poze, cum spun ei! De fapt, eu nu am făcut niciodată poze, ci fotografii! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar este o mare diferenţă! Pozele sunt instantanee fără suflet, în timp ce fotografiile au ele însele viaţă! Caută mereu să stabilească un anumit câmp de profunzime! Uite, de exemplu, pe mine mă interesează ochii! Şi astăzi am văzut din plin aşa ceva! Erau lacrimi în mulţi dintre ei, în timp ce în alţii, pupilele păreau să iasă din orbite. Mulţi parcă mă întrebau pe mine ce se întâmplă! Erau nedumeriţi, surprinşi, emoţionaţi, sau toate la un loc! Nu am mai avut parte de mult timp de o astfel de captură! De altfel, spun prostii!… Cu mine, nimeni cu a făcut fotografii copiilor mici sau pisoilor – singurii capabili de atâta puritate! … Şi totuşi mi-a fost dat să văd! Ştiţi cum e: ţi se-ntâmplă doar o dată în viaţă! Anul trecut, nu a fost la fel! Am încercat să dăruiesc dovada acelor zile la Muncel tuturor din jurul meu!… Dar vorba cuiva de anul acesta: nu s-a lăsat cu bocet!… Jur!… Şi nici să fabric sentimente din nimic pe bandă rulantă n-am putut atunci!… Nu sunt un supra-aparat!… Dah, îţi este dat o dată în viaţă!.. O dată şi apoi, beculeţul roşu nu se mai aprinde! … Sau mai întâi pâlpâie încet şi prudent ca un bătrân care a trecut prin viaţă şi îşi asumă scurgerea vremii, ştiind ce urmează, dar nedorindu-şi acel final!

În fine, am devenit cam apatic! Mai bine să vă spun cum am cunoscut această mână de copii care m-au făcut să tresar din nou… Diafragma mi-a vibrat, parcă, mult mai intens ca atunci când m-a ales pe mine de pe raftul de la magazin! … E adevărat! A fost o mare bucurie când m-a cumpărat!… (oftează!)… Când i-am cunoscut pe ei, m-am jurat pe sharf şi pe axul meu optic, că voi trăi şi voi simţi o dată cu ei! Tremur şi acum! Eram aşezat tot cam ca acum, adică într-o rână pe un soclu de piatră dintr-o curte cu multă verdeaţă! N-am de ce mă plânge. Crengile copacului de deasupra mea răspândeau umbra şi soarele nu mi-a făcut niciun rău! Mai ştii, puteam să mă topesc; sau în cel mai fericit caz, să mă înfierbânt!… doar sunt negru! Sigur, aş fi dat şi eroare… mi s-ar fi consumat bateria mai uşor…. dar nu a fost cazul!

Să vă faceţi o idee, am să încerc să vă redau cât mai fidel tabloul: în faţă şi puţin lateral stânga niste bucăţi de fier de mai multe culori ( albastru, galbe şi roşu ), vopsite în urmă cu vreo 2 – 3 ani şi ruginite pe alocuri… Cineva le grupase 3 câte 3, pe două rânduri!… Cel din dreapta cum te uiţi din faţă, îmi părea mai lung! … Nimeni nu se aşezase pe primele !… Toţi se înghesuiau de la al treilea şir în spate! Pestriţă mulţime! … Alergau cu privirile care-ncotro, neliniştit! Îşi frăîmântau degetele între ele şi dădeau impresia că abia aşteaptă să se încheie atelierul pus la cale de coordonatori! De fapt, nici nu ştiu de ce îi spun atelier!… Că nu se contruieşte nimic acolo! Nu se dă nimic la rindea şi nu se trece nimic prin foc! … Să revenim totuşi la copii!… Unii blonzi, aţii şateni, bruneţi sau cu vârfurile nuanţate roşcat!… Copii frumoşi! Feţişoare albe, brăzdate uşor de soare, după o vară toridă şi de astă dată, ochişorii mijiţi să nu-i invadeze fără drept de apel lumina! … În stânga, o altă băncuţă, pusă cumva perpendicular, pe care stăteau 5 profesori înghesuiţi unul într-altul! Nu i-a auzit vreodată să spună ceva, în schimb, cei mici erau foarte activi! … Citeau, râdeau, aplaudau, se jucau între ei sau îşi şopteau chestii la ureche, despre care nu mulţi au ştiinţă!…

Ah şi să nu uit când le-au dat diplome! O neîndemânatică şi fata aia blondă care mă acţiona! Nu surprindea niciodată momentul şi trebuia să se întoarcă toţi, să stea la cadru, să dea mâna cu preşedintele juriului şi să zâmbească artificial pentru tabloul de perete al facebook-ului, când în realitate, eu ştiu că lor le tremurau picioarele de abia se ţineau pe ele, că inima le bătea să le spargă urechile, iar pulsul le ieşea din matca venelor pentru a se zbate în cele din urmă în jugulară!

Pantofii le erau nişte coji de alune mici şi fără stabilitate! În jurul lor, se deschidea pe loc hăul unei lumi nebune, dar frumoase, în care s-ar fi scufundat cu totul! Obraji roşii – semn al emoţiei şi timidităţii!… Să spună ce simt, ce văd, ce aud?… De fapt, impropriu spus! Nu auzeau prea multe că aveau urechile înfundate! Sunetele din împrejurimi se topeau până la timpanele lor!… Era prea multă presiune!… Deşi zâmbeau! Se chinuiau să zâmbească! …Iar eu îi surprindeam cum puteam şi eu şi cât de repede îmi permitea mecanismul să reacţionez la apăsarea pe buton a blondei neîndemânatice, furate la răstimpuri de privelişte şi de mulţimea pestriţă!

Am încercat să-i păstrez doar pentru mine … pe hard! Erau prea simpatici în delicateţea şi gingăşia lor ! Să-i vadă o lume întreagă ar fi fost o împietate şi orice cuvânt la adresa unei fotografii cu ei – o blasfemie! Hmmmm! Mi-au descărcat fotografiile, ticăloşii! Acum, sunt pe facebook! Îşi dau unii altora like şi le share-uiesc aproape mecanic! Se descoperă în ele şi fac din asta o cruciadă a on-line-ului! Şi totuşi, îi înţeleg! Vor să împărtăşească între ei şi cât mai multora povestea unui sfârşit de vară captat în informaţie fotografică, fie ea şi amintirea mea cea mai intimă dintr-un colţişor uitat de lume, unde timpul îşi întâlneşte copiii şi le vorbeşte cu înţelepciune despre orice!… Un loc unde nu conta cine eşti şi cum te cheamă, sau dacă albaştri îţi sunt ochii!… Printre copaci, verdeaţă şi o prispă în faţa sălii de mese, cu acorduri de chitară pe fundal, important era că trăieşti … o secundă, un minut, o oră sau o eternitate într-o clipă! Închid ochii că oricum nu am de ce să îi mai ţin deschişi! Capacul în acoperă obiectivul de la bun început! Aud murmure de fundal, dar nu are a face cu motoraşul meu! Încă zbârnâie încet! Simt că rămân fără baterie, dar ştiu că am trăit aşa cum mi-am dorit! Acum, nimic nu mă va mai însenina la fel ca ei… simplu, ei – unicul antidot al bolii mele!

 Andreea Marin

-Iiiiii, frige! Ardeeeee! Mă simt fierbinte!( Nu râde te rog, nu e reclamă deșucheată la cine știe ce!) Te rog, oprește-te! Offf, lumea asta e culmea!
Cu câteva minute în urmă eram liniștită în compania suratelor mele, acolo, sus, pe masă, lângă ibricul cel mare. Acum din mine soarbe o domnișoară brunetă, cu un aer adolescentin și o figură de Amy Lee. Oare știe cât de tare mă enervează să fiu folosită așa? Eh, mă lasă pe masă și își aprinde o țigară. Parcă m-am mai răcit puțin. În timp ce mă duce la gură, râde și discută, se bucură și povestește. Oare ce are atâta de vorbit?
-Domnișoarăăă, bea odată cafeaua să pot fi și eu liniștită! (Nu mă aude,  prea absorbită în discuție. Ah, cafea avea! Cred ca e dimineață. Cine ar bea cafea după-amiază? Mii de gânduri îmi inundă fiecare moleculă din mine. Sunt de porțelan,marcată cu o ștanță Muncel nu prea mă bagă lumea în seamă, așa că pot asista liniștită la convorbirile lor.
Auzi, cică sunt la un concurs de creație literară. Ce-o mai fi și aia literatură? E vânzoleală mare, copii mici și mari, profesori, toți, care mai de care mai vorbăreț și mai simpatic. Hmmm, tipa brunetă mă ridică din nou, soarbe încet și mă lasă jos lângă o surată de a mea, care avea ca proprietar în dimineața respectivă o tipă blondă, simpatică, firavă, ce părea foarte conectată în discuție cu domnișoara mea. Mă întorc nedumerită înspre ea și o întreb:
-Soro, ce fac oamenii ăștia aici? Tu pari mai indignată ca mine că ne-au scos din dulăpioarele confortabile pentru a vedea …. ce?
– Cred că le suntem de folos! De unde atâta energie și chef de viață fără cafeaua din noi?
-Să știi că ai dreptate! (și zbor din nou spre buzele brunetei.)
Le aud discutând frenetic și extaziat de ei, tinerii, copiii, care scriu, care, spun ele, peste ani vor deveni scriitorii cei mai de preț și care sunt valori inestimabile! Se minunează de originalitatea lor, de bucuria cu care își aștern gândurile. Ce nume ciudate au! Hm, am auzit eu la o discuție anterioară că majoritatea se bucură să fie printre cei ca ei, pentru că pentru restul ar fi ciudați… Ce amuzant! Ciudat e să fii ca mine, o ceașcă de cafea, ce ascultă timidă toate minunățiile de pe lume! Îi văd bucuroși, fericiți, unii puerili, alții prea maturi, unii prea critici, alții indulgenți, dar toți mi se par minunați!
Vai! Dar cât se făcu oare ceasul de toți dispar? Ah, știu! e timpul să creeze! Mă lasă din nou tristă, dar de data aceasta solitară și stingheră pe măsuța, pe care soarele nu mai contenea să bată… Nu destul era cafeaua fierbinte, acu trebuie să zac așa, goală la soare… Sper că mâine e o nouă zi în care să le ascult poveștile. Nu vreau să se termine! 

Oana Strejac

 

Vreau să mulțumesc domnului Petre Crăciun pentru răspunsuri. Mulțumesc pentru cele 5 zile de septembrie în care am fost condei și învățăcel.
Andreea. Andreea… Mulțumesc pentru text. Pentru ceea ce ne-ai spus în tabără. Pentru ceea ce ești în continuare pentru noi.
 Doamna profesoară Oana Strejac. Citind textul pe care mi l-ați trimis, îmi confirm faptul că ați scris ceva indispensabil postării. Mulțumesc!!
Ștefan… Mi-ai amintit de copilărie. Și mie mi-e dor de natura pe care o știam cândva…
Bogdan. Mulțumesc. Poezia ta mă provoacă să-mi depășesc propriile limite de fiecare dată când o citesc. 
Miki… „Călăul meu… salvarea mea”. Atât. Și știi tot ce aș mai spune despre poezia ta. Și despre tine.
Vlad. Mulțumesc. Mi-ai arătat că orice lucru poate avea o poveste. Chiar și un pantof vechi.

Fotografie: Ciprian Moldovan

”Se clatină lumea…”

 

Scena  I

Actul III

 

Decor acvatic. Peşti, un năvod, câteva scânduri. Personajul stă pe un scaun şi răsfoieşte un album cu fotografii. Zăboveşte asupra fiecărei imagini, arătând-o publicului.

– Îmi amintesc firicelul de apă ce părea că pornește din vârful tenișilor mei și traversează valea. Valea dintre munți și valea din mine. (fotografii cu copii, cu locuri de joacă) Ne jucam pe malurile fâșiei de apă rece. Am crescut acolo, sărind când pe un mal, când pe celălalt.
– Apoi am auzit că bunicii trebuie să plece. Să se mute în altă casă. Am văzut cum râul crește, înghite totul sub o mantie întunecată.
– (fotografii cu absolvenţi) Am plecat și eu. Am crescut. Am lăsat totul sub ape. Am stins lumina în adânc, am dărâmat aripile de odinioară. Am strivit între pleoape tot ce aveam mai bun. Am refuzat să mă privesc în oglindă.
– M-am întors după mulți ani. Am început să respir aerul de atunci, să-mi amintesc unde a fost primul pas. Am început să caut urme. (personajul se ridică. Începe să răsfoiască albumul de la început) Soarele cobora pe umerii muntelui; liniștea împietrise. Adâncul mă chema, îmi șoptea numele în ecourile dintre maluri.
Mi-am lăsat hainele și am intrat. Trăiam din nou răsăritul copilăriei. Respiram trecutul cald, zilele bune.
– (după ce personajul termină de răsfoit, se aşază din nou cu albumul deschis pe genunchi. Îşi cuprinde tâmplele cu palmele) Apoi, pământul îmi dispăru de sub picioare. Trupul îmi îngheță brusc; (răguşit) noaptea mă apăsa tot mai greu, mă scufunda într-un univers de al cărui hidoșenie încercasem să mă ascund toată viața.
– Mi-am ținut respirația; ruine. Dărâmături.
– (închizând brusc albumul) Eram un scafandru în propriul meu suflet.
(personajul scoate din nou fotografia. Îngenunchează şi vobeşte ca unui prieten vechi)
– Când te-am auzit vorbind despre trecut, mi-am dat seama că te pot găsi oricât de departe ai pleca. Mi-ai lăsat cheia. Îmi spuneai că va ninge. Că totul va fi alb. Acum știu că spuneai „ia-te după urme”. Nu ți-a fost teamă că aș putea uita pasul tău.

Ai crescut în mine, mi-ai măsurat inima alergând, ai călcat peste toate pragurile ei, i-ai colindat toate țărmurile, i-ai cunoscut toate furtunile. Indiferent ce ai purta acum, pot să îți recunosc pașii. Chiar de-ar fi îngropați sub pașii tuturor oamenilor din oraș, tot aș ști unde să mă opresc. Cum aș putea să uit pașii tăi?
– Eu scriu scrisorile pe care tu n-ai să le citești niciodată. Poate că mi le scriu mie. Poate că niciodată nu ți-am scris ție, ci am avut nevoie să-mi vorbesc mie, să-mi cânt înainte să adorm, să-mi ies în întâmpinare când aproape am trecut pragul casei. Aproape paradoxal. Și totuși, doar tu înțelegi.
(se aud ropote de ploaie. Personajul scoate o umbrelă zdrenţuită. Vrea să o deschidă dar se răzgândeşte.)
– (privind în sus) Plouă; noi am uitat cine suntem.
– Ca și cum ploaia ne-a tăiat în două cu tot cu clipele ce ni s-au dat pe furiș.
– Aud din când în când de tine. O străină printre străini. Și totuși, doar eu te-am cunoscut. (închide ochii) Îmi pare că te văd pe stradă. Ce naiv din partea-mi; știu bine că ai plecat, dar eu sper. Sper pentru că am început să cred în risipitorul care se întoarce acasă.
– (şoptind) Risipitorul? Sunt eu.
– (deschide ochii, întinde mâinile cu palmele în sus) Plouă pentru că noi nu știm cum să ne mărturisim dorul. Ploaia ne ia cuvintele și le sfărâmă peste noi.
– Când plouă peste noi știm că nu mai trebuie să ne căutăm cuvinte. Oricât de rece ar ploua, oricât de târziu s-ar coborî norii, noi trăim în dor și ne amintim. Ne amintim că nu de cuvinte avem nevoie pentru a ne spovedi de povara dorului, ci de tăcerile care ne cunosc atât de bine seceta.
– Dorul te învață să numeri zilele, să sari peste clipele impare, să îți dorești primăvara. Dorul te învață să deschizi lacătele chiar și atunci când nu ai chei. Dorul îți pune un pas înaintea celuilalt, te face să mai străbați un vis, o nouă speranță. (se ridică) Dorul nu te lasă să te dai bătut. (rar) Dorul nu te lasă să te dai bătut.
– Am vrut să devin om. Să mă mişc. Să înţeleg lumina. M-am ales cu şi mai multe întrebări. În loc să găsesc uşi, am întâmpinat bariere.
– (Oftează) N-am știut că poți cădea la infinit de la o înălțime atât de mică. N-am știut că poate fi atât de frig într-un pumn de pământ.
– N-am știut că dorul poate săpa atât de adânc în mine. N-am știut niciodată cât poate fi de pustiu ultimul minut înainte de miezul nopții.
Tot ce n-am cunoscut… cunosc acum. E ca și când cineva schimbă ața cu care ai fost cusut odată un întreg din bucăți și bucățele. Ața și materialul.
– Ești fărâme din nou; se taie, se retușează, se înlocuiește. Stai și privești cum te naști din durere, din lacrimi, din regrete.  Nu te va adormi nimeni. Asiști la propria-ți șlefuire. Supraviețuiești pentru a eșua din nou.
– Supraviețuiești ca să te autodepășești. Ca să înveți. Să continui. Scopul final nu se anulează după prima căzătură.
– Plec. (îşi ia albumul şi îl ascunde în haină) Plec mai departe. (răzgândindu-se, se întoarce. Caută pe cineva în public) Nu știu dacă ar trebui să te aștept acasă sau dacă ar trebui să pornesc în căutarea ta. (se îndepărtează şovăind).

Citește aici actul I 🙂
Citește aici actul II 🙂

Sursă fotografie: Pinterest.

”Ne scapă mereu câte ceva în viață…”

Scena I
Actul II

Decor: Calendare vechi împrăştiate, flori ofilite şi ceasuri stricate. Apare Figurina, mai bătrân parcă, obosit şi cu hainele zdrenţuite. E tot desculţ şi  nebărbierit. Se aşază aproape de public.

– (oftând) Nici nu ştiu încotro ai apucat-o.
– Aici au fost multe războaie. Am cerut timpului să treacă, să ne lase în urmă, să ne dea un răgaz. Nu a vrut. Ne-a încătuşat în goana sa, în veşnicul prezent cu obsesia viitorului. (clătinând din cap a tristeţe) Timpul ne-a făcut răni – amintirile. (îşi îmbrăţişează umerii cu o expresie suferindă pe chip) Nu l-am învinovăţit. (scoate din buzunar câteva pagini rupte) În cadranele-i veşnic treze îşi ascunde propriile răni – cărţile de istorie.
– Timpul nu are încredere în oameni. A început să fugă de noi, târându-ne în spaima zilei de mâine. Am declarat război timpului, însă am fost înfrânt. Dacă nu am avut timp să te iubesc, e pentru că am crezut în vulnerabilitatea clipelor timpului, în mila lor pentru iubirea oarbă.
– (oftează) Dar am pierdut.
– (culege un ceas de pe jos) Acum suntem un jurnal; un jurnal al iubirii neterminate în buzunarul de la pieptul timpului.
– Dacă am văzut că pierd totul în lupta cu timpul, am declarat război cuvintelor. Le-am implorat să scrie scrisori.  (scoate o călimară goală din buzunarul hainei) Scrisori care să ne fie refugiu.
– Scrisori care să dea glas iubirii. M-am ales cu tăceri, cu un dor suspendat de cerul pe care l-ai atins atunci când te ţineam în braţe. (arătând înspre el) Am făcut război cu mine.
– M-am încătuşat în uitare şi m-am ales… (face o pauză apoi şopteşte) cu dorul.
– (priveşte uimit spre public) Ah. Uitasem de voi. Dacă porniţi ca şi mine în lumea largă, vă vor spune să iubiţi. Vă vor vrăji inimile ca să iubiţi. (scoate o fotografie din alt buzunar şi o strânge la piept.)
– Te-am zărit în treacăt pe vechea străduță. Voiam să alerg. Să. Te. Prind. Din. Urmă. Să recuperez clipele de dor, infinitele ore de dor. Dor.
– Te port în mine. Sunt tu. Îmi amintesc felul în care îți dădeai șuvițele după urechi și mă ascultai cu bărbia sprijinită în palme. Inspir adânc și te văd pe tine în mine când fac asta. Te văd cum dădeai din umeri când te încăpățânai să vorbești.
– Te văd cum stăteai culcată, cu fața înspre apus, cu ochii închiși.
– De câte ori am încercat să întru în lumea de sub pleoapele tale….
– Am învățat dorul în timpul iernilor.
– Sub pleoapele tale am așternut cuvintele ispășitoare. Sub pleoapele tale am știut să frâng întunericul din mine. În mine e o poveste. În mine se zbat fraze, cuvinte, tăceri. Neliniștea. Dorul. E ca și cum te-am pierdut, am uitat să pun semn între paginile tale.
– Acum trebuie să iau totul de la început sau … (resemnat) să uit.

Citiți aici actul I. 🙂

Sursă fotografie: Pinterest.

”Dacă am ști în fiecare clipă unde ne găsim…”

Nici eu nu știu exact cum și când am început să scriu. Știu doar că în liceu am participat la tot felul de concursuri. Unul dintre ele mi-a rămas în minte și e puțin probabil să uit ce am învățat atunci. Am scris despre Bistrița. Cei care îmi citiți blogul trebuie să știți la care articol mă refer. Am avut de scris 2 pagini. Era o cerință a juriului și eu m-am oprit la una. Nu am mai știut ce să scriu. Am trimis mail cu ce aveam doamnei profesoare de română. I-am spus că nu reușesc mai mult, că asta e tot ce pot scrie pe subiect. Răspunsul ei mi-a rămas ca o regulă nescrisă care mă ajută atunci când am vreo pană de inspirație. Mi-a spus așa: scrie-ți povestea. Nu mi-a spus că e posibil ca lucrarea să nu fie luată în considerare cu un așa număr mic de cuvinte. După ce a citit păginuța aceea, a spus că e în regulă chiar și așa. Scrie-ți povestea. Și atât. M-am pus la birou și am început să scriu iar. De ce am îndrăgit sfatul doamnei profesoare? Mi-am dat seama că, scriind astfel, gândind totul ca o poveste, scrisul nu mi se pare forțat. Cuvintele veneau de undeva din cămăruțe pe care nu le mai deschisesem de multă vreme. Și, da. Am și câștigat concursul, în cazul în care sunteți curioși. 🙂

În clasa a XII-a am scris… teatru pentru un alt concurs. Nici mie nu mi-a venit să cred. Cum și ce am făcut de a ieșit o mini-piesă de teatru… rămâne între mine și cea care m-a încurajat și inspirat. Profesoara de română. Piesa e bazată pe opera lui Marin Sorescu, Iona. Mi-a plăcut enorm. Sub îndrumarea doamnei profesoare am scris ceva care aduce a Sorescu, a Iona. M-am hotărât să postez piesa de teatru pe blog (în mai multe etape) ca să vedeți ce influență are un profesor de română asupra unui șoricel de bibliotecă. Așa ca mine.

Deci… un mare MULȚUMESC. Pentru tot. Și când spun tot… chiar vorbesc serios.
Povestea omului care se caută pe sine. Omul care se descoperă pe sine.

Personajul – Figurina – învaţă prin imitare să fie om, dar încearcă mereu să îşi depăşească semenii.
Se comportă ca şi cum în scenă ar fi două personaje. Este, de fapt, acelaşi, dedublat. El şi conştiinţa sa.

Scena  I
Actul I

Pe scenă este o singură sursă de lumină, slabă. Figurina stă pe podea, culcat, rigid, cu mâinile pe lângă corp şi desculţ.
– Ce sunt? (pauză) Unde sunt? (pauză) De ce sunt? (pauză)
– Trebuie să clipesc. (speriat) Trebuie să respir!
(se ridică treptat, privindu-şi mâinile, răsfirându-şi degetele în aer şi îndoindu-şi genunchii. E în picioare)
– Pot să mă miiiiiişc!
(personajul se plimbă pe scenă. Se opreşte în faţa unei oglinzi.)
– (se priveşte în ea, atingându-i marginile; silabisind) Ooo-gllliiin-daa. (spre public). Ce lucru curios. Îţi arată cum eşti, nu ce eşti. (se îndepărtează cu mâinile în buzunare) La ce bun? Toţi oamenii sunt la fel pe dinafară. Au aceleaşi rădăcini. (subliniind cuvintele, ca o concluzie) Înăuntru sunt diferiţi. (spre public, cu un aer înţelept) Nu exteriorul te face să fii bun sau rău. Interiorul controlează. Ei o numesc inimă. Câteodată îi spun şi creier. (se aşază pe marginea scenei, bălăngănindu-şi picioarele) Curios.
(face o pauză, privind în jos).
– Aşaaa… Ar trebui să mă prezint. Să vă spun cum am apărut. (pauză. Personajul îşi sprijină bărbia în mâini, apoi se aşază turceşte.) Ei bine, nu prea ştiu multe. Pe scurt, cândva, într-o vreme, într-un loc, am deschis ochii.
– (oftând) Mai târziu aveam să aflu că lumea nu e o Cameră şi că cerul nu e un Perete.
– Apoi s-a făcut întuneric.
– Nu ştiu cât a fost aşa.
– (aprinzând un chibrit) Când s-a făcut lumină, am simţit cum nişte punctuleţe deschise la culoare se izbesc de mine.
– Înghiţeam lumina.
– M-am trezit lângă ceilalţi. Ceilalţi păreau a fi ca mine.
– Eram printre cei care îmi semănau.
– (prinzându-şi bărbia cu două degete) Mă gândesc acum că n-aş fi avut ce căuta lângă biscuiţi, de exemplu, pe … cum le spun ei? Ah.  R a f t u r i. Pe raftul cu biscuiţi. (tărăgănând cuvintele) Nu sunt un biscuite. Sunt un viitor om. Mic. Prea mic pentru lumea asta uriaşă.
– Vreau să cer o lume mai mică. Doar pentru mine. O lume în care să mi se dea veşnicii ca să am timp. Timp ca să învăţ să merg, să respir liber – nu pe furiş! – , să pot să cad şi nimeni să nu râdă, să stau treaz şi să am oglinzi în care să pot vedea dincolo de hăinuţă. Ca să ştiu ce răni am şi cum să le tratez. Să ştiu cât am întinerit şi cât am crescut.
– Nu ştiu să zâmbesc. Nu ştiu să plâng.
– Ce pot încălca şi ce nu?
– Lumea mea s-a zguduit. S-a clătinat. S-a frânt. Şi am ajuns aici.
– Într-o altă lume şi mai gigantică. (şoptind cu teamă) Mai uriaşă decât uriaşă.
– Cine mă învaţă să alerg, să râd, să… trăiesc?
Personajul tace. Lumina se stinge.
– E cineva?
– E cineva?
– (ca pentru sine) Nimic.
– Am venit singur. Poate am ajuns prea devreme.
– De ce exist?
– Pentru ce exist?
– Exist?
– De câteva secunde am început.
– Secunde… (încrucişându-şi braţele) Oare, astea sunt? Arătările astea ciudate cu beţe pe care dacă le mişc… se mişcă?
– Ah, sunt degete.
– Degete?
– Ce altceva? Arătările sunt mâinile mele.
– Deci, de ce exist eu şi degetele mele, tu şi mâinile tale?
– (întrebând publicul) Are cineva instrucţiuni?
– Instrucţiuni? Ca să păşim deja pe unde s-a mai păşit? Ca să descoperim mereu şi mereu aceleaşi lucruri?
– (revoltat) Cine eşti?
– Cine eşti tu?
– De ce mă întrebi cine sunt şi nu cât e ceasul, de pildă?
– Ceasul? E C-Â-T?
– Ceasul E. Îţi spune cât ai îmbătrânit.
– Şi de ce aş vrea să ştiu asta?
– Îţi spune ce face soarele. Încotro se mişcă umbrele.
– (aşezându-se) Abia am început să exist şi simt că totul mă înghite. Că lumea asta ciudată e de neînţeles.
– Chiar este.
– Pot să merg înapoi?
– (uitându-se în spatele lui) Înapoi unde?
– Înapoi de unde am venit.
Face câţiva paşi în întuneric. Zgomote. Personajul se loveşte de ceva, se sperie şi revine pe scenă.
– Nu ştiu de unde am venit.
– Nici nu pot să mă întorc.
– De ce?
– Pentru că plec pe altă uşă.
– Să recapitulăm.
– Am ajuns aici.
– Nu ştiu de unde. Cum. De ce.
– Are margini lumea asta?
– Mai bine aş pleca.
(se plimbă de-a lungul scenei, indecis asupra direcţiei)
– Încotro?
– Ce trebuie să caut?
– (oprindu-se cu faţa la public şi cu mâinile în şold) Mai bine m-aş căuta pe mine.
– Şi când mă găsesc, ce fac?
(din nou paşi de-a lungul scenei. Personajul îţi ţine mâinile la spate. Se aşază iar oftând.)
– Plec.

Sursă fotografie: Pinterest.

200+

e9aaf54a2165d0c61fbc40a91fc1b3c8

 201. Discuțiile cu copiii.
202. Cuvintele inventate.
203. Ceasurile de mână.
204. Magneții pentru frigider.
205. Farul din port.
206. Plimbările pe faleză.
207. Fotografiile cu familia.
208. Când cineva plătește în locul tău.
209. Librăria din stațiune.
210. Când găsești o carte scrisă de unul dintre autorii tăi preferați.
211. Cănile desenate hazliu.
212. Cititul de seară.
213. Marea agitată.
214. Savarinele.
215. Mesajele de noapte bună.
216. Când iei un medicament și îți trece durerea.
217. Cafeaua de dimineață băută pe plajă.
218. Pisicile de pe stradă care stau să le mângâi și torc dacă le iei în brațe.
219. Părinții tineri.
220. Oameni ieșiți să privească răsăritul.
221. Bătrâneii care se țin de mână.
222. Când sari valurile înalte.
223. Citatele scrise pe ziduri.
224. Scoici sfărâmate.
225. Alergatul pe plajă.
226. Luna văzută dimineața devreme.
227. Gustările dulci de pe plajă.
228. Loțiunea de plajă.
229. Nisipul de pe piele.
230. Stâncile.
231. Plimbarea de dimineață.
232. Marea. Marea. Marea.
233. Zgomotul șlapilor.
234. Urmele costumului de baie pe pielea bronzată.
235. Marea liniștită.
236. Rănile care se vindecă.
237. Darul unei noi zile.
238. Când te trezești devreme și te ridici din prima din pat.
239. Când te trezești și ești sănătos.
240. Plimbarea pe dig de la 5 dimineața.
241. Așteptarea răsăritului.
242. Apa care stropește digul izbindu-se de stânci.
243. Plaja pustie.
244. Nisipul fin.
245. Geamandurile.
246. Umbreluțele de paie.
247. Dunga aurie a norilor.
248. Stelele coborâte pe plajă.
249. Semiluna.
250. Apa caldă de la mal.
251. Soarele răzbind printre nori.
252. Mersul desculț.
253. Patul făcut.
254. Cearșafurile noi.
255. Scoicile perfecte.
256. Brățări.
257. Citatele.
258. Dușurile lungi.
259. Valurile uriașe.
260. Când stai pe mal și valurile se rostogolesc peste tine.
261. Tablourile pictate.
262. Ramele foto.
263. Nisipul din papuci.
264. Roșiile de grădină.
265. Strugurii cu boabe maaaari.
266. Colacul uriaș pentru apă.
267. Unghiile făcute.
268. Pizza.
269. Când găsești numărul tău la haina pe care o vrei.
270. Biscuiții Oreo.
271. Bentițele pentru păr.
273. Rochiile.
274. Părul ud lăsat să se usuce la soare.
275. Șuvițele prea scurte ca să fie prinse în coc și care se încrețesc.
276. Puii de pisică.
277. Iepurașii. Ronțăitul lor. Boticul care le freamătă.
278. Tunetele.
279. Cerul înnorat.
280. Răcoare.
281. Apa rece.
282. Razele care străbat norii.
283. Faleza.
284. Portul.
285. Muzeul marinei.
286. Cazinoul.
287. Plimbările cu barca.
288. Porumbul fiert.
289. Senzația pe care o ai când plutești cu barca pe mare.
290. Bărcuța cu pânze.
291. Drumurile lungi.
292. Rondelele.
293. Când un prichindel iese din apă și îți stă în brațe înfofolit în prosop.
294. Statuile.
295. Citatele pe piedestale de marmură.
296. Cortul cu cărți de pe faleză.
297. Nisipul din teniși.
298. Podurile gigantice.
299. Bibliotecile.
300. Când cineva îți spune că îi lipsești. Că îi e dor de tine.

to be continued…

 

 

Inimi în globuri de sticlă

 

Nu de multă vreme am auzit pe cineva rugându-se: Doamne, vindecă-ne rănile pe care ni le-au făcut alții și pe care ni le-am făcut singuri. Mi-a plăcut mult prima parte. Pentru că, ah, doar Dumnezeu știe cât de rănite ne sunt inimile astea de unii și de alții.
Dar rănile pe care ni le-am făcut singuri?
Doamne, eu mi-am făcut singură rănile? Eu? Cum să fac asta, Doamne? Doar noi doi știm cât de tare doare, cât de greu se vindecă o inimă, cât de anevoie uită pe cine a iubit. Cum să mă rănesc eu însumi?

A trecut o vreme și apoi am înțeles. Am înțeles că mi-am irosit timpul, încrederea, tainele care îmi erau dragi și care nu erau de spus la colțul străzii și într-un final… mi-am dat seama că inima se întregește greu, rămâne cu cicatrici care promit să doară la următoarea lovitură. Cu colacul de salvare pe care îl oferă oamenii nu poți să scoți sufletul din furtună. Cu ancora pe care o oferă oamenii nu poți fi statornic împotriva furtunilor. Nu, nu sunt împotriva oamenilor și a prieteniilor, doar că știu acum cât de greu e să găsești un prieten bun adevărat. Adevărat, nu bun.
Atunci când o așa zisă prietenie merge ca pe roate, e fățarnic să dai proverbe și zicători precum „prietenul la nevoie se cunoaște” sau altele dintr-astea. E apă de ploaie. P-aia cu la plăcinte înainte, la război înapoi o știți? Mno, cam așa stă treaba și cu unele prietenii.

Am început să admir oamenii care nu sunt sentimentali. Un gram, două, nu strică, dar cei sentimentali nu prea au timp să gândească la rece. E plin de sentimentalism ieftin pe stradă, pe rețelele de socializare and so on. Nu învinovățesc pe nimeni. Pentru că foamea de iubire e mai mare decât cea de pâine. Nevoia de a fi înțeles, de a spune cuiva ce te doare… Dar vai, prea târziu ne dăm seama că sub umărul pe care plângem se ascunde un cuțit.
Îmi plac oamenii ăia care pot pleca fără să-și ia rămas bun. Îi admir. Sunt genul de oameni care trag de plasturele de pe rană dintr-o dată.  Și, de multe ori, rănile astea sângerează. Pentru că inimă. Atât vă pot spune. Am crezut o vreme că pleacă trântind ușa. Nu. Nu chiar. Pleacă pur și simplu. E mai bine, câteodată.

Râdeam de el și îi spuneam că nu are pic de inimă. Nu părea că îi pare rău dacă pierde pe cineva. Dădea din umeri cu o indiferență rece și atât. Părea invincibil. Părea că nimeni și nimic nu îl poate răni. Îmi place să-mi aduc aminte de el așa. Pentru că vulnerabilitatea ne ucide. Nu-ți poți permite să fii vulnerabil cu oricine și oricând. Cum zice Sorescu cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Și chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. Băiete, descurcă-te și tu cum poți.

Ideea e că poți, ești capabil, poți reuși și de unul singur. Da, vor fi momente în care vei vrea să-ți spui durerile, bucuriile cuiva. Oricui. E greu să le porți singur pe toate. 
Ai grijă cât dai și cui dai din ceea ce ești. Nu degeaba scrie în Psalmi Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om;… (Psalmul 118:8)

Povești nemuritoare… updated

O inimă nu se fură. Oricât de frumos ar zâmbi el, oricât de frumoși ar fi ochii ei. Eu nu cred în jumătăți. Am mai zis eu asta și o mai spun. Dumnezeu a spus că nu este bine ca omul să fie singur. Singur, nu incomplet. Omul s-a alintat și a spus că alt om e jumătatea lui. A făcut și melodii pe tema asta, dar aici e altă poveste. 

Cu atâtea nunți fastuoase, cu atâtea logodne fancy sau mai știu eu cum, e imposibil să nu discuți pe și despre tema asta. Adică, noi astea care facem nazuri și nu ne mărităm, stăm pe margine și analizăm. Mai și învățăm. Deci e constructivă treaba. :)))) Povestești ce povestești și te trezești că discuți despre rochia uneia, despre cum a cerut-o nuștiucine pe nuștiucare and so on. Toate-s la feeeeel de la o vreme încoace. Ea tocmai și-a dat bacul (măi, decât să faceți prostii necăsătoriți, mai bine legați-vă la cap și faceți nuntă, așa cruzi), el nu lucrează, dar culmea culmilor, are bani. E bine after all, dragostea asta trebuie și ea întreținută, nu? Prințesele alea pe care le vrea toată lumea nu trăiesc numai cu apă, dacă mă înțelegeți. Prințișorii, idem, armăsarii lor au, de regulă, patru roți, nu două.

Voiam să îmi iau o vedere de la mare. Întreb și eu dacă mai există așa ceva. Cineva se uită la mine și bufnește în râs. La ce? Acum, toată lumea are un telefon. Faci o poză și gata.
Agree. Se distra cineva care trimisese pe vremuri vederi de la mare acasă câteodată ajungeam acasă și vederea după noi :))
Mda. Am văzut o poștă pe acolo. Cam dărăpănată clădirea. Ah, da. Era părăsită chiar.

Care-i legătura cu vederea?  
S-a modernizat iubirea. Plătim firme care scriu scrisori de mână, dinalea veeechi, cu cerneală și cu sigiliu ca să ne declarăm iubirea. Plătim altă firmă ca să transporte buchete gigantice de flori perfect aranjate, că deh, pe câmp sunt flori cu gâze. 

Da, iubirea asta nu ține de foame. Iubirea asta sună a gol. Pentru că iubim atunci când ni se oferă ceva, atunci când avem de câștigat. Când ne sunt satisfăcute poftele. În toate sensurile. Nu ține de foame pentru că într-o zi buzunarele se golesc, florile se ofilesc, scrisorile alea drăguțe se pierd. pentru că nu au valoare. pentru că sunt scrise de altcineva. 

Iubirea care ține de foame e frumoasă. Ține de foame pentru că amândoi se gândesc nu la ei înșiși, ci la celălalt. Ăsta e ajutorul potrivit. E întregul care își găsește un punct de sprijin, un centru în celălalt. Doi care devin una
Nu-mi permit să scriu mai multe pentru că încă nu am fost pe front ca să vă spun cum arată victoriile. Mă feresc să spun înfrângeri. Pentru că inima nu are dubluri de rezervă. Și nici nu se reface ușor. Dar am văzut câteva căsnicii în care iubirea era frumoasă. Nu spun nici perfectă, nici ca la carte. Pentru că suntem oameni. Și oamenii sunt imperfecți, dar când îl implică pe Dumnezeu în latura asta, ajung să trăiască iubirea. Adevărata iubire. Nu povești.

Lasă-mi…

Am înțeles Doamne. 

Am înțeles ce simți, atât cât pot pricepe, atunci când oamenii refuză iubirea Ta. Suntem jalnici, Doamne. Facem schimb de inimi zdrențuite pentru că ni se promite o iubire de o viață. Atât. Iubirea Ta este veșnică, pusă de o parte pentru noi. Și noi o respingem. Ne dăm inimile în mâinile celor mai înșelătoare ființe. Oamenii. Noi înșine. Facem schimb de priorități. 
Dacă tu ai grijă de mine, eu am grijă de tine. 
Dacă tu îmi calci cămășile, eu gătesc. 
Dacă stai tu cu copiii, eu fac curățenie. 
Dacă, dacă. 

Ne iubim condiționându-ne. Și Tu ne dai totul în dar. Și Tu râvnești la inima noastră. De ce, Doamne, de ce? Nu vezi ce deșertăciune, ce ură, ce trădare, ce clevetire, ce nemulțumire, ce ruină e inima mea? De ce vrei o inimă ca a mea? 

Și nu am știut că Tu faci totul din nimic. Nu am știut că faci minuni din inimi aproape moarte, din jar aproape stins, din pustiuri reci. Nu am știut. Am crezut că iubind omul voi primi o dragoste la schimb cu care să-mi cârpesc inima-mi înșelătoare. Și nu am știut că dacă îmi pun inima în mâna-Ți, primesc una nouă. Nu am știut că vrei să mă faci după chipul și asemănarea Ta.

Nu, toamnă, nu-mi lăsa pomii verzi. Nu-mi lăsa cerul senin și norii fără ploaie. Vino. Colorează seceta verii. Colorează drumul de sub pașii mei. Vor cădea frunze peste fortărețe. Inima mea va ieși la ferestre. Își va aminti. 

Doamne, fă-mi inima să rodească. 

În bunătatea Ta, Tu ne asculţi prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului şi mării! El întăreşte munţii prin tăria Lui şi este încins cu putere. El potoleşte urletul mărilor, urletul valurilor lor şi zarva popoarelor.Cei ce locuiesc la marginile lumii se înspăimântă de minunile Tale. Tu umpli de veselie răsăritul şi apusul îndepărtat.Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug, îl umpli de bogăţii şi de râuri dumnezeieşti, pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaia şi-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătăţile Tale şi paşii Tăi varsă belşugul. Câmpiile pustiei sunt adăpate şi dealurile sunt încinse cu veselie. Păşunile se acoperă de oi şi văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie şi cântă. (Psalmul 65)

E60

14089150_322084921473326_4469193100147141788_n

A plouat, aripioarele au fost puțin (de fapt… cu muuuult) mai picante decât a spus gagica de la casă, vreo două mașini în șanț și un tir răsturnat, nicio abatere de la drumul principal, cafea cu mult lapte, toate bune și frumoase. După un pui de somn într-o parcare, pornim iar. Și, undeva în fața noastră, ceva mai departe de botul mașinii, cerul ridică jaluzelele. Norii își desfac palmele și tac. Ploaia se oprește, rămân câteva picături pe parbriz.

6:14. Hai Sorinel, hai. 

Nori morocănoși. Negri. Se depărtează de orizont. 
6:17. Sorineeeel, e târziu. 

Norii capătă nuanțe movulii pe burtică. 
6:19. N-o fi auzit alarma. Ea zice că e după norii ăia de acolo și renunță să mai aștepte. 

6:20. Hai Sorinel, știu că poți
6:24. Ceva portocaliu pe linia orizontului. Știam eu. Case, plopi și iar nimic. Doar o minge uriașă. Soarele în pielea goală. 

Geneza 1:14-18; 14. Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; 15. şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. 16. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. 17. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului ca să lumineze pământul, 18. să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.  

Doamne, câtă perfecțiune. 
Câtă splendoare. 
Câtă minunăție. 

După luni întregi cu somn neregulat, trezit târziu sau prea devreme, după dimineți cu soare văzut de la fereastra bucătăriei, azi mi-am lăsat timpul undeva la o margine de drum și am plecat să-mi domolesc inima. Să trag aer adânc în piept și să încetinesc totul ca să mă pot bucura de începuturi noi. 
Ah, cum nu m-aș face fotograf pentru momente ca astea! Aș face un muzeu al soarelui. Un muzeu cu cele mai frumoase capodopere ale  cerului, ale Artistului care nu doarme niciodată, poate poate va găsi într-o dimineață pe cineva care să se bucure de opera Sa. Se spune că o fotografie face cât 1000 de cuvinte. 
Deci fotografii sunt scriitori leneși. Îmi rămâne o alternativă pentru ziua în care nu voi mai avea cuvinte în fața splendorii, perfecțiunii și dragostei lui Dumnezeu. 

101. Căsuțele țărănești. 
102. Șoselele asfaltate. 
 103. Cerul dinaintea furtunii. 
104. Cornulețele cu ciocolată. 
105. Termosurile cu cafea. 
106. Portbagajul plin. 
107. Rezervorul plin. 
108. Iarba cosită. 
109. Zgomotul pe care îl face centura de siguranță când e pusă. 
110. Bisericile vechi. 
111. Indicatoarele. 
112. Stropii de ploaie de pe parbriz. 
113. Teatru radiofonic. 
114. Fulgerele văzute noaptea. 
115. Pădurile. 
116. Cetățile istorice. 
117. Mănăstirile. 
118. Orașele mari. 
119. Luminile de pe tiruri.
120. Cerul înstelat. 
121. Muzica bună. 
122. Gustările dulci. 
123. Jerseul cu urechi. 
124. Buzunarele largi. 
125. Ochelarii de soare. 
126. Sucul de grapefruit. 
127. Mâini calde. 
128. Halatele de baie. 
129. Sentimentul că ești în siguranță. 
130. Râsetele molipsitoare. 
131. Piesa preferată repetându-se. 
132. Înghețata de la McDonald’s. 
133. Prichindelul care îți adoarme în brațe. 
134. Luna plină ivindu-se dintre nori. 
135. Vaza plină de flori. 
136. 00:00 
137. Ceața. 
138. Hărțile de bord. 
139. Nopțile ploioase. 
140. Sunetul ploii ce se izbește de parbriz. 
141. Sunetul roților pe șoseaua udă. 
142. Norii care se împrăștie. 
143. Plopii de pe marginea drumului. 
144. Băltoacele de pe șosea. 
145. Cafeaua din stația de benzină. 
146. Cerul dinaintea răsăritului. 
147. Aerul de dimineață. 
148. Aripioarele picante. 
149. Năsucul lipit de geam. 
150. Barierele de la căile ferate. 
151. Respirațiile liniștite ale celui care doarme lângă tine. 
152. Răsăritul. 153. Lanurile de floarea soarelui. 
154. Mirosul de pepene. 
155. Locomotivele vechi. 
156. Limonada cu gheață. 
157. Eolienele. 
158. Dunărea. 
159. Cuibul de berze cu puișori. 
160. Intrările în stațiuni. 
161. Bărcile de pescuit. 
162. Camera de hotel. 
163. Cheile de la cameră. 
164. Costumul de baie. 
165. Părul prins în coc. 
166. Somnul de după masă. 
167. Cămășile largi. 
168. Feliile de pepene galben. 
169. Despachetarea geamantanelor. 
170. Peisajul văzut din balconul hotelului. 
171. Mirosul de detergent pentru spălat scările. 
172. Teancurile de prosoape. 
173. Gogoșile cu caramel. 
174. Turele pe mașinuțe. 
175. Nisipul fin. 
176. Foișoarele de pe malul mării. 
177. Lampioane. 
178. Degețele lipicioase. 
179. Desculț pe nisip. 
180. Zgomotul valurilor care îmbrățișează țărmul. 
181. Pescărușii. 
182. Apa limpede și curenții calzi. 
183. Nisipul de pe piele. 
184. Pielea sărată. 
185. Stropii de apă de pe trup după câteva ture de înot. 
186. Digurile. 
187. Oameni îmbrățișându-se. 
188. Hotelurile luminate. 
189. Concursurile de înot. 
190. Bălăceala de la mal. 
191. Pielea bronzată. 
192. Batoanele Twix. 
193. Hainele aranjate pe umeraș. 
194. Valurile care îți îmbrățișează gleznele. 
195. Răsăritul văzut de pe plajă. 
196. Sunetul pașilor desculți pe coridoarele hotelului. 
197. Zgomotul valurilor. 
198. Valurile ce se izbesc de stânci. 
199. Scoicile aduse pe mal. 
200. Urme în nisip. 

To be continued…

Despre cârje și pătrunjelul din ciorbă

– Șiiiiii, te-ai întors!!! Cum a fost?
– … Fain.
– Cum a fost drumul??
– … Bine.
– Cum a fost acolo? Hai ziii-mi!
– Frumos. Bine.
Mă simțeam prost deja.
– Ăăăămm… A fost timpul bun?
– Da.
– Ați vizitat ceva?
– Da.
– Ăăă… Cum a fost mâncarea?
– Ok.
– Mno, fain…

Entuziasm monosilabic. Splendidă conversația.

Mno, merg eu acasă și-i spun mamei că ea, cutăreasca mea a fost, a văzut, a vizitat, e întreagă, e… teribil de entuziasmată. Haha.
Nu asta voiam să vă spun.

De câtva timp, am observat că nu mă mai pot bucura de nimic. Mereu chestii negative, comentarii prea răutăcioase, totul prea negru. Îmi puneam countdownul să numere zilele până la evenimentul cutare și cutare. În diminețile zilelor cu pricina, era un entuziasm sec, totul trecea prea repede, timpi morți.
Băi. Ceva nu-i în regulă.
Ați citit Secretul mulțumirii? Dacă nu, vă e suficient să știți că fetița- Pollyanna- personajul principal, a învățat să spună că e mulțumită la și de orice după ce a primit o pereche de cârje. Micuța era teribil de săracă și tare și-ar fi dorit o păpușă. Tăticul ei îi dă un răspuns care va fi începutul jocului mulțumirii.
– Poți fi mulțumită că nu ai nevoie de ele.
Volumul I e superb. Absolut superb. Vi-l recomand, că tot mai e oleacă de vacanță.

Așa. Să revenim la oile noastre.
Știm să ne îngrijim trupurile. Mergem la cumpărături, la coafor, la diferite tratamente, în vacanțe and so on. Uităm un lucru miiiic, mititel. Ăl’ mai important. Sufletul. Ăla care strânge comori în cer.
Nu vorbesc de sufletul nimănui, vă spun doar ce am văzut într-al meu. Nemulțumire, critici exagerate, ură. Oricât ai îngriji carapacea asta care te lasă când ți-e lumea mai dragă, sufletul e cel care lasă să se vadă pe fața omului cât de sănătos e. Una dintre principalele boli ale sufletului, nowadays, e nemulțumirea. Asta duce la ură, ura la invidie și când ai una rea în suflet, le ai pe toate, cred eu.
Mi-am amintit de agenda pe care am început-o în ianuarie, anul ăsta. În partea de jos a paginii am scris câte un lucru care mă încânta sau pentru care eram mulțumitoare. M-am oprit pe la 100 și ceva. Nu din lipsă de spațiu. Din prea multă nemulțumire.
So, m-am hotărât să reiau lista aia și până se termină anul, să ajung cel puțin la 1000 de binecuvântări. Sunt puține. Pentru că „paharul meu este plin de dă peste el”, dar nu poți vindeca nimic dintr-o dată. Nu e ușor. Cel puțin nu cu mine. Însă cred în puterea cuvântului scris, așa că… Încep.

1. Greierii.
2. Luna plină.
3. Porumb fiert.
4. Roua de pe vârfurile tenișilor.
5. Răcoarea serilor de vară.
6. Florile de câmp.
7. Chifteluțe.
8. Cățelul care aleargă după tine.
9. Rafturile pline din cămară.
10. Friptura de duminică.
11. Struguri.
12. Plimbările cu bicicleta.
13. Râs până te doare burta.
14. Cărți vechi.
15. Geamuri lustruite.
16. Pijamalele de sub pernă.
17. Balsamul de rufe.
18. Fețele noi de pernă.
19. Păturile plușate.
20. Perechile de șosete.
21. Acvariul cu pești.
22. Biletele de tren.
23. Zilele fără trezire cu alarmă.
24. Pepenii.
25. Covoarele aspirate.
26. Baloanele de săpun din chiuvetă.
27. Coletele de la poștă.
28. Îmbrățișările lungi după absențe îndelungate.
29. Mesajele de bună dimineața.
30. Glumele bune.
31. Pantofii noi.
32. Călătoriile cu mașina.
33. Bagajele gata de drum.
34. Cumpărături cu familia.
35. Rochiile lungi.
36. Lanurile de floarea soarelui.
37. Cer înnorat.
38. Pomi cu crengi încărcate.
39. Jucării împrăștiate pe parchet.
40. Piese de domino.
41. Săpunel nou de baie.
42. Omizi colorate.
43. Micul dejun.
44. Somnul de după masă.
45. Creioane ascuțite.
46. Ceaiurile fierbinți.
47. Gătitul împreună.
48. Clătite.
49. Carnețele noi.
50. Stilourile. Cerneala de pe degete.
51. Liniștea de după miezul nopții.
52. Leagănele.
53. Florile udate.
54. Stropii de rouă de pe pânzele de păianjen.
55. Pârâiașele limpezi.
56. Serile în oraș.
57. Plimbările prin parc.
58. Înghețata cu alune.
59. Ciocolata cu…
60. Librăriile noi.
61. Pupicii de noapte bună.
62. Îmbrățișările.
63. Cheia răsucindu-se în broască.
64. Trenul pornind din gară.
65. Când cineva te așteaptă acasă.
66. Fotografiile.
67. Apusurile de la țară.
68. Prăjiturile de casă.
69. Pâinea de casă.
70. Torsul de pisică.
71. Ceștile de cafea.
72. Stelele.
73. Lămpițele din grădină.
73. Roșiile de grădină.
74. Pătrunjel mărunțit.
75. Apa de la fântână.
76. Turma de oi.
77. Mielușeii.
78. Puii de rățușcă.
79. Porumbeii de casă.
80. Florile sălbatice.
81. Izvoarele.
83. Iarba cosită.
84. Părul despletit.
85. Alergatul.
86. Cina în familie.
87. Duminicile.
88. Versetele care îți vorbesc.
89. Pagini de carte întoarse.
90. Făina împrăștiată pe masa din bucătărie.
91. Pâinea scoasă din cuptor.
92. Vecini prietenoși.
93. Pene colorate.
94. Câinele care iese în întâmpinare.
95. Cerul de seară.
96. Felinarele aprinse.
97. Lumânări.
98. Ciorba de perișoare.
99. Ardei dolofani.
100. Luna ascunsă în nori.

To be continued…

Sursă fotografie: Pinterest.

Factura la lumină

And They Lived Happily….. 

tăiaaaaaaaaaaaați!

În față e o trupă de parfumați care mai au bunul simț… cât de cât. În spate e restul, potoliți și ei. În dreapta… El, un ditamai puștan care se joacă pe telefon și îi spune mamei să tacă. Aham, așa pur și simplu „Taci am spus, taci!” Ea îi spune să își ia căștile și îi dă înainte cu poveștile. Are cu cine; în fața ei e o bunică vorbăreață. Îmi urăăăăăăăăăăăsc căștile care m-au lăsat fix acum, au și astea toane. Magic FM-ul îi dă cu reclame despre medicamentele pentru constipație, iar la știri, o tanti care se bâlbâie spune despre aglomerația infernală de la mare. Oricât de mult îmi displace grupul vesel din dreapta, aud tot ce povestesc. Mă distrează. Mama spune că e rea lumea asta, că e tot mai greu, că de-ar fi 10 lumi ar fi taaaaare greu, dar că doar o lume este și nimeni nu lasă de la el. Bunica o aprobă, apoi spune de nu-știu-ce flori pe care le-a pus în jurul casei. Mama o întreabă dacă lui cutare (probabil bunicul) îi plac. Bunicuța care spunea că în lumea asta nu mai există bunătate, răspunde rățoindu-se:

 – Da’ ce mă doare pe mine capul?! Eu să am unde de sta, că apoi dacă lui nu-i plac… e treaba lui.  
Foarte tare. 

 Așa. Și, din bârfă în bârfă, care pe unde lucrează și ce, ajung la un cuplu. Bunica întreabă dacă sunt căsătoriți. Grăsanul, pardon, copilul, spune că sunt cununați. La care mama: Eh, cununați. S-or cununa pă lumea aialaltă, hăhăhă. Și așa, aflu că el face panouri solare și că ea gătește doar când are chef (bravo ei, asta da femeie, nu ca aia care îți pune zilnic blidu’ sub nas, hăhăhă – mama), că amândoi pleacă din țară când vor, se întorc când vor, dar că fiecare plătește pentru el. Și, concluzionează mama – Eh, măcar să nu fie singuri. Să nu le fie urât. 

Bat-o vina de singurătate. Că ia, face oamenii să păcătuiască. Ei, ei, pomana ta de singurătate! 

Cele două râd de „familia modernă”, așa cum a numit-o mama, în timp ce odraslei i se descarcă telefonul. Nuuuuuuu, mai bine stai cu nasul în jocul ăla tâmpit cu volumul dat la maxim, decât să faci comentarii tâmpe despre oameni cuminți și necununați. 

În ultimele zile… Well, cum să vă spun, mă bate gândul să mă fac măicuță. :)))) Aș putea împărți ultimele zile în vreo 3 articole cu și despre învățături din sfera celor încărunțiți pentru „tinerii ăștia fără minte”. Cred că am auzit de 20 de ori (pe puțin): 
 „să nu te măriți!” 
„nu pierzi nimic fetițo. Doar plozi cu grămada și nervi tocați” 
„dacă aș fi avut eu mintea pe care o am acum la 20 de ani, în veacu’ veacului nu m-aș fi măritat” 
„pfai copilă, mi-a spus o prietenă că era circu’ de pe lume dacă nu se culca cu el… După trei ani au divorțat. Bărbații sunt ca animalele, copilă” 
„să-ți faci mai întâi un rost, că bărbați sunt destui, fetițo” 

Mai am, dar mă opresc aici. Pot spune că argumentele au fost convingătoare. În orice caz, lucrurile astea nu se spun din răutate (cel puțin, nu întotdeauna). Într-o oarecare măsură, femeile trecute prin viață, au dreptate. Viața de familie nu e toată roz, nu e imaginea aia a soției care se trezește radiind, cu umerii goi, despletită și fericită. Poate la început. Până se prinde el că ea nu gătește ca maică-sa. Până își dă ea seama că el e leneș, că se trezește târziu și că îi sare muștarul din lucruri mărunte. 
Csf, n-ai csf. 

Gândită la rece, cam așa e. Viața asta are puține zile de miere, totul, (absolut) totul se plătește, iar copiii nu sunt așa de cuminți precum pozează în tablourile alea de familie. Că tot sunt la modă căsătoriile alea de după bac. Mișto, nu zic ba, doar suntem tineri și neliniștiți. Dar nu face nimeni reclamă la zilele de după săptămâna de miere. Femeile ard mâncarea, nu au timp să spele toaaate rufele într-o zi, iar bărbații se enervează repede și uită să își pună farfuria în chiuvetă. Sau uită să o spele. Greu. La tăț ni greu. Oricum ar fi, după zilele astea, am analizat oleacă treburile. Nu mi-ar trebui o familie modernă. Oricât de frumos ar fi el, oricât de gentleman ar fi. Nu mi-aș dori pe cineva DOAR pentru a omorî singurătatea. No way, no. No way, no way nooo

Eu îmi doresc o verighetă care să-mi îmbătrânească pe deget, nu să moară de nouă într-un sertar. Altfel, mai bine să-și lege șireturile decât să mă ceară. Nu am niciun gram de experiență, dar știu că mânia poate să scrie actele de divorț, mai știu și că infidelitatea împarte copilașii și cred că cearta ucide bucuria pe care noi înșine ne-o facem. Da. Putem face asta cu roadele pe care le dă dragostea. Dacă semănăm ce trebuie, când trebuie, cum trebuie și cu cine trebuie.

Că tot îmi spunea cineva zilele trecute hai acasă și scrie. Că ni se face dor. 

Ah. Să vă explic titlul postării. Era din poanta asta:

Ce este iubirea?
Lumina vieții.
Ce este căsătoria?
Factura la lumină.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Înainte se putea și fără. Acum nu.

 

First of all. Nu am nimic cu nimeni. Chiar nu am. Poate am scris într-un moment de neinspirație sau poate că am fost într-o pasă proastă.

Înainte mergea și fără verighetă. Acum nu. Asta nu e de condamnat, after all. Măcar știe lumea că nu mai ești disponibil/ă când mergi singur/ă la cumpărături.

Înainte mergea și fără inelul de logodnă. Se trimiteau scrisori. Sigur știți ce sunt alea? Dacă nu, vă explic. Poate își scriau pentru că știau despre cuvintele care rămân versus diamantele care se dezlipesc chiar și fără să fi spălat o tură de vase măcar.

Înainte mergea și fără episodul cu logodna și masa și toate alea. El mergea la tati, o cerea și fata era a lui. Logodna era o promisiune și atât. Nu tu masă, nu tu jumătate neam chemat la logodnă. O promisiune a tatălui, o încuviințare a mamei și un sărut de bucurie furat fetei.

Înainte mergea și fără bridal-uri. Mergea foarte bine. Mergea și fără baby shower-uri. Că astea au fost primele. Apoi a venit și celălalt.

– Ai văzuuuut că azi se mărită Cutăreasca?
– Daaa, da!
– Sunt curioasă de rochiță…
– La ce bridal a avut, îți dai seama!

Când am citit ultimul mesaj, m-am scârbit brusc de toate bridal-urile. Care mai de care. Cadouri, neamuri cu cadouri, prăjituri, tricouri cu diferite inscripții. Azi-mâine și-or lipi în frunte future bride. 

Nu de veselia și de bucuria unor tineri ce urmează să se căsătorească mă leg. Mă leg de prea multul acela care dă pe dinafară. Îmi povestea o prietenă de baby shower-ul reușit al unei viitoare mămici. Tânăra era nepoata lui Cutărescu, om cu influență. Apoi mi-a spus de familia aia care stă în chirie, cu doi copii și al treilea pe drum. Credeți că mi-a spus de baby shower-ul celei din urmă? De surpriza pe care i-au făcut-o prietenele ca să acopere cheltuielile necesare unui nou născut? Nici vorbă. Pentru că a doua femeie n-a avut parte de o asemenea surpriză.

Mă deranjază la cuuuuuuuuuulme zâmbetul ăla de oh, my, ce surpriză! Nu e nicio surpriză. Știai că ți se organizează. Iar dacă nu te-ai prins înainte… silly you, darling.

Intrăm pe covor roșu în biserică, dăm mese pompoase, ne ținem majoratele, risipim. Risipim când lângă noi sunt orfani, bolnavi și oameni ai nimănui. Nu, nu zic să renunțăm la micile bucurii care marchează în existența noastră momente importante, dar spun să nu ne batem joc de darurile pe care le-am primit fără să merităm, risipind pentru burțile unor oameni care deja au, deja sunt sătui. Nu spun nici să mergi să îți dai tortul de nuntă cerșetorului de la colțul străzii, spun să gândești totul astfel încât să nu arunci nimic în vreme ce altul moare de foame.

Scriu eu scriu, dar vine și ziua mea. Poate de fericire voi da o masă de trei zile și de trei nopți ca în povești.

Lol. Câte căăăăărți îmi iau eu de banii ăia. (mai nou am expresia asta la orice sumă de bani pe care o aud). Nu știu, zău, ce inel o să mi se dea, cum o să fiu cerută sau ce rochie voi purta la nuntă. Mi-aș dori însă să fac totul cu măsură, cu frică și reverență față de Cel care mă va binecuvânta și atunci ca și acum: fără să merit nimic din bunătatea Lui. Mă rog să nu uit că tot ce am și voi avea e și va fi dar, și că tot ce sunt și voi este și va fi har.

Anyway, mai mult de 50 de oameni eu nu chem la nuntă. Maxim patru ore masa cu toate felicitările ei cu tot, că vreau să prind avionul pentru luna de miere.

Și, cei care citiți, nu săriți și nu dați prea tare. Nu de alta, dar încă nu mi-e ajuns făt-frumosul ca să mă apere.

Jurământ

Am ajuns cu o oră mai devreme și cu un buchet de garoafe în brațe. Mă întorceam acasă. Acolo unde crescusem. Dar astăzi nu este despre mine. Este despre tine, drag prieten. Este despre alegerea ta. Despre Harul zilei de astăzi. Despre pecetea de sânge. Despre cel mai important jurământ al vieții tale.
Mă crezi sau nu, ceea ce urmează să citeşti stă în ciornele din telefonul meu de câteva luni. Din iarnă mai exact. Când am auzit textul pentru predica din dimineaţa asta, am ştiut ce voi scrie pentru tine.
Îl văd pe Avraam. Își privește fiul. Isaac. Se joacă ceva mai încolo cu un mielușel. Are ochii mamei sale. Isaac, binecuvântarea. Speranța bătrânului Avraam. Ajutorul lui. Avea să-i ducă numele mai departe. Isaac.
– Doamne, mulțumesc pentru Isaac.
– Avraame… Vreau să-ți vorbesc.
– Ascult, Tată.
Avraam… Vreau să aduci o jertfă.
– Am să-l iau pe Isaac cu mine.
Avraam
– Mă va ajuta să pregătesc lemnele, mielul.
– Avraam…
– Îl voi învăța să aducă jertfe.
Avraam! Ascultă-Mă! Jertfa va fi Isaac.
Îl văd pe Avraam. Văd cum pentru o clipă pieptul îi tresare și pumnii i se strâng. Tace, și parcă așteaptă ca Dumnezeu să îi spună că nu Isaac… Doamne, de ce taci??
Dar nu. Un oftat ușor, înăbușit în ochii lui Avraam.
– Voi face întocmai, … Doamne.
Isaac doarme. Mama lui respiră încet lângă Avraam cu părul despletit și umerii goi. Avraam e treaz. Se frământă. Plânge. Îl doare. Iese afară. Cerul tace. Cade în genunchi. Suspine. Lacrimi. Întrebări fără răspuns. O rugăciune mută se înalță printre stelele ațipite.
Când Avraam își ridică privirea, o geană de lumină se sprijină pe hainele lui. Cineva îl atinge pe mână. E Isaac.
– Tati, plecăm?
Sara iese din cort zâmbind. A pregătit totul. Isaac țopăie vesel împrejurul celor doi.
– Plecăm.
– Dar mielul, Avraam?
Avraam nu răspunde. Sara îl privește nedumerită. Rămâne în urma celor doi care pleacă pe munte. Isaac îi face cu mâna. Pe drum, Isaac țopăie și pune întrebări. Pășește încet, mângâind din când în când părul bălai ai copilului. Ochii mamei sale… Și iată că au ajuns. Avraam pune pe pământ legătura de lemne și își șterge ochii pe furiș. Mâinile îi tremură. Inima lui strigă. Isaac se oprește lângă tatăl său. Gâfâind, îi spune dintr-o dată:
– Tati, mielul unde e?
Avraam privește în altă parte. Răspunde încet:
– Domnul va purta de grijă, fiule.
Isaac uită de miel. L-a văzut de atâtea ori pe tatăl său vorbind cu acest Dumnezeu. A văzut minuni în micuțul cort. Știe că el însuși este promisiunea acestui Dumnezeu pentru Avraam și Sara.
Avraam ridică altarul. Lucrează încet, rememorând. Soția lui însărcinată. Primul țipăt al copilului. Primii pași. Primul cuvânt. Și acum… E timpul.
Își cheamă fiul. Îl îmbrățișează. Tâmplele calde și umede de atâta joacă. Îl sărută pe amândoi obrajii. Îl ia în brațe. Îl pune în mijlocul lemnelor. Trece o funie groasă peste brațele micuțe și bronzate. Copilul nu înțelege.
Cuțitul. Țipătul.
– Oprește-te, Avraam!Dragul meu prieten. Azi ai primit flori, îmbrăţişări şi urări. Azi eşti fericit. Radiezi. Dar va trebui să păşeşti peste florile ofilite şi să îl urmezi pe Cristos. Plângând, întrebând de ce, răbdând, tăcând, până când El îşi va desăvârşi lucrarea cu tine, în tine. Va trebui să oglindeşti chipul Lui, să pui mâine în aplicare credinţa declarată azi. Nu va fi uşor întotdeauna. Dar El a promis că va fi cu tine.Să ai o asemenea credință încât să te abandonezi în brațele Creatorului. Să închizi ochii la ceea ce lumea îți oferă și să aduci totul ca jertfă pe munte. Să îți auzi numele și să simți cum cel mai mare Dumnezeu se coboară și îți poartă de grijă. Să renunți la puținul tău ca să primești totul.Aleg de-acum robia Ta,
Cu frângerea de sine.
Şi să rămân aşa aş vrea,
Nevrednic rob, în casa Ta…
Să nu ies de la Tine.

„Inima voastră să fie în totul a Domnului Dumnezeului nostru, cum este astăzi, ca să urmaţi legile Lui şi să păziţi poruncile Lui.”  
(1 Împăraţi 8:61)

Dumnezeu să te binecuvânteze, prieten drag!

Fotografie: Andreea Emanuela

„Libera me, Domine…”

Bistriţa e casa sufletului meu. Aici mi-am deschis ochii şi mi-am învăţat inima să facă primii paşi. Aici am învăţat să scriu zile şi aşteptări, să cânt visuri şi să plâng schimbări. Aici, cerul îşi înţeapă amurgul în turnul Bisericii, picurându-i întunericul pe ziduri. Bistriţa e ecoul Missei Încoronării şi vocile coriştilor ce răsună dincolo de vitralii. (Bistriţa din noi)

 

Au trecut două zile, iar eu încă fredonez.

Ultimul concert. Al meu. Liceul de Muzică al Bistriţei va continua să susţină concerte, indiferent de câţi vor veni să asculte. Liceul de Muzică are copii talentaţi. Copii care muncesc. Copii îndrăgostiţi de muzică. Copii şi profesori care cântă.

După 12 ani de studii de Bach şi Czerny, sonatine, miniaturi, preludii, nocturne, producţii şi concerte, muzica încă mă mai surprinde.
Arareori Biserica Evanghelică e plină. În zilele obişnuite e o clădire impunătoare, cu un trecut istoric tumultos. Nimic mai mult decât ziduri reci, prăfuite şi tăcute. Ici colo câte un turist fascinat de biserici vechi şi din când în când, cei de-ai casei, ieşiţi la plimbare.
Miercuri seara, Biserica Evanghelică a găzduit un concert vocal simfonic. Două capodopere ale muzicii franceze: Simfonia în re minor, César Franck şi Requiem, Gabriel Faure.

3

Şi, ce poate fi mai sublim, mai sacru decât un requiem cântat într-o biserică? Requiem-ul lui Faure a avut prima audiție în 1888.

Lucrarea are 7 părți:

Introit
Offertory
Sanctus
Pie Jesu
Agnus Dei
Libera me
In Paradisum

Greu de descris senzațiile de pe scenă. Deschidem la prima pagină, așteptăm semnul dirijorului, începem. Cântăm un cântec de leagăn al morții, iar vocile noastre se roagă, imploră, ating sublimul prin muzică.

concert

Textul Requiem-ului se bazează pe cel al Missei Funerare Romano-Catolice. Gabriel Faure adaugă Requiem-ului său motetul Pie Jesu și alte două texte Libera me și In Paradisum. Faure definitivează lucrarea după moartea părinților săi. Așadar, putem considera acest Requiem expresia tragediei lui Gabriel Faure după pierderea părinților săi. A fost scris pentru soprană, bariton, cor mixt, orchestră și orgă.

Soliștii de miercuri seara au fost: Alexandra Zbîncă și Corneliu Huțanu.
Dirijor: Petronius Negrescu

Vreau să mulțumesc doamnei profesoare Carolina Karoli.
Doamna profesoară, mulțumesc pentru toată răbdarea și pentru efortul pe care le-ați investit în repetiții. Mulțumesc pentru faptul că nu ați renunțat. Munca și pasiunea cu care ne-ați dirijat până în momentul concertului au fost confirmate în ropotele de aplauze de la sfârșit.

Şi… am cântat. Încă se aude ecoul ultimului requiem. Tăcerea dinaintea aplauzelor.

Fotografii: Moldovan Ciprian

 

Rugăciunea de la miezul nopții

 

Doamne, așa cum sunt, vin înaintea Ta. Așa cum nu am mai venit de multă vreme. Uite, îngenunchez aici. Îmi îngenunchez inima, mândria, privirea. Iată-mă. Fără rod, cu sufletul pustiu, cu lacrimi împietrite pe buze. Cu întrebări prea multe și răspunsuri ca niște piese pierdute de puzzle. Așa vin înaintea Ta. La cine să merg, Doamne? Mă urăsc. Mereu fac din Tine ultima soluție. Rezerva. Pentru că alerg la oameni. Îi ascult cu plăcere, le sorb minciunile, îi las să-mi ia sufletul. Doamne, am vândut suveniruri făcute din sufletul meu pe câteva zâmbete, câteva sfaturi egoiste, câteva îmbrățișări. În final am rămas cu cenușa amară a singurătății, a trădării, a deșertăciunii în pumni. Da, Doamne. Pentru că ajutorul omului este zadarnic, dar eu încă testez cuvântul Tău, crezând că la mine poate faci vreo excepţie.
Iartă-mă. Am lăsat alte lucruri să îmi fure inima și atenția. Au făcut un zgomot infernal în care am crezut că pot să scap de gălăgia din mine. Am uitat că doar Tu potolești furtuna. Am uitat… Am uitat că Tu înmulțești puținul, am uitat că în Numele Tău uriașii sunt doborâți, am uitat că Tu spui și se face. Am uitat că Tu faci minuni. Dacă nu aș fi acum aici, nu s-ar întâmpla minuni. Minunile se întâmplă în fața uriașilor, în fața nu-ului definitiv al omului, în fața acelei ridicări deznădăjduite de umeri și în fața ochilor plecați în pământ, în fața pietrei grele de la mormânt. Minunile se întâmplă când spui Tu. Când omul nu mai dă nicio șansă. Când barca se scufundă. Când inima se oprește. Când pâinea s-a terminat de multă vreme. Când furtuna aduce deznădejdea în sufletul meu.

Învață-mă să recunosc vocea Ta. Învață-mă să ascult vocea Ta. Învață-mă să-mi adun fărâme de credință până se face cât un bob de muștar. Ajută-mă să cred. Ajută necredinței mele. Dacă am munți în cale, ajută-mă să urc. Fă minuni în prăpăstiile de jos, în crăpăturile stâncilor, în întunericul nopților care înghit speranța fumegândă.

Doamne… Așa cum sunt, primește rugăciunea șoptită. Destulă mândrie. Tu ai biruit prin smerenie. Ajută-mă să oglindesc chipul Tău. Fă cinste unui pumn de țărână și, în răcoarea dimineții sufletului, oglindește-Ți Chipul în ochii unei ființe pentru care ai plătit cu sânge.

 

Fă-mă iar și iar după chipul și asemănarea Ta.

12+

Azi a plouat. A fost ca o primă zi. Dacă n-aş fi ţinut evidenţa anotimpurilor, aş fi spus că e toamnă şi că şcoala trebuie să înceapă. Flori, festivităţi, felicitări, lacrimi.

Am crescut în bănci. 12 ani am ascultat, am scris, am imitat. Am luptat, am obținut victorii, am fost înfrânți. Ne-am șlefuit. 
Mulțumesc părinților care ne-au fost primii dascăli. Vă mulțumesc pentru diminețile în care ne-ați trezit și ne-ați dus la școală. Mulțumim pentru încurajări și mustrări. Fără voi, nu am fi ajuns astăzi până aici. 
 Mulțumesc fiecărui profesor care a stat în fața noastră; la catedră sau printre bănci, ne-ați învățat cu blândețe, cu fermitate. Ne-am ales mentori și ne-am luat îndrumători pentru visurile noastre profesorii care ani la rând au strigat catalogul, au anunțat lucrări și au trecut note. Noi suntem rodul dragostei părinților noștri și rezultatul muncii dascălilor care, uneori, au crezut că eforturile lor sunt în zadar. 

Ne spuneați că viața acum începe. Permiteți-mi să cred că viața a început deja. Cu prima răsuflare, cu primul zâmbet, cu primul pas. Voi, dascălii, ne-ați luat de mână și ne-ați trasat cu cretă labirinturile vieții. Ne-ați îndrumat. Ne-ați determinat să visăm și să muncim. Astăzi tot ce facem e să pășim singuri înspre o altă etapă. Plecăm cu sfaturile voastre înspre visurile care deja au aripi. 

E ciudat cum, mai devreme sau mai târziu, locurile în care am fost devin muzee. Nu trebuie închise, nici puse în spatele vitrinelor de sticlă. E de ajuns să spunem când trecem printr-un anume loc „Uite, aici am….”. 

Îmi aduc aminte de prima zi de școală. Mă rătăcisem pe coridor și afișasem o mutrișoară supărată când părinții m-au întâmpinat după ce ieșisem din clasă. Îmi amintesc fragmențele din acea zi. Imaginea învățătoarei care urma să ne modeleze piciorușele pentru drumul anevoios care avea mereu același orizont: tabla. Odată ce am învățat să pun creta în întunericul acela, orizontul meu s-a dilatat, sărind dintr-un cuvânt în altul până la marginea universului. Îmi plăcea școala. Mult. Mama mă trezea, îmi prindea părul, iar eu mă grăbeam întotdeauna să ies devreme din casă. Tata mă ducea la școală, mă lăsa în clasă, acel univers cu scaune mititele și băncuțe mărunte. Am crescut în praf de cretă, am cochetat cu clopoțelul, m-am jucat paradis și am sărit elastic. M-am jucat de-a v-ați ascunselea și am repetat lecții în pauză. Am fost la concursuri, am plâns înainte de producții, am tremurat de emoții pe scenă la serbări. Îmi amintesc de primele săptămâni de școală când orarele nu erau stabilite definitiv. În clasa a V-a eram fascinată de faptul că fiecare oră are un profesor al ei și că totul se schimbă. 

Apoi liceul. Nu știu cum sunt cei care au schimbat școala de două sau trei ori, dar eu am crescut odată cu școala. Coridorul cu imagini ale compozitorilor de muzică clasică. Scările roșii, ușile verzi, sala profesorală, pianul din sala festivă. Ah, sala festivă. Deși a rămas în clădirea veche, acolo îmi sunt toate emoțiile și respirațiile entuziasmate. Acolo mi-e sufletul de copil, acolo sunt hainele lui de copil. Școala e muzeul copilăriei mele. Curtea școlii e amfiteatrul copilăriei mele. Clasele sunt laboratoarele copilăriei mele. O să-mi lipsească trezitul acela de dimineață, alarma oprită de zeci de ori, drumul până la școală, acel „ne vedem la fără un sfert”, clopoțelul de la 8, pauza mare, covrigeii calzi. O să îmi lipsească să fiu elevă. O să-mi fie dor să stau în bancă și să ascult cum profesorul meu preferat strigă catalogul, citește notele lucrărilor sau dictează titlul lecției înainte de a povesti pe scurt despre ce e vorba. 

Am crescut în bănci, ascultând, scriind, repetând. Ne-am făcut visuri pe ciorne. Acum e timpul să punem în practică planurile pentru ca omiduțele care ne-au fost încredințate să își ia zborul. Adio? Nici vorbă. E un bun venit. E o altă portiță care se deschide înainte. E un început nou. Astăzi. Eu nu spun carpe diem, ci fii înțelept! Numără bine anii. Fii chibzuit! Nu îngropa talantul. Muncește.

Celor mai mici … Nu fiți ca noi. Fiți mai buni decât noi. Învățați tot ce se poate. Citiți. Ascultați. Visați. Munciți. Cât despre bac, nu ne țineți pumnii. Rezultatele nu țin de urări, de pumni ținuți sau de vreun trifoi cu patru foi. Urați-ne spor la învățat. Rezultatele bune vor fi urmările muncii depuse de către noi. Comenius spunea că toată viaţa este şcoală. Noi terminăm 12 clase. Dar școala continuă. Toată viața.

Cum să arunci un soare în braţele unui om

M-am îndrăgostit de Ionel Teodoreanu în 2013 când prietenele mele mi-au făcut cadou una dintre cărţile lui, Lorelei. Încă îmi amintesc…
Aleeee, îmi trebuie „Lorelei” pentru şcoală, nu o ai din întâmplare?
Nu o aveam atunci, însă, câteva zile mai târziu, m-am trezit cu ea. Încă o mai răsfoiesc. Recitesc zecile de pasaje subliniate. Teodoreanu are un stil care m-a fascinat în toate cărţile, chiar dacă poveştile în sine nu mi-au plăcut. Toate cărţile scrise de el pe care le am în bibliotecă sunt subliniate, şi mereu le răsfoiesc minute în şir, neştiind ce citat să aleg.

Povestea mea cu Medelenii lui Ionel Teodoreanu a început într-o zi ploioasă de februarie. Mă plimbam printre stivurile de cărţi ale unui anticariat micuţ. Nu găsisem nimic interesant. Când, deodată, văd volumele Medelenilor. Îmi doream să le citesc de multă vreme, dar nu le cumpărasem. Volumul al doilea avea câteva pagini lipite, semn că nu fusese citit niciodată. Pentru mine, e mai palpitant să citesc cărţi vechi, dibuite în anticariate. Mi se par comori păstrate sub pecetea sentimentelor celor care le-au scris. Mă rog, ăsta e fixul meu.

Medeleni e locul unde personajele principale îşi petrec copilăria. Olguţa, Dănuţ şi Monica sunt copiii cu personalităţi diferite, adolescenţii complexi, plini de sentimente contradictorii şi adulţii care păstrează în ei amintirea Medelenilor, întorcându-se mereu pe meleagurile vechilor timpuri. Cele trei volume corespund cu perioadele menţionate, iar Teodoreanu ne prezintă trei vieţi care au în comun plaiurile Medelenilor. N-am să vă povestesc firul narativ pentru că ar strica din farmecul descoperirii acestei lumi pe care Teodoreanu o ţese în trei volume. Vreau doar să vă dau câteva motive pentru care să citiţi voluminoasele „universuri”.

În primul rând, limbajul pe care Teodoreanu îl foloseşte.
C u v i n t e l e  .  Citind, ai impresia că sensurile cuvintelor sunt complet diferite de cele pe care le ştiai înainte. Unele fraze cer să fie recitite cu voce tare, cu o inspiraţie profundă după fiecare cuvânt. Să vă conving: „Vântul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru suav aburit al guşei de stânjenel, în brumăriu de prună şi în sur de promoroacă. Gândul se înclina şi, fum, se topea alene. (…) Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să existe : mănunchi aiurit de adieri. (…) Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început sau un sfârşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între gene.” (Are şi mai şi!)

Dacă nu v-am convins, vă încurajez să citiţi La Medeleni ca şi cum v-aţi citi povestea. Citiţi şi însuşiţi-vă cuvintele personajelor, trăirile, faceţi-vă un tărâm al Medelenilor şi refugiaţi-vă acolo ori de câte ori „Bucureştiul” vostru vi se pare prea mic, înghesuit şi murdar. Evadaţi în Medelenii propriei voastre imaginaţii.

Şoptise numele desprins din bătăile inimei.
– … mă iei şi pe mine?
(…)
– De ce?
(…)
– Fiindcă te iubesc.
Azvârlise un soare în braţele unui om.

Citim autori români în 2016 🙂

Sursă fotografie: Pinterest

Valoarea unei coji de cartof

Astăzi am citit o carte în câteva ore. Citind, am simţit tensiunea unui om care dezamorsează o bombă. Cartea e în faţa mea, pe birou. E linişte, dar dacă o deschid, am impresia că glasul istoriei va relata încă o dată povestea unui copil, a unui erou. Un supravieţuitor. Un băiat pe lista lui Schindler.
Poveştile şi filmele despre Holocaust sunt greu de descris. Ai impresia că citeşti şi priveşti ceva absolut imposibil, ireal. Şi totuşi, aceste evenimente s-au întâmplat cu puţin timp în urmă. Cineva spunea că istoria trebuie citită pentru ca greşelile să nu se repete.
Am citit „Hoţul de cărţi” şi „Printre tonuri cenuşii”, dar copilul acesta care supravieţuieşte Holocaustului are o poveste cutremurătoare. „Aceasta este singura carte de memorii publicată vreodată de un copil supravieţuitor de pe Lista lui Schindler şi ilustrează perfect demnitatea autorului, o remarcabilă lipsă de resentimente, dar şi o faţă a războiului văzută prin ochii unui copil speriat, al cărui unic deziderat era să supravieţuiască fiecărei zile în parte.”
Cartea descrie experienţa unui copil evreu de 10 ani în perioada în care naziştii invadează Polonia. Schimbările bruşte, neaşteptate şi din ce în ce mai devastatoare, se perindă în viaţa acestui băiat care realizează că supravieţuirea necesită o luptă crâncenă împotriva morţii, a foamei, a bolii, a frigului: „părea că sunt prea mic ca să lucrez cu normă întreagă, dar eu nu mă mai consideram un copil şi nici ceilalţi nu o mai făceau. Trebuia să contribui şi eu la supravieţuirea familiei mele, oricum puteam. (…) Scopul nostru era să rămânem în viaţă până când nemţii aveau să piardă războiul şi să plece învinşi.”
Schindler este personajul cheie în povestea lui Leon Leyson. Un nazist, un german. Dacă m-aş opri aici, numele lui Schindler ar provoca dezgust şi dispreţ ca oricare alt nume de gardian sau ofiţer al lui Hitler. Însă Oskar Schindler, deşi deghizat în monstru, dă dovadă de un caracter aparte, fapt dovedit de o parte din acţiunile sale (cei care veţi citi cartea, veţi înţelege de ce spun „o parte”). „Avea o capacitate extraordinară de a reţine numele. Mă obişnuisem cu faptul că pentru nazişti eram doar un evreu oarecare; numele meu nu conta. Dar Schindler era diferit. Era evident că voia să ştie cine eram. Se purta ca şi cum îi păsa de noi ca indivizi.”
Acest Schindler, „om complex plin de contradicţii – un nazist oportunist, intrigant, nonconformist, dar atât de curajos şi de temerar, un adevărat erou – salvase de la o moarte aproape sigură în jur de 1 200 de evrei.” Leon Leyson este de părere că „Oskar Schindler reprezintă definiţia eroismului. El este dovada că un singur om poate da piept cu răul şi poate produce o schimbare.” Cei care au fost salvaţi, i-au dăruit un inel care purta inscripţia: „Cel care salvează o viaţă salvează lumea întreagă”.
Ar fi multe de spus. Credeţi-mă că e extrem de greu să descrii 235 de pagini de încordare, respiraţii întretăiate, lacrimi de furie, deznădejde, oroare, recunoştinţă şi bucurie. Cartea o găsiţi aici Un băiat pe lista lui Schindler.
Cartea aceasta te învaţă valoarea familiei, a micilor bucurii zilnice, a unei îmbrăţişări… chiar şi valoarea unei coji de cartof. Mai mult decât atât, te învaţă să preţuieşti ceea ce ai, să fii mulţumit şi să lupţi ca să păstrezi ceea ce ai primit în dar. Şi, îţi mai spune că uneori istoria e glasul greşelilor care nu trebuie repetate.
 Sursă fotografie: Pinterest

To my dearest soulmate

Și astăzi ca și atunci.

Am ascultat-o în 4 ani povestind despre viața ei pe care puțini o știu în detaliu. Mulți o judecă, mulți nu o înțeleg. Eu am înțeles-o la un moment dat. Și am început s-o admir. O văd venind la școală de 4 ani cu un ghiozdan plin de optimism. Râde și mă face să râd. Când plecăm împreună acasă sub aceeași umbrelă, râdem până ne doare burta. Râdem pentru că ea știe să scoată din orice câte o minune la care râzi și după o lună. Când e tristă, ascultă muzică. N-ai crede că în spatele ochilor verzi și genelor lungi (pe care le-am invidiat întotdeauna) sunt ascunse atâtea file înlăcrimate, întrebări și durere. 
O admir pentru că e optimistă. E frumoasă chiar și atunci când întârzie, când uită, când se enervează, când nu știe ce să facă. Când m-a sunat de ziua mea ca să-mi cânte la mulți ani, mi s-a făcut pielea de găină. E sosia Christinei Aguilera. 

My dear, ar fi culmea să mă apuc să scriu ce ar trebui să faci în momentele astea. Nu prea ştiu. Tot ce e sigur în lumea de azi, e… nesiguranţa. Şi frica. Şi eşecurile. Dar lasă-mă să îţi mai spun ceva.  
C E L  mai sigur refugiu pentru tine, e Dumnezeu. El cunoaşte, ştie când stai jos şi când te trezeşti. De departe îţi pătrunde gândurile. Ştie când mergi şi când adormi. Când nu erai decât un plod fără chip, ochii Lui te vedeau.

Oamenii dezamăgesc. Azi sunt, mâine pleacă. Suntem dependenţi de Dumnezeu, însă noi încercăm să umplem golurile cu alte lucruri. Toate pier la un moment dat. Stâncile pe care ni le facem noi se prăbuşesc, mai devreme sau mai târziu. Zidurile în spatele cărora ne ascundem se năruie şi ele. Poate te întrebi, ei, şi? Dumnezeu rămâne, am înţeles, dar, cu ce mă ajută asta pe mine?
Îmi spunea cineva că Dumnezeu ne-a creat şi că acum e undeva departe, că ne-a uitat şi că noi funcţionăm singuri. Totally wrong. Uite ce spune un specialist în neuroştiinţe, David Eagleman:
„Povestea omului este incredibilă. Aşa cum cosmosul este mai mare decât ne-am închipuit vreodată, şi complexitatea omului ne depăşeşte imaginaţia. Ce capodoperă complicată este creierul….! Cel mai minunat lucru pe care l-am descoperit în univers!”  
Cum ar putea Dumnezeu să uite de tine? Tu eşti cea mai minunată creaţie a sa. El Însuşi afirmă asta. 

Fă din Dumnezeu prietenul tău cel mai bun. Nu e vorba despre o religie care te diferenţiază de alţi oameni. E vorba despre găsirea acelui ceva care te întregeşte. Mai mult de atât, care te vindecă. Acel ceva care îţi dă un sens, care îţi dă un scop. Aici e iubirea pe care o cauţi. El mai spune : Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.
Asta e cea mai frumoasă parte a prieteniei cu Dumnezeu. 
Nu face alegeri de una singură. Roagă-l pe El să aleagă pentru tine.

Happy Birthday, my dear one!

https://www.youtube.com/watch?v=Su5DG8pQMB8  

In honor of spring – Eduard Kunz

2 martie. Miercuri. 7:00 pm.
P r i m ă v a r ă ! S p r i n g !
Martie. Miercuri. Muzică.

Cine este Eduard Kunz?
– Eduard este tată, soţ, pianist născut în Rusia care trăieşte în România.

În spatele concertelor sunt ore de studiu intens, fără îndoială. Cum le faceţi faţă?
– Exersatul devine o parte importantă a profesiei noastre, încă de la o vârstă fragedă. Nu atât cantitatea cât calitatea contează. Trebuie să fii prezent, nu setat pe pilot automat atunci când studiezi. 

–  De ce calităţi are nevoie un pianist?
– Disciplină şi muuultă muncă de la vârste fragede, şi încredere în sine. De fapt, sunt aceleaşi calităţi la toate profesiile. 

Beethoven spunea că a cânta greşit o notă este un lucru banal, dar a cânta fără pasiune este de neiertat. Ce rol joacă pasiunea în arta cântatului la pian?
Cum spunea Victor Hugo: „Muzica exprimă ceea ce nu poate fi spus şi este imposibil a fi trecut sub tăcere”.
Când lucrezi cu pianul şi cu cele 13 000 părţi ale sale este ca şi cum ai lucra cu cuvinte, vorbind limba. Poţi fi fluent, chiar excepţional în arta vorbirii, dar, ceea ce contează, de fapt, nu este modul în care vorbeşti, ci despre ce vorbeşti. 

Un sfat pentru cei care vor să ajungă mari pianişti?
–  Destul de greu să dau sfaturi fără să am un context. Încearcă să găseşti un profesor bun şi fii tot timpul într-un mediu competitiv! Mult noroc! 


Am ascultat multe interpretări. Am auzit mulți interpreți de renume.
În seara asta am ascultat un poet. Am asistat la o discuție. Mulți pianiști tind să se impună atunci când cântă la pian și, astfel, asculți un monolog – nu pianul se face remarcat, ci pianistul.
În seara asta însă, am asistat la o discuție. Pianul de pe scena sinagogii, atât de tăcut și dur în solemnitatea lui, vorbea. Cânta. În toată splendoarea lui. Fiecare părticică a sa devenise o oglindă în care pianistul se privea. R e z o n a .
Ascultând, aveai impresia că muzica e în degetele pianistului, că se revarsă în valuri din încheieturile sale. Sunetele dansau în încăpere, alergau printre rânduri, năvăleau în mulțimea de ascultători.
Când mi-a spus că un pianist trebuie să fie prezent în interpretare, nu l-am înțeles. Auzindu-l însă, credeam că muzica se năștea chiar atunci. Acolo. Pasiunea de care vorbea Beethoven. Notele de pe portativ trăiau. R e s p i r a u . 

Eduard Kunz a lăsat pianul să vorbească. Gesturile sale erau atât de expresive, încât vedeai totul aievea: un suspin, un surâs, o furtună, un om plângând la mormântul iubitei, un dans al inimii care iubește, o joacă de-a v-ați ascunselea, o strângere de mână, o ploaie torențială, un pas de domnișoară.

Îmi amintesc de primăvara trecută. Trecea și atunci prin sinagogă, în ropote de aplauze, în respirații întretăiate, în lacrimi de admirație.
2016. Primăvara lui 2016. A venit valsând, în pași mărunți de romantism, săltând peste iarnă, trimițând sărutări celor care au venit să o întâmpine.

Programul serii:

Chopin – Preludiul Op 28 Nr. 4 
Preludiu Op. 28, No. 4 de Frédéric Chopin este unul dintre cele 24 de preludii de Chopin. Prin cererea lui Chopin, această compoziţie muzicală a fost jucată la propria înmormântare, împreună cu Requiem de Mozart.

Chopin – Mazurka Op 17 Nr. 4
Mazurka – miniatură de origine poloneză inspirată din tradiţia populară. 
Frédéric Chopin preia forma dansantă, trasnformând aceste compoziţii muzicale în simboluri ale renaşterii culturii tradiţionale,adevărate bijuterii clasice.

Chopin – Nocturne Op. posth. în do# minor 
Chopin – Vals Op. 64 Nr. 2;
                Vals Op. posth. în mi minor.
Chopin – Balada Nr. 1 în sol minor
Franz Schubert – Sonata Op. 120 în La Major, 664 
Serghei Rachmaninov – Trei momente muzicale Op. 16
 O mică parte a concertului: Balada nr. 1 în sol minor
 

 Fotografii: Blondu Photograph

De vorbă cu Alina Ilioi

– Cum te-ai defini în trei propoziții?
– Nu cred că m-aș putea defini, pentru că încă nu sunt complet definită, fiind în permanență într-un proces de cunoaștere a sinelui și de șlefuire a caracterului. Dar, dacă ar fi să spun ceva despre mine, ar fi că sunt o persoană complexă și simplă, puternică și fragilă, optimistă și realistă.

– De multe ori îl menționezi pe Dumnezeu în postările tale. Ce rol are El în viața ta?
– Rolul principal, și totuși, încă se poate și mai mult! Dumnezeu (și când vorbesc de El, zâmbesc) este Prietenul meu, Confidentul meu, Profesorul meu! Cel la care alerg când sunt fericită, și când sunt tristă. Cel pe care sper să-L aleg mereu… indiferent care ar fi miza.

– Ce te impresionează cel mai mult la un om?
– Bunătatea inimii, chiar dacă a suferit mult. Când văd un om bun, cald, blând, îmi vine să-l iau în brațe și să-l strâng tare.

– În ce cuvânt s-ar întruchipa cea mai mare teamă pe care o ai?
– Hm… Distanță. Îmi e teamă să nu mă distanțez de Dumnezeu fără să realizez, fiind ocupată cu viața asta tumultoasă.

– Ce faci la finalul unei zile proaste?
– Plâng, ca să mă descarc. Apoi, îmi spun că mâine cu siguranță o să fie mai bine.

– Dacă ai putea trimite o scrisoare care s-ar multiplica pentru fiecare om de pe Planetă, care ar fi esența cuvintelor transmise?
– Aveți curajul să iubiți! Nu mai fugiți de sentimentele reale, opriți-vă. Savurați fiecare moment, pentru că nu vă mai întâlniți cu el. Zâmbiți mai des. Faceți fapte bune. Nu persistați în greșeală. Nu fiți ocupați să colectați lucruri inutile în timp ce pierdeți esența. Și mai presus de toate… IUBIȚI! Iubiți din toată inima, din tot sufletul și din toată ființa!

– Citat preferat?
– Nu am o culoare preferată, o mâncare preferată, o mașină, un oraș, un loc etc. Așadar, nu am nici un citat preferat, pentru că mă bucur de fiecare în parte, diferit…

Fotografie: Dacian S. Foldi

De vorbă cu Iosif Ţon

Aş vrea că acesta să fie un început de dialog cu voi, elevii şi studenţii de astăzi. Cândva am fost profesor la cei de vârstă voastră. Eu mi-am păstrat inima pentru voi. Vă înţeleg întrebările. Vă înţeleg nedumiririle. Eu am trăit o viaţă lungă şi, cu toate trăirile mele,  pot înţelege provocările voastre. Veniţi să stăm de vorbă.
Iosif Țon

Cine este Iosif Țon? 
M-am născut în 1934 într-un sat de la poalele munţilor Apuseni, în Judeţul Alba, din părinţi pocăiţi (baptişti). Pocăiţii s-au răspândit în Judeţul Alba după primul război mondial. Erau o mişcare nouă care spărgea unitatea comunităţilor româneşti, care erau fie ortodoxe, fie greco-catolice. Pocăiţii erau priviţi ca spărgătorii unităţii naţionale, ca trădători de neam, ca indezirabili. În şcoală, învăţătorii le spuneau copiilor că de pocăiţi trebuie să te fereşti, căci sunt spurcaţi. În consecinţă, în şcoala primară copiii nu mă lăsau să mă joc cu ei. Eram un indezirabil şi un ostracizat. Dar tata m-a învăţat că noi nu suntem din lume şi că de aceea lumea ne urăşte. Eu să fiu mândru de obârşia mea cerească şi să nu-mi pese că lumea nu mă primeşte.
De copil am învăţat să-L iubesc pe Isus. Am crescut cu cântările lui Traian Dorz, „Isus, al meu tovarăş bun”, „Blândul Păstor”, „De dorul Tău, Isus Iubit”, „Isuse, culme minunată, de unde văd pe Dumnezeu”, care erau atunci o mare noutate. Când eram student la Universitate, la Cluj, am descoperit câteva cărţi despre ceea ce înseamnă să fii „în Cristos” şi Cristos să trăiască în tine. Conceptul acesta al unităţii cu Isus a devenit bunul meu cel mai de preţ. Învăţătura Domnului Isus a devenit substanţa de bază a gândirii mele: La vârsta de 22 de ani am ajuns predicator la Biserica Baptistă „Speranţa” din Arad şi timp de mai bine de o jumătate de an am predicat numai despre învăţăturile lui Isus din „Predica de pe munte”. În ultimii cincisprezece ani m-am aprofundat şi mai mult în subiectul meu favorit şi am scris un curs întitulat „Cum trăim după învăţăturile Domnului Isus”, am scris cartea de 400 de pagini „Bunătate – O teologie bazată pe învăţăturile Domnului Isus” şi am ţinut nenumărate cursuri despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţăturile Domnului Isus.
Sunt un om care Îl iubeşte pe Domnul Isus, are mintea plină de gândirea lui Isus, trăieşte în unire cu Isus şi trăieşte pentru Isus, pentru răspândirea gândirii Lui în lume şi pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu pe tot pământul.

Generația de tineri se confruntă cu multe probleme. Părinți care divorțează, banii care nu ajung, etichetele pe care cei din jur le dau, relațiile virtuale care prind pe mulți iar apoi îi lasă cu un gust amar, prieteniile care se destramă ușor și repede. Marea Roșie înainte și armata egiptenilor înapoi. Întrebarea tinerilor de astăzi, ce faci când nu știi ce să faci?
Viaţa a fost mult mai grea în generaţiile trecute. Voi,  generaţia voastră, aveţi uriaşe avantaje faţă de ceea ce am avut noi.  Greutăţile există ca să le biruiţi şi astfel să creşteţi şi să deveniţi un nou fel de umanitate.

Omenirea nu mai are nevoie de un Beethoven, un Dostoievski, un Ben Carson. Am întâlnit mulți tineri talentați. Cum ne putem folosi talanții pentru gloria lui Dumnezeu?
Cine v-a spus că omenirea nu mai are nevoie de genii? Dacă vreţi să trăiţi pentru gloria lui Dumnezeu, căutaţi să faceţi voia Lui aici pe pământ cum se face în ceruri şi aşa gloria lui Dumnezeu va umple tot pământul. Dezvoltaţi geniul pe care l-a pus Creatorul în voi şi veţi vedea câtă nevoie are Dumnezeu de asemenea oameni-minune!

Cartea dvs. „Bunătate, adevăr şi dreptate” începe cu povestea crinului care este tratat într-un mod nedemn de rangul lui tocmai pentru a putea dobândi statutul final. Farmecul unui om stă în bunătatea lui. De ce să fim buni? Nu putem pur și simplu să-i ocolim pe cei care ne fac rău? Riscăm, ne punem inima în joc. Nu putem rămâne pe margine? Nu putem rămâne undeva în umbră, egoiști și atenți la sufletul nostru? 
Bunătatea este trăsătura de bază a lui Dumnezeu. A fi bun înseamnă a arăta practic că eşti fiul/fiica lui Dumnezeu. Viaţa însăşi este un risc. Şi Dumnezeu a riscat când ne-a creat şi ne-a dat libertate de alegere. „Egoişti şi atenţi la sufletul nostru” este o contradicţie în termeni. Sufletul se împlineşte numai prin altruism, prin bunătate, prin trăire pentru alţii. A te izola înseamnă a te auto-desfiinţa. A risca  dăruindu-te şi trăind în folosul altora este esenţa omului adevărat!

Ori de câte ori am hotărât să tolerez, să ajut, să încurajez, m-am întors cu sufletul gol, m-am simțit trădată. Merită să fim buni? Merită să ajutăm pe cel care după ce se sprijină de noi până se descurcă singur ne întoarce spatele și ne rănește? De ce?
Din tinereţe am început să mă investesc în alţii. Să-i ajut să devină. Să le deschid orizonturi, să le pun aripi, ca să zboare cât mai sus. Ei bine, mulţi dintre aceştia nu mi-au mulţumit niciodată. Unii s-au întors împotriva mea şi m-au lovit cu furie. Am văzut repede că aşa au procedat şi cu Domnul meu Isus şi El m-a asigurat că voi fi tratat aşa cum a fost tratat El. Aşadar, loviturile din partea celor la care le-am făcut bine sunt confirmări că sunt pe calea iubitului meu Isus. Şi aceasta este o răsplătire. Şi sunt multe, multe răsplătirile pentru munca de a-i îmbogăţi pe alţii. Aşa că, nu te plânge: Bucură-te!
Din ce în ce mai des, profesorii ne cer să dovedim existența lui Dumnezeu. Orice argumente am aduce, orice dovezi le-am spune, discuțiile par să fie în favoarea lor. Vi s-a pus vreodată întrebarea aceasta?
Nu eşti obligată să răspunzi profesorilor. Nu eşti obligată să-ţi justifici credinţa. Şi eşti liberă să ai orice credinţă îţi alegi tu, fără să dai explicaţii. Profesorii sunt experţi în a dovedi orice, chiar şi că negrul este alb şi că adevărul este minciună. Nu te lăsa atrasă în sofisticăriile lor. Vei ajunge la o vârstă şi la o pricepere prin care îţi vei putea apăra credinţa şi vei putea chiar să-i convingi pe actualii tăi profesori că credinţa ta este fundamentată în Adevăr. La o anchetă, un colonel de securitate a vrut să-i demonstrez că am dovezi pentru credinţa mea. Am refuzat să o fac, deoarece ştiam că indiferent ce dovezi îi voi aduce, el doar se va lăuda că a duelat cu mine şi că m-a băgat în buzunar. Am refuzat să intru în dezbatere cu el şi a plecat dezamăgit. Pe unii trebuie să ai înţelepciunea să-i dezamăgeşti.
Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții. Cum să ne păzim inima într-o lume a virtualității, a lucrurilor de-a gata, o lume a vitezei, o lume egoistă și rea? 
Dacă stau înaintea unui televizor, care îmi oferă sute de canale, cu toate urâţeniile, dar şi a frumuseţilor din lume, eu am monitorul în mână! Eu aleg la ce canale să deschid şi pe care să le las închise, ca fiind porţile iadului! Acelaşi lucru în internet, această minunată şi superbă nouă invenţie a omului. Ea îmi oferă calea spre toate informaţiile din lume, cum nu ne-am fi putut imagina vreodată. Niciodată n-aş fi putut cunoaşte ce se întâmplă în spurcata lume a pornografiei, a magiei, a vrăjitoriei şi a tuturor celorlalte forme ale perversiunii umane. Dar tot astfel, niciodată n-aş fi putut avea acces la toate marile biblioteci ale lumii, la toate frumuseţile creaţiei lui Dumnezeu şi ale creaţiei umane şi la toate marile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice actuale. Dar, încă o dată, eu am mausul în mână şi eu decid încotro să navighez şi la ce să mă opresc! Eu decid dacă mă afund în prăpăstiile răutaţii umane, sau dacă folosesc această minune ca să cunosc bunătăţile lui Dumnezeu şi ale bunătăţii fiinţei umane unite cu Dumnezeu!
Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o de-a lungul vieții? 
Să-L ascult pe Dumnezeu, să fac ce-mi spune El şi să mă încred în El pentru orice consecinţe care ar veni datorită faptului că M-am încrezut în El şi am făcut ce m-a învăţat El. Am constatat că mă pot baza pe El în orice situaţie imaginabilă.
Dacă ați putea scrie un mail iar acesta ar putea fi trimis fiecărui tânăr din lume, ce ați scrie?
Citiţi modul în care m-am descris ca răspuns la prima întrebare. Cea mai mare comoară de pe planeta Pământ este să-L cunoşti pe Isus. Citiţi-I cele patru biografii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Asimilaţi învăţăturile Lui. Învăţaţi să gândiţi ca El. Intenţia Lui de bază este să Se facă una cu voi şi astfel să aducă în voi viaţa divină şi să vă facă să trăiţi viaţa în unire cu El, adică în simbioză cu divinitatea.

Muzica unei vieţi

Google-ului îi şade bine cu Beethoven în cârcă. Poate aţi văzut deja mica prezentare în care apar câteva piese celebre împreună cu un tip micuţ şi ciudat. Aşadar, cine este Beethoven? Care e povestea lui?
Ei bine, de ceva vreme am început să-i cercetez viaţa şi muzica; cărţi de la anticariate, scrisori. O lucrare de care m-am îndrăgostit. Mulţi ştiu că Beethoven a fost un compozitor şi atât. Aşadar, cine este Beethoven dincolo de operele sale şi numele care a rămas în filele muzicii pe paginile de onoare?

Data naşterii lui nu se ştie cu exactitate.
Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau de obicei botezaţi a doua zi după naştere.
Copilăria lui Beethoven însă, a fost aspră, lipsită de căldura unei familii, de care Mozart, mai fericit, avusese parte. De la început chiar, viaţa i s-a arătat a fi o crâncenă şi tristă luptă. Primul profesor de muzică a lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven „trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi.” La vârsta de patru ani, Beethoven era obligat să stea încuiat în camera sa şi să studieze la vioară până la epuizare. Puţin mai lipsea ca să-l scârbească pe veci de artă. Numai cu de-a sila a ajuns Beethoven să înveţe muzica. Talentul muzical al lui Beethoven s-a manifestat de timpuriu.
În jurul anului 1796, Beethoven a început să-şi piardă auzul. El a suferit o formă severă de tinitus, un „ţiuit” în urechi care îi făcea dificilă perceperea şi aprecierea muzicii, precum şi purtarea conversaţiilor.
Urmare a pierderii auzului, s-a păstrat un document istoric unic: caietele sale de conversaţie. Utilizate în aproximativ ultimii cinsprezece ani de viaţă, în aceste caiete prietenii îşi scriau gândurile, astfel încât Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie prin scris.
Beethoven era pasionat de natură. „La Viena, în fiecare zi făcea înconjurul zidurilor oraşului La ţară se preumbla din zori şi până în noapte, singur. – Doamne, ce minunăţie! În pădure, pe dealuri – e linişte spre a te slăvi! (Beethoven – oameni de seamă Romain Rolland).
„Era scund şi îndesat, cu grumazul vânjos, croit ca un atlet. Avea faţa lată, cărămizie, doar spre sfârşitul vieţii gălbejită, bolnăvicioasă, mai ales iarna, când stătea închis în casă, departe de câmpii. O frunte boltită, cu protuberanţe. Un păr negru tăciune, grozav de des, în care se părea că nu intrase niciodată pieptenul şi zburlit tot. Ochii îi ardeau, mistuiţi de o forţă extraordinară. O gură delicată, cu buza de jos puţin ieşită în afară. De obicei chipul său avea o umbră de melancolie, o tristeţe fără leac.”
(Beethoven, oameni de seamă, Romain Rolland).
În filmuleţul de pe Google, prima operă este Simfonia a V-a. „Simfonia destinului” provine din surse neverificate, care citează o aşa-zisă afirmaţie beethoveniană în legătură cu motivul generator al părţii întâi: „Precum destinul bate la uşă”.
Tumultul beethovenian îl deruta chiar pe un Goethe care, ascultând Simfonia V, spunea : „Nu emoţionează deloc, uimeşte doar; simţi ceva măreţ aici, dar muzica aceasta ţine mai degrabă de nebunie. Ascultând-o te temi ca nu cumva casa să se dărâme”.

Se spune că Beethoven se gândea la mai multe partituri deodată. El spunea că Îmi port ideile în mine multă vreme, înainte de a le scrie. Şi am o memorie atât de fidelă încât sunt sigur că nu uit, nici după ani de zile, o temă pe care am conceput-o. Sunt sigur că n-am să le încurc între ele. (Poftim, geniu!)

Fur Elise.
Bagatela este dedicată, se pare, Theresei Malfatti; creaţia evocă un farmec elegiatic.

Sonata Lunii. Se spune că Beethoven a compus Sonata Lunii după ce o femeie oarbă ar fi strigat (Beethoven era aproape surd) la urechea compozitorului dorinţa ei de a-l vedea măcar o dată. Sonata Lunii, scrisă în 1802 cuprinde recitative dramatice, care seamănă cu un monolog trist.

Simfonia a IX-a pe celebrele versuri ale lui Schiller – „Oda Bucuriei”.
În prezent, Simfonia a IX-a a lui Beethoven deţine un important rol cultural în lume, în special mişcarea a patra „Odă Bucuriei”, care a fost rearanjată de Herbert von Karajan, devenind imnul oficial al Uniunii Europene. Alte dovezi ale importanţei acesteia este faptul că un manuscris original al acestei lucrări s-a vândut în anul 2003 pentru suma de 3,3 milioane de dolari, în Londra. Despre această lucrare s-a afirmat că „este una dintre cele mai mari realizări ale unui om, alături de operele lui Shakespeare, „Hamlet” şi „Regele Lear”.

Beethoven reuşeşte să învingă boala, să o dizolve în muzica simfoniei a IX- a: replica biruitoare a unui om aparent înfrânt. Cu alte cuvinte, Beethoven răspunde întrebării „ce faci când nu ştii ce să faci?” pe portative. Nu se dă bătut, continuă să compună. De ce a compus? Ceea ce sălăşluieşte în inima mea trebuie să iasă la lumină; de aceea compun.

Sculptură în mină de creion

– Cum a început totul?
– Am început cu o cutie de chibrituri (copia unei picturi de Van Gogh). Următoarele au fost seminţele de dovleac (chiar şi cele de floarea soarelui şi boabe de orez). Căutam materiale noi, a fost un experiment.
Cine este Salavat Fidai?
– Sunt din Ufa, Rusia. Vârsta, 43.
– Ai un creion preferat?
Darth Vader, Wall-e, Black Horse.
– De câte ori ai început totul de la capăt atunci când nu ai reuşit? Renunţi vreodată doar pentru că pare imposibil de finalizat?
– Am făcut capul lui Darth Vader de 7 ori! De multe ori am stricat cele „Două inimi”. Nu m-am supărat niciodată. Am dobândit experienţă.


– Ce te inspiră?
Vincent Van Gogh, Claude Moneth, Zaria Forman, Serge Marshen. Muzica bună. Filmele bune.


– Care a fost cea mai mare provocare a ta?
– Calul Negru… şi Turnul Eiffel în mina de creion.
– Dai un nume tuturor creaţiilor tale?
– „Creioane cioplite” sau experiment de artă.

– Ceva despre cartea ta, „The Pencil Book”.
– Cartea conţine 120 de pagini cu 100 de ilustraţii color ale operelor mele: sculpturi micro şi miniaturi în mina de creion, autobiografie şi nişte comentarii utile. E o ediţie cartonată, cu format 20×20 cm. Aici dezvălui câteva dintre secretele mele şi sfaturi practice pentru cei care vor să încerce şi să înveţe să sculpteze miniaturi. Totodată, încerc să-i învăţ pe începători cum să fructifice talentul lor, cum să-şi vândă creaţiile pe internet, cum să-ţi dezvolţi propriul stil şi ce audienţă să vizezi, cum să fie încrezători, să nu-şi piardă speranţa în ceea ce pot ei face, cum să se inspire din creaţiile altora şi multe alte lucruri utile şi poveşti interesante.

– Cum te simţi şi ce simţi când sculptezi un creion?
– Contemplare. Meditaţie. Mă deconectez de lumea exterioară şi mă concentrez pe partea lăuntrică.

– Ce încerci să transmiţi dincolo de frumuseţea artei tale?
– Lumea e frumoasă în detalii. Universul este infinit nu doar în spaţiu. Există un micro Cosmos. Chiar şi cel mai mic lucru poate fi artă!

– Creioanele scriu poveşti. Tu însă, le dai o poveste, iar ele nu mai trebuie să scrie. De ce tocmai creioanele şi nu lemnul sau orice altceva?
– Iubesc chestia asta. Grafitul este întrerupt, neregulat, dur. Este o provocare pentru mine! E artă unică. Poate că într-o zi, voi sculpta în lemn sau bronz.

– La ce visează Salavat Fidai?
– La o expoziţie în Statele Unite.

Mai multe fotografii găsiți pe Pinterest 🙂

Cartea lui o găsiți aici.

 

De vorbă cu Radu Prisada

– Cum te-ai îndrăgostit de pian? Când ai cântat pentru prima dată?
– M-am îndrăgostit de pian şi de muzică în general de mic copil; am crescut într-un mediu în care muzica clasică era la ordinea zilei. Bunica mea a fost profesoară de vioară, fapt care m-a ajutat foarte mult în dezvoltarea pe plan muzical. Aveam 6 ani când am învăţat să cânt la pian.
M-am îndrăgostit de el ascultând mult, încercând să-mi fac o cultură muzicală bogată; m-a atras din prima clipă.

– Cum te-ai defini?
– Aş putea spune că sunt bun ascultător şi un mare meloman- un iubitor al muzicii bune şi frumoase. Din punct de vedere profesional, toată lumea îmi spune că sunt foarte serios, muncitor, perseverent şi ascultător.

– Profesorul îţi pune în faţă două piese de nivelul tău. După ce criteriu îţi alegi repertoriul?
– Nu am un criteriu special, în general ascult piesele mai întâi, mă uit peste partitură, văd ce probleme de tehnică ridică şi analizez. De obicei aleg piesele după starea mea şi, evident, după muzicalitatea lor. De asemenea cer sfatul profesoarei mele când chiar nu ştiu ce să aleg.

– Ce NU îţi place să studiezi la pian?
– Ce nu îmi place… Uneori nu-mi place să studiez pasajele de tehnică. Nu e neapărat vorba de o neplăcere, ci mai mult de o grijă foarte mare pe care o am referitoare la acurateţe şi tehnică. Îmi doresc aşa de mult să reuşesc, încât nu mă mai gândesc la neplăcerile respectivelor pasaje.

– Dacă ai putea intra într-un manual de istorie a muzicii, în ce epocă te-ai opri şi cu ce compozitor ai discuta?
– Aş discuta cu Mozart, fără doar şi poate. Este unul dintre compozitorii pe care îi cânt cu cel mai mare drag; îl studiez şi încerc să îi înţeleg creaţia. Muzica lui Mozart, denumit „micul geniu”, mi se pare pe cât de simplă la prima vedere, pe atât de complicată când încerci să intri în amănunt. Chiar mi-ar plăcea să am un dialog cu Mozart, să îl ascult, să am onoarea de a sta în faţa unui mare compozitor.

– Operă preferată?
– Studiul transcendental „Harmonies du soir” de Franz Liszt.

De vorbă cu Tara Skurtu

– Ce ar trebui să stârnească scrisul calitativ în opinia ta?
Scrisul calitativ are multe componente tehnice; ia naștere prin răbdare, atenție și revizuire. Acestea fiind spuse, cred să experiența personală creionează conținutul scrisului calitativ.
Tind să cred mai puternic despre ceea ce scrisul calitativ (în special poezia) stârnește în cititor. Pentru mine, când o poezie este „bună”, se folosește limbajul pentru a evoca ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte.
– O zi perfectă începe cu…
o ceașcă de cafea la birou și nepoata de trei ani sunându-mă pentru a întreba când cobor din lună (acolo unde crede ea că trăiesc).

– Cineva spunea că scriitorul nu are niciodată vacanță. Ești de acord?
Aș putea fi. Chiar și atunci când nu scriu, scriu.

– Cineva îți dă literele unui joc de Scrabble. Ce cuvânt sau propoziție ai scrie?
Callipygous.

– Imaginează-ți că o stea mititică se desprinde de boltă și aterizează pe pervazul ferestrei tale. Steaua poate vorbi! Respiră! Gândește! Merge! Ce ai întreba-o?
Ce vârstă ai?

Talking with Tara Skurtu. (Original interview)
– What is supposed to evoke a good writing in your opinion?
I think good writing has a lot of technical components; it comes about with patience, attention, and revision. That said, I believe personal experience often shapes the content of good writing.
I tend to think a lot more about what good writing (especially poetry) evokes in a reader. To me, when a poem is “good,” it uses language to evoke something that can’t be expressed in language.
– A perfect day starts with…
a cup of coffee at my desk and my three-year-old niece calling on the telephone to ask when I’m going to come down from the moon (where she believes I live).

– Someone said that „a writer never has a vacation.” Do you agree?
I could agree with this statement. Even when I’m not writing, I’m writing.

– Someone gives you the letters from a Scrabble game. What word or sentence would you write?
Callipygous.

– Imagine that a small star falls and lands on the frame of your window. The star can talk! She breathes! She thinks! She walks! What would you ask her?
How old are you?

 

Bistrița din noi

„Bistriţa, oraşul care m-a iubit întotdeauna, chiar şi atunci când l-am ignorat, s-a trezit într-o dimineaţă, tiptil, fără zgomot, şi… m-a tras de mânecă. Mă întorsesem de pe alte meleaguri, purtând gustul ţărmului străin în suflet şi îmbrăţişarea altui orizont.

Liniştea sub care oraşul respira amorţit, mă făcu să păşesc cu grijă, de teamă să nu spulber chemarea ascunsă. Prima zi a lui septembrie se furişa pe lângă umbra mea; eram acasă şi totuşi, unde mă aflam?
De atâtea ori plecasem de aici în speranţa că voi găsi acel ceva ca să nu mă mai întorc. Mă pierdusem prin oraşe mari, rătăcisem pe străzile străine, iubisem alţi oameni, alte cămine, dar la întoarcere mă simţeam fărâmiţată, parcă nu mai eram întreagă. De câte ori nu mi-am împachetat inima şi am aruncat-o pe fundul geamantanului doar ca să plec departe şi să găsesc ceea ce căutam? Niciodată nu am înţeles de ce caut în zadar şi de ce mi se face dor.
Mereu am spus că Bistriţa nu e locul în care vreau să mă întorc, dar aici am respirat aşa cum nu am putut în locurile străine. Mergând alene pe străduţele familiare, îmi dădeam seama că aici sufletul meu nu rătăcise niciodată. Aici ştiusem întotdeauna la cine să alerg, pe unde s-o iau, ce scurtături să aleg. Am fost cucerită de ziduri măreţe, de ţărmuri cu legende scufundate în nisip şi de culorile unui cer nou; toate acestea mă lăsau să le gust, să le ating, să le iubesc, dar mai apoi mă alungau, mă trimeteau înapoi spunând că nu le aparţin.
Bistriţa? De ce aici? De ce Bistriţa? Avea acest oraş acel ceva? Ce nu descoperisem încă?
Era un loc în care bătrâneii traversau ţinându-se de mână, iar poeţii scriau elegii dorului. Bistriţa e casa sufletului meu. Aici mi-am deschis ochii şi mi-am învăţat inima să facă primii paşi. Aici am învăţat să scriu zile şi aşteptări, să cânt visuri şi să plâng schimbări. Aici, cerul îşi înţeapă amurgul în turnul Bisericii, picurându-i întunericul pe ziduri.
Bistriţa e în miezul pâinii rumene al cărei miros se simte de la colţul străzii. Bistriţa e ecoul Missei Încoronării şi vocile coriştilor ce răsună dincolo de vitralii. Bistriţa e prima filă a celei mai vechi şi uitate cărţi din Bibliotecă. Bistriţa e o vată pe băţ, roz, lipicioasă. Bistriţa e zâmbetul copilului care culege prima castană căzută în drum spre şcoală. Aici mi-am crescut sufletul, aici m-am ascuns când nu ştiam încotro s-o apuc.

Sunt muzeul viu al oraşului. Port în mine copilul parcurilor nerenovate, copilul care nu se mai sătura de pufuleţi şi turtă dulce. Dacă mă priveşti atent, vei vedea copilul care citea poveşti până târziu.
Ştiu locurile ce au fost cândva sub dărâmăturile uitate de acum. Îmi amintesc treptele de sub frunze şi felul în care mi se auzeau paşii atunci când mă împiedicam de ele.
Bulevardul poartă în trotuarele sale reci şi aspre râsul meu de copil, pasul micuţ şi săltat sau lacrimile unei note mici.
Privind cerul de la geamul bucătăriei, mi-am crescut în suflet o fereastră prin care soarele să îmi răsară pe tâmple şi să-mi apună în palme, ori de câte ori vreau. Nu cunosc altă lună decât cea de la fereastra camerei mele. Ea îmi spunea poveşti. Ea mi le spune şi acum.

bistrita-2

Bistriţa e reţeta covrigilor împletiţi cu susan şi ţipătul vesel al clopoţelului de lângă sala profesorală. Bistriţa e în urmele lăbuţelor de pisică din asfalt. Bistriţa e felinarul care se aprinde pe străduţa cu florării după ce se întunecă. Bistriţa e parcul în care copacii se îmbrăţişează deasupra bătrânelului care desenează. Bistriţa e imaginea unei mâini mititele care dezmiardă clapele unui pian. Imaginea unei fetiţe care cântă. Imaginea câinelul primit în dar. Străduţa şi casa cu grădină. Petalele florilor – dans de curcubeu într-un ochi de apă. Clopotele bisericii peste drum de şcoală. Poarta verde a şcolii şi coridoarele albe cu uşi mici şi înghesuite. Treptele care scârţâie, tablourile compozitorilor clasici, abecedarul şi primul caiet. Jocurile din curtea şcolii, drumul spre casă, vocea tatălui în loc de ceas deşteptător. Cozonacul bunicii, mâinile ei şi mirosul de scorţişoară din dulăpiorul suspendat. Duminicile în familie, pisicuţa tărcată şi acvariul cu peşti.

Bistriţa a crescut odată cu mine, s-a schimbat odată cu mine şi trăieşte în mine.
Aici sunt acasă, indiferent de anotimp, de an, de zi.
În Bistriţa, toamna vine în filele unui caiet de şcoală, în cerneala unui stilou şi în praful de cretă de pe catedră. Uneori se furişează în buchetele de garoafe şi de acolo îmbrăţişează oraşul.
Bistrița e farfurioara ceștii de cafea cu gust de toamnă. Aici, căminele nu sunt făcute doar din cărămizi. „Acasă” se pronunță „familie”, „dragoste”, „zâmbet”.
Bistrița e refrenul orelor de lucru și șoapta din pragul ușii de la miezul nopții.
Soarele răsărea peste străduțele amorțite ale Bistriței. Bistrița…
În Bistrița sunt cele mai frumoase ploi.
Ecoul ploii de la 4 dimineața.
Un vuiet stins, spus la flacăra verii ce adoarme. Ploaie cu acorduri gri-profunde care îți fac pielea să tresară și buzele să zâmbească.
O ploaie amară, pastelată. Ploaia care așterne toamnei cale spre inimile noastre.

Bistrița scrie cele mai frumoase primăveri. Își pictează străzile, își strânge călătorii, își cântă armoniile.
Bistrița e semnul de carte pus între paginile inimii mele și caietul primului meu alfabet. Bistriţa e oglinda în care m-am privit mereu fără să ştiu. Aici am început să iubesc.
Aici eu sunt, cânt, visez, iubesc, scriu. Aici timpul se măsoară în înţelepciunea gândului, în cutele de pe frunte. Timpul e raza soarelui tremurândă deasupra stejarilor. Timpul se măsoară în gânduri şi în înfăptuirea lor.

Am purtat Bistriţa oriunde am mers. Am purtat în mine nu un oraş, ci o casă, aşa cum melcul îşi poartă cochilia. Bistriţa e numele dorului care mă cuprinde atunci când sunt departe.
În acea dimineaţă, Bistriţa mi-a spus fără cuvinte că mă iubeşte şi că mă aşteaptă să mă întorc la ea pentru că doar aici sunt eu cu adevărat.

bistrita-3

Fotografii: Grigore R.

Către iubitul prietenei mele

Scriu pentru o cauză mai nobilă decât un buchet de trandafiri și o cutie de Raffaello. Cucerirea inimii ei nu se oprește în momentul în care ea spune da. Cuvintele cheie sunt pentru totdeauna.
Prietene, să nu o lași niciodată singură la cumpărături. Du-te cu ea. Intră în cabina de probă și închide-i fermoarul la tot maldărul de rochii pe care ea le alege.
Periază-i părul după ce face baie. Spune-i că e frumoasă când gătește și e plină de făină. Sărută-i mâinile și binecuvânteaz-o în fiecare dimineață.
Citește-i înainte de culcare. Dacă vreodată va plânge, n-o lăsa singură, chiar dacă te respinge. Femeia puternică, harnică și frumoasă…, ei bine, mai plânge și ea.
Fă-i cafea dimineața. Oprește alarma și trezește-o blând. Începeți ziua împreună. Ține-o de mână pe stradă, pe scări, în mașină. Fă-ți timp și gătește cu ea. Iart-o. Iart-o în așa fel încât greșelile ei să nu nască resentimente niciodată. Când o ierți, uiți. Pentru că iubirea acoperă, nu face grămăjoare sub covor.

Nu-i spune că o iubești. Dovedește-o. Surprinde-o. Cum? Cum vrei și în cele mai nepotrivite momente. Iubirea nu are ceas. Nu are final.
De când îți spune da, începe maratonul iubirii. Maratonul vieții tale.
Fii tot ce nu poate ea să fie! Ajutorul potrivit.

Modelează-i inima după inima ta. După inima lui Dumnezeu.

Sursă fotografie: Pinterest

Talking to Charles Martin

Talking to this amazing writer. My favorite writer.
When I read his books, I instantly get the writer’s block. Truly.

Who is Charles Martin?
– I’ve written 11 novels. Please let me refer you to them. They answer your question far better than I.  😉

What is the power of the written word?
– Jeremiah said, “Your words were found by me and I ate them and they became my joy and the delight of my dancing.”  Job said, “I’ve considered the words of your mouth more valuable than my necessary food.”  The Psalmist said, “I’ve hidden Your word in my heart so that I might not sin against you.”  Proverbs says, “Your word is life to those who find them and health to one’s whole flesh.”  Hebrews says, He — Jesus — „upholds all things by the Word of His power.” Jesus said, “man can’t live on bread alone but on every word that comes out of the mouth of the Father.”  Revelation says, “We overcome him, satan, by the blood of the lamb and the word of our testimony.”  I can’t think of anything more important.

What does LOVE do when hope fades, when a mountain is in front of it, when the storm strikes, when the crickets cry, when the river ends, when the light of the fireflies burns down, when love must walk on an unwritten path or when it must face death? What does LOVE mean for Charles Martin?
– This is a big question. People write books about this stuff.  Let me offer this — Love is not a feeling.  It’s a decision. Something we decide in our gut. But I’ve answered this question far better in 11 novels.  So, please see my answer to question 1.
And don’t think I’m blowing you off. I’m not.  Answers of the heart do not always answer questions of the mind.  They’re not meant to. Story resonates in the soul. Not the head.

You often describe rivers in your books. What does the water from your heart look like? Does it have a name?
– Not sure I know how to answer this one.  Although I am reminded of something Jesus said, “He who believes in me, rivers of living water will flow from within him.”

How does it feel when people tell you that your books inspired them? 
– Well, it’s definitely better than the alternative….  Of course I like it, but it’s not why I write.  I have received some really cool letters though.  Platoons in Iraq, prisoners serving life sentences, recovering crack addicts, etc…  I hope my words reach people and oftentimes, their letters, let me know just how deeply those words reach.

What inspires you?  
– Most often I have no idea.  I get this question a lot.  Never know how to answer it.  Leaves me scratching my head.  Honestly, I don’t know.

What is Charles Martin dreaming of?    
– Working on this now.  It’s book 12. You’ll have to wait to read it.

When did you write for the first time?
– I was 15.

In „Inkheart” written by Cornelia Funke the writer meets his characters. If you could meet one of your characters, who would you choose? 
– I meet them all the time.  Most nights, if I get up to go to the bathroom, I bump into one or two of them.

A king-writer said that ”God is for him, is his helper, his shepherd”. Who and what is God for Charles Martin? 
– His name is Jesus.  He alone is God and King and Savior and Lord and Redeemer and the Love of My Soul.

If the mountains could speak, what would you ask them?  
– There’s a scripture about this one too.  When Jesus rode into Jerusalem, the “triumphal entry,” everyone was going crazy.  Throwing their cloaks on the ground.  Waving palm branches.  Hailing their new king.  The religious authorities told Him to tell his admirers to be quiet.  He shook His head, “Even if I did, the rocks would cry out…”  I think He’s referencing the Psalm that says, “All creation cries out…”

„Where the river ends” has an inscription on its cover which says „This book will break your heart”. Readers are less used to reading love stories with a tearful ending. You wanted to prove something important. You haven’t written a book just to make people cry. Why did you make Doss stay? What did you want to tell to all those who read this book?  
– Doss wanted to show —not just tell — Abbie that he loved her.  Like, really.  How else would he show her?  Life is not always wrapped up in a neat little bow.  But, it is good.

If you were a book, what title and motto would you give to yourself?
– This is a good question.  I’ve never thought about it.  I’ll let my children answer it in about 50 years.
Charles Martin is my favorite writer. It would be silly to claim that I fell in love with his literature just because of the unusual stories which he writes.

I still think that this man has a magic pen. In an interview he confessed that his main rule can be written in three words: story, story and story.
Charles writes in a simple and gentle way, without searching the avails. He allows the story to speak in his place. The substantial parts from his books are undoubted work of art. He never wrote complicated things. His words are simple, the descriptive parts create something tangible for those who read.
He makes miracles with simple characters, healing their souls using not a happy ending but involving God for glorious endings.
You find Charles Martin here. You will definitely fall in love with his books. I fell.

 

Poveste negru-alb

Nu avusesem o zi tocmai bună. Dar s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat exact aşa cum trebuia să se întâmple.

O străduţă cu sens unic şi asfalt încins. Deodată, am auzit un miorlăit slab şi piţigăiat.Vocea se auzea din coşul de gunoi de pe marginea trotuarului. Înăuntru era o pungă de Kaufland legată zdravăn cu un nod. Mi s-a părut că plasa respiră. O jumătate de oră mai târziu eram din nou acolo cu o foarfecă. Am îmbrâncit plasa. O respiraţie aproape insesizabilă şi un scâncet slab. Am tăiat plasa. Ceva ce părea o faţă de pernă făcută ghem. Ştiam că mai trebuie să fie ceva. Într-un final, despachetând ghemul, am găsit ceea ce trebuia să găsesc.
Mic, tremurând şi speriat, pe fundul coşului de gunoi, stătea un sufleţel cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul lui. Ceva mai târziu, când micuţul trăgea cu poftă din seringa cu lapte, am realizat că ţineam în mâini un erou. Deasupra noastră, sunt sigură că Dumnezeu zâmbea.

Micuţul doarme înfofolit, cu burtica plină. Îl cheamă Oreo şi este un învingător care mi-a cucerit inima.

Sunt momente în care nu pot face nimic. Am mâinile şi picioarele legate, concentrându-mă la următoarea gură de aer în îmbrăţişarea dejnădejdii. Dumnezeu îmi demonstrează că nu pot face nimic. Dar El poate. Mâinile Lui îmi dezleagă lanţurile şi sunt pusă pe stâncă, la umbra aripilor Lui. Sunt nimic. Dar Dumnezeu e totul. În fiecare zi îmi dă din splendoarea Lui şi mă face să înţeleg Iubirea fără margini.

După o zi în care am început să cred că nu mai există nimic bun, Dumnezeu face o minune chiar în faţa mea. Azi am văzut speranţa născându-se în mâinile mele. Am văzut-o cum trage aer în piept şi cere să fie hrănită. Am ţinut speranţa în palme, şi l-am văzut pe Dumnezeu lângă coşul de gunoi, locul în care omul se scufundă întemniţat de propriile-i fapte şi gânduri. L-am văzut pe Dumnezeu întinzându-şi Mâna şi ridicându-mă pe umerii Lui.
Plângeam pentru Harul nespus de mare.

De vorbă cu Ana Dragu

Zi cu senzație de primăvară și șoapte de pagini răsfoite pentru prima dată. Un univers limitat al rafturilor și nesfârșit tărâm al cuvintelor. Cărțile se strâng și fac loc unui nou titlu Mâini cuminți. Copilul meu autist.
O carte nouă care abordează o problemă deloc ușoară. Experiența personală devine universală prin 20 de capitole. Cuvintele își dau mâna împletind umorul și știința într-o adevărată capodoperă nemaiîntâlnită până acum.
O ascultăm pe Ana Dragu, autoarea, care ne spune că a scris cartea în 30 de zile. „Tot timpul am ideea unei cărți”, ne-a spus ea zâmbind. Ana Dragu vorbește despre autism ca despre ceva deloc simplu, „nu e ca o depresie care se poate trata la un psiholog. E nevoie de ani de zile în care să se lucreze intensiv”.


Și totuși, de ce atâta efort? De atâta muncă? De ce atâtea investiții când mulți părinți își pot abandona atât de simplu copilul cu probleme? Ana Dragu afirmă că merită toate eforturile, sacrificiile și investițiile. „Merită! Copilul reușește să devină independent”.
Scriitoarea înfruntă problema spunând că niciodată n-a perceput autismul ca pe ceva catastrofic. Spunea că, deși acești copii au diferite dizabilități, ei au o latură care compensează neajunsurile. Un copil care aparent nu poate face nimic, poate da dovadă de abilități impresionante cum ar fi rezolvarea ecuațiilor foarte dificile. Doar că e nevoie de timp pentru a descoperi talentul din fiecare copil cu autism.


Cred că suntem extrem de obișnuiți să punem un picior înaintea celuilalt, să întoarcem capul ori de câte ori suntem strigați și să privim în ochi pe cei care ni se adresează. Copiii cu autism au nevoie de timp pentru a învăța lucruri care pentru noi sunt banale și nu necesită prea multă concentrare. E nevoie de răbdare pentru ca aceste miracole să se întâmple. Centrul Anei Dragu se ocupă de astfel de copii, iar revista „2 elefanți” conține diferite articole despre autism. Cartea Anei Dragu aduce în prim-plan autismul, abordat într-un mod pozitiv, comic și științific. Cartea se adresează tuturor părinților și nu numai. Cei care au citit-o deja, spun că nu au lăsat-o din mână până ce nu au trecut și de ultima pagină.

– Cum s-a născut ideea numelui de „Sașa”?
– Mama mea îl alinta pe fratele meu, când era mic, Sașa. De aici ideea.

– În ultimul înterviu spuneați că de multe ori, când aveți conversații normale, vă plictisiți. Tindeți să preluați replici de la copiii cu care lucrați?
– Da. Sunt o hoață de replici. Iar copiii sunt o sursă inepuizabilă. Plus că nici nu citesc, deci nu există riscul de a fi prinsă asupra furtului.

– Ce ați transmite părinților care șovăie în a crede în propriul copil?
– Să nu crezi în proprii tăi copii înseamnă să îi handicapezi pe viață.

Mesajul cărții răspunde întrebărilor despre autism, ne pune întrebări despre cum suntem ca părinți și… ne învață să râdem chiar și atunci când situația poate părea ridicolă.
Cartea o găsiți aici Mâini cuminți. Copilul meu autist. 🙂

De vorbă cu…

Cine este Chris Simion?
– O fată născută din greşeală în zgomotul Bucureştilor, dar crescută, slavă Domnului, pe Valea Izei, în Maramureş, în Ieud. Regizor de teatru, scriitor. Peste 30 de spectacole regizate, 9 cărţi publicate. Romanul „40 de zile” care a avut parte de o lansare inedită, un turneu de 40 de zile, în 40 de oraşe în perioada postului 1 martie – 9 aprilie. Mă definesc genul acesta de experienţe care te determină să-ţi cunoşti limitele şi să (te) dăruieşti, cum mă defineşte şi titlul romanului pe care l-am scris în 2010 şi care mi-a adus faimă ca scriitor, deşi până la el aveam publicate 7 cărţi (este vorba de „Ce ne spunem când nu ne vorbim„).
În 1999 am înfiinţat cu scriitorul francez Pascal Buckner un teatru independent, Campania de Teatru „D’AYA”. Mă implic în ceea ce cred eu că este necesar omului de astăzi, şi încerc prin ceea ce fac să fiu parte activă din schimbarea în frumos a unui om, pentru că prin schimbarea lui se săvârşeşte şi schimbarea mea.

Ţipetele inimii sau şoaptele autoritare ale raţiunii?
– Caut să merg pe drumul spre frumos, spre curăţenie şi adevăr. Raţiunea este o experienţă periculoasă, necesară, dar pentru cei care au experienţă, raţiunea este o încercare permanentă. Inima este calea după care mă ghidez, pentru că în inimă nu există eroare. Inima nu te înşeală, raţiunea însă… da.

Cum iubeşte un Zmeu albastru o Floarea soarelui?
– Iubirea este singura care poate face posibil ceea ce în mod normal este imposibil.

Dacă la sfârşitul unei zile obişnuite de 24 de ore vi s-ar da înă 40 de minute, ce aţi alege să faceţi?
Am citit de curând într-o carte că aşa cum te prinde moartea, aşa dai socoteală la judecata de apoi. Deci… clipă de clipă trebuie să trăieşti treaz, cu conştiinţa morţii, cu frica să nu te prindă cu sufletul nepregătit. Încerc să nu-mi las treburile conştiinţei neterminate. Facem multe greşeli din neatenţie şi le târâm după noi, ca nişte lanţuri, iar eliberarea de ele durează, nu e ca şi cum ai bate din palme. Încerc să n-am greutăţi prinse de suflete, să nu mă prindă ultima clipă legată de ele.
Imaginaţi-vă că puteţi fi orice pentru 40 de secunde. În ce v-aţi transforma?
– În apă.

Cum spune Chris Simion „te iubesc” fără cuvinte?
– Prin fapte.

Cum şi când iau fiinţă cuvintele lui Chris Simion?
– Scriu când am inspiraţie, când ceva din ceea ce mi se întâmplă prinde un fir metafizic, îmi agaţă sufletul şi mi-l poartă pe un tărâm unde pot să creez, să zbor, să mă duc dincolo de raţiune, coerenţă, luciditate.

La ce visează Chris Simion?
– Să devină un om mai bun.

chris-s

Keep calm aaaaaaaaaand follow your dream!

Articolul ăsta are ceva vechime. Bianca e la fel de ambițioasă. La fel de hotărâtă. Ba chiar și mai și. Nu a renunțat la jumătatea drumului. A mers mai departe. A muncit. Muncește și lucrează la visul ei.

Bianca, îți doresc un drum binecuvântat și plin de bucurii. God bless you, dear girl! 🙂

E omul care visează dar e atent pe unde merge.

Bianca ne dezvăluie secretul împlinirii unui vis: nu stai cu ochii închişi, nu pocneşti din degete, nu desemnezi pe nimeni să-ţi facă treaba, ci munceşti. Nu e uşor, nu e comod, nu e piece of cake. E muncă! Sacrificiu, trudă, renunţare în favoarea visului tău. Asta faci dacă vrei să-ţi atingi ţinta, PUNCT!

E aşa de refreshing să stai de vorbă cu un om hotărât să facă totul din şi cu dragoste pentru pasiunea lui, on my word!

Vorbeşte mult. Şi gesticulează. Cum să vă spun… Îmi place despre ea.

 

-Cine este Bianca Nica?

– Cea mai ambiţioasă şi perseverentă persoană pe care o cunosc. Şi fidelă! Mă ataşez greu de oameni, sunt selectivă atunci când vine vorba să-mi aleg prietenii. Cât despre pasiunile pe care le am, sunt persoana care face sacrificii pentru a-şi îndeplini scopul propus.

Aici, Bianca mi-a ilustrat ceea ce înseamnă sacrificiu pentru pasiune. Baza iceberg-ului e echivalentul  muncii pe care nu o vede nimeni şi care la un moment dat poate fi dispreţuită şi nebăgată în seamă. Brusc, eşti centrul atenţiei atunci când ceilalţi văd rezultatul muncii depuse. Bianca pregăteşte o surpriză muzicală pentru luna iunie (despre care vă voi povesti mai multe în curând), surpriză care prinde contur prin muncă şi pasiune. Acest proiect vine în colaborare cu Rus Iulia şi Marian Bocşa, este un dar de absolvire al celor trei pentru profesorul Conţ Cristian.

19a2556dcbb9ab7677b31f54ccb26497

– Cine te inspiră cel mai mult?

– Profesoara mea de canto pe care o admir atât din punct de vedere al profesiei cât şi cel al caracterului. E my favourite fairy godmother.

 

– La ce visează Bianca Nica?

– La o lume în care artiştii, mai ales cântăreţii de operă să fie capabili să treacă peste orgoliu şi să se felicite fără ranchiună.

 

– Keep calm and…?

– Follow your dream.

 

– De ce te regăseşti în genul acesta?

– Pentru că pot fi cine şi ce vreau. Cred că e cea mai complexă formă de artă, făcută pentru persoanele complexe din toate punctele de vedere. Dacă ai reuşit să faci un singur om din sală să se transpună în pielea personajului, să se identifice cu tine, ţi-ai îndeplinit scopul.

 

– Ce ai face cu o baghetă magică?

– Caracterul oamenilor să se reflecte pe chip acestora.

 

Şiiii, un top 6 al operelor ei favorite:

  1. Lucia di Lammermoor
  2. Traviata (visează la rolul Violettei Valery, acest rol fiind o provocare pentru ea. Vă las să o întrebaţi pe ea ce va face după ce va interpreta rolul!)
  3. Turandot
  4. Elixirul Dragostei
  5. Flautul Fermecat
  6. Aida
    Aici o ascultaţi interpretând „Mult mă-ntreabă inima” de Tiberiu Brediceanu. Jos pălăria, zic eu! https://www.youtube.com/watch?v=JITKMZc6w9U&feature=youtu.be

De vorbă cu… Iv cel naiv

Sigur aţi auzit de Iv cel Naiv. Dacă nu, aruncaţi o privire aici ca să vedeţi ce om genial e!

1. Cum iubește Ivcelnaiv?
Cu ochii larg deschisi, cu brate de iedera si cu toata fiinta.

2. Ce i-ar spune Ivcelnaiv unui fulg de zăpadă?
Nu te top… ah!

3. Ce răspunde Ivcelnaiv când este întrebat „Cât să fie ceasul?”?
pana sa fie prea tarziu
ca sa ma fii, ca sa mai fiu
acum e inca prea devreme
ca sa ne facem probleme.
Ceasul meu interior arata o iubire
si cateva sentimente de regasire.

4. Care este cuvântul preferat de Ivcelnaiv?
de cateva zile am imprumutat unul de la una dintre fiicele mele: rumpelstiltskin.

5. La ce visează Ivcelnaiv?
la discursul meu in calitate de prim om care a pus mana pe linia orizontului.

6. Cum ar răspunde Ivcelnaiv întrebării din DeCembrie?
pentru ca AuGust.

„16 poezii de iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu”

12.
nu foarte demult, pe vremea când
eram prințesă în micul meu regat
le-am spus tuturor pețitorilor mei
că doar aducându-mi o așchie de soare
îmi vor putea cuceri inima.
o așchie de soare? mă întrebau ei. o așchie de soare
le răspundeam arătându-le spre zenit. ei închideau ochii
și plecau într-acolo. unul m-a ridicat deasupra capului
și mi-a zis să întind mâna și să-mi iau singură. altul
s-a topit in drum spre soare,
altul m-a obligat să privesc doar in jos
ca să nu-mi stric ochii. o vreme am căutat soarele
cu privirea doar prin bălți și în cioburile de pe drum.
apoi ai apărut tu. ai întins o mână spre pieptul tău,
ai smuls o așchie și mi-ai întins-o râzând.
dar eu nu te puteam vedea
pentru ca eram deja îndrăgostită
de tine.”

Viaţa – o poveste cu porci şi alte animale

După ce l-am citit pe Kafka, am crezut că stil mai ciudat n-o să întâlnesc. Mhm. Auzisem de „Ferma Animalelor” scrisă de George Orwell și începuse să mă tenteze. Cei de la Libris o încadrau la categoria pentru copii, alături de Micul Prinț. In my humble opinion, nici una nici alta nu merg la copii. Micul Prinț e profundă. Ferma Animalelor e… well… Mie îmi pare o poveste cu morală, scrisă lejer, într-un limbaj simplu, cu personaje obișnuite care acționează neobișnuit.


George Orwell devine cunoscut prin anii 1930, vreme în care Imperiul Britanic  îşi pierdea coeziunea, sistemul economic începea să se clatine, iar ideologiile extremiste îşi făceau simţită prezenţa. „Majoritatea operelor sale reprezintă un comentariu la adresa societăţilor – „Ferma animalelor”, de pildă, este o alegorie a Rusiei sovietice, în care Stalin şi Troţki sunt prezentaţi caricatural ca porci rivali. Prin operele sale, George Orwell reaminteşte tuturor despre breşa imensă între retorică şi realitate şi invită la respingerea propagandei, considerată ipocrită şi frivolă, promovând, în schimb, preţuirea autenticităţii şi adevărului. Totuşi, în mod ironic, toate acestea au fost trecute sub un pseudonim – numele său real era Eric Blair.” (Historia).

„Ferma Animalelor” este o poveste cu persoanje de la o fermă, „Conacul” (iniţial). Acestea fac o revoluţie prin care îşi gonesc proprietarul şi preaiu conducerea fermei, schimbându-i numele şi conducătorii. La început, toate bune şi frumoase; învaţă alfabetul (mai mult sau mai puţin), se ocupă de agricultură, cei doi porci conducători stabilesc câteva precepte cu acordul celorlalte animale. Pe măsură ce timpul trece, liderii încep să lupte unul împotriva celuilalt, iar animalele suferă schimbări bruşte şi, în final, perspectiva promiţătoare a vieţii fără om nu mai este atât de frumoasă pe cât şi-o imaginau animalele la început. 

Propaganda şi demagogia răspândite printre animalele tot mai înfometate şi puse la munci grele, dau naştere unor mărturisiri urmate de execuţii. Animalele recunosc lucruri pe care nu le-au înfăptuit şi la un moment dat, se întreabă dacă într-adevăr ceea ce au văzut a fost real. E interesant jocul psihologiei între conducători, reprezentaţii conducătorilor şi supuşii care sunt tot mai dezorientaţi. Finalul este neaşteptat şi comic. 

Nu pot spune că o trec în lista de cărţi preferate, dar rămâne o carte cu unul dintre cele mai puternice mesaje ascuns sub forma unei poveşti simple. Concluzionez cu două citate care mi-au captat atenţia şi care mi se par esenţiale în toată povestea.

„Omul nu serveşte niciodată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el însuşi.”
„Nu înţelegeţi că libertatea valorează mai mult decât nişte panglici?”

Aşa cum scrie şi pe spatele cărţii, „Ferma Animalelor” poate fi înţeleasă din ultima regulă care mai rămâne scrisă pe hambar: „Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele”. Sună cunoscut?

Despre jurnale

Astăzi discutăm despre jurnale cu băieţii de la SkooBooks, Alex şi Marius.

skoobooks

De unde vine denumirea de “SkooBooks”?
Denumirea ne vine din trecut…de când ne-am propus noi să facem jurnale pentru vânzare … ne trebuia un nume şi după un brainstorming în doi, a ieşit SkooBooks; adică Books văzut în oglindă … ştim că poate nu e un nume prea inspirat, dar asta a fost.

Ce vă inspiră să meşteriţi chipul unui jurnal?
Intrebarea asta ne este pusă foarte des şi de fiecare dată avem acelaşi răspuns: Picasso avea o vorbă care, cel puţin la noi, este perfect valabilă: “Inspiraţia vine, dar trebuie să te găsească muncind”… şi cum noi petrecem cea mai mare parte a timpului în atelier, ea vine de la sine. Plus că atunci când nu suntem la atelier mergem prin târguri de antichităţi, magazine second-hand, curţi părăsite, unde găsim diferite genţi, accesorii de aplicat pe coperţi, bucăţi de lemn etc.

V-aţi certat vreodată din cauza ideilor diferite?
Nu! Chiar considerăm că e bine să avem idei diferite; dacă avem două idei diferite, le punem pe ambele în practică…
Idei diferite = jurnale diferite.

Ce rol are munca în echipă în atelierul SkooBooks?
Ne ajută foarte mult. De obicei, când avem mai mult de lucru avem sarcinile împărţite: unul dintre noi se ocupă de partea de legătorie, altul de copertare, unul răspunde la mailuri, altul trimite coletele şi tot aşa. In felul ăsta stresul e mai mic şi nu ne încurcăm unul pe altul.

Cum aţi defini jurnalul?
Jurnalul este o combinaţie între o bază de date plină cu amintiri şi pădurea de unde ţipi cât te ţin plămânii, şi unde îţi verşi frustrările şi supărările. Cel puţin asta e idea noastră; cred că până la urmă jurnalul este ceva ce vrea fiecare să fie pentru el, un simplu caiet sau un prieten de nădejde în care găseşti mereu un ajutor.

Ce rol joacă aspectul unui jurnal?
Ştim că de obicei nu trebuie să judecăm cărtile după copertă, dar în cazul jurnalelor noastre coperţile joacă un rol definitoriu. Fiecare jurnal capătă personalitate în funcţie de cum ne jucăm cu el: poate exprima duritate sau, din contră ceva mai feminine şi aşa mai departe; unele sunt făcute când suntem mai nervoşi, altele când suntem bine dispuşi şi asta se vede şi pe jurnale. Oricum, fiecare cumpărător al nostru este atras în prima fază de aspectul jurnalului, pentru că găseşte acolo o mică părticică din el. 

Dacă vreţi să intraţi în posesia unui jurnal, îi găsiţi http://skoobsbooks.blogspot.ro/ sau pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/skoobs.books?fref=ts.