12+

Azi a plouat. A fost ca o primă zi. Dacă n-aş fi ţinut evidenţa anotimpurilor, aş fi spus că e toamnă şi că şcoala trebuie să înceapă. Flori, festivităţi, felicitări, lacrimi.

Am crescut în bănci. 12 ani am ascultat, am scris, am imitat. Am luptat, am obținut victorii, am fost înfrânți. Ne-am șlefuit. 
Mulțumesc părinților care ne-au fost primii dascăli. Vă mulțumesc pentru diminețile în care ne-ați trezit și ne-ați dus la școală. Mulțumim pentru încurajări și mustrări. Fără voi, nu am fi ajuns astăzi până aici. 
 Mulțumesc fiecărui profesor care a stat în fața noastră; la catedră sau printre bănci, ne-ați învățat cu blândețe, cu fermitate. Ne-am ales mentori și ne-am luat îndrumători pentru visurile noastre profesorii care ani la rând au strigat catalogul, au anunțat lucrări și au trecut note. Noi suntem rodul dragostei părinților noștri și rezultatul muncii dascălilor care, uneori, au crezut că eforturile lor sunt în zadar. 

Ne spuneați că viața acum începe. Permiteți-mi să cred că viața a început deja. Cu prima răsuflare, cu primul zâmbet, cu primul pas. Voi, dascălii, ne-ați luat de mână și ne-ați trasat cu cretă labirinturile vieții. Ne-ați îndrumat. Ne-ați determinat să visăm și să muncim. Astăzi tot ce facem e să pășim singuri înspre o altă etapă. Plecăm cu sfaturile voastre înspre visurile care deja au aripi. 

E ciudat cum, mai devreme sau mai târziu, locurile în care am fost devin muzee. Nu trebuie închise, nici puse în spatele vitrinelor de sticlă. E de ajuns să spunem când trecem printr-un anume loc „Uite, aici am….”. 

Îmi aduc aminte de prima zi de școală. Mă rătăcisem pe coridor și afișasem o mutrișoară supărată când părinții m-au întâmpinat după ce ieșisem din clasă. Îmi amintesc fragmențele din acea zi. Imaginea învățătoarei care urma să ne modeleze piciorușele pentru drumul anevoios care avea mereu același orizont: tabla. Odată ce am învățat să pun creta în întunericul acela, orizontul meu s-a dilatat, sărind dintr-un cuvânt în altul până la marginea universului. Îmi plăcea școala. Mult. Mama mă trezea, îmi prindea părul, iar eu mă grăbeam întotdeauna să ies devreme din casă. Tata mă ducea la școală, mă lăsa în clasă, acel univers cu scaune mititele și băncuțe mărunte. Am crescut în praf de cretă, am cochetat cu clopoțelul, m-am jucat paradis și am sărit elastic. M-am jucat de-a v-ați ascunselea și am repetat lecții în pauză. Am fost la concursuri, am plâns înainte de producții, am tremurat de emoții pe scenă la serbări. Îmi amintesc de primele săptămâni de școală când orarele nu erau stabilite definitiv. În clasa a V-a eram fascinată de faptul că fiecare oră are un profesor al ei și că totul se schimbă. 

Apoi liceul. Nu știu cum sunt cei care au schimbat școala de două sau trei ori, dar eu am crescut odată cu școala. Coridorul cu imagini ale compozitorilor de muzică clasică. Scările roșii, ușile verzi, sala profesorală, pianul din sala festivă. Ah, sala festivă. Deși a rămas în clădirea veche, acolo îmi sunt toate emoțiile și respirațiile entuziasmate. Acolo mi-e sufletul de copil, acolo sunt hainele lui de copil. Școala e muzeul copilăriei mele. Curtea școlii e amfiteatrul copilăriei mele. Clasele sunt laboratoarele copilăriei mele. O să-mi lipsească trezitul acela de dimineață, alarma oprită de zeci de ori, drumul până la școală, acel „ne vedem la fără un sfert”, clopoțelul de la 8, pauza mare, covrigeii calzi. O să îmi lipsească să fiu elevă. O să-mi fie dor să stau în bancă și să ascult cum profesorul meu preferat strigă catalogul, citește notele lucrărilor sau dictează titlul lecției înainte de a povesti pe scurt despre ce e vorba. 

Am crescut în bănci, ascultând, scriind, repetând. Ne-am făcut visuri pe ciorne. Acum e timpul să punem în practică planurile pentru ca omiduțele care ne-au fost încredințate să își ia zborul. Adio? Nici vorbă. E un bun venit. E o altă portiță care se deschide înainte. E un început nou. Astăzi. Eu nu spun carpe diem, ci fii înțelept! Numără bine anii. Fii chibzuit! Nu îngropa talantul. Muncește.

Celor mai mici … Nu fiți ca noi. Fiți mai buni decât noi. Învățați tot ce se poate. Citiți. Ascultați. Visați. Munciți. Cât despre bac, nu ne țineți pumnii. Rezultatele nu țin de urări, de pumni ținuți sau de vreun trifoi cu patru foi. Urați-ne spor la învățat. Rezultatele bune vor fi urmările muncii depuse de către noi. Comenius spunea că toată viaţa este şcoală. Noi terminăm 12 clase. Dar școala continuă. Toată viața.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *