Scrisoare către un copil nevăzător

Publicat pe Publicat în Nescrise...

 

Citeam acum câteva zile că, dacă lumea întreagă ar fi oarbă, pe câți ai mai impresiona?

Suflet drag. Am vrut să îți arăt lumea. Am vrut să îți pun cerul pe un umăr și să îți îndrept bărbia pentru ca privirea ta să umble pe cărările dintre ele. Am vrut să îți pun în palme pui de rândunică. Ba nu. Ghiocei. Pentru că nu iau totul cu ei atunci când pleacă. Am vrut să îți pun culorile curcubeului la picioare după ce am fi privit amândoi picăturile de ploaie de pe geam. Ah, și câte am mai vrut să îți arăt… Dar ochii tăi s-au ferecat într-un întuneric greu. Ochii tăi au pietrificat lumina. Au ofilit razele până au devenit umbre. Umbrele și-au dat mâinile, și-au plecat capetele și au amorțit. Privirea ta e mereu rătăcită și drumurile ei nu duc nicăieri.

Tot ce am e risipă. E nimic. E un întuneric cu forme diverse cu care mă îmbrac, mă înconjor, mă alint. Tot ce am e obstacol în calea ta. Tot ce am te ucide. Pipăi cu mâinile drumul ca să nu cazi. Pentru că eu m-am înconjurat cu multe. Ca să am. Să atrag priviri. Să cuceresc alte și alte universuri care mi-au îngreunat zborul. Tot ce-am strâns pentru mine e povară pentru tine. Toate astea nu aduc nicio lumină- nici în palmele mele, nici în sufletul tău.

M-am întrebat ce aș putea să îți spun. Eu m-am obișnuit cu răsăriturile, cu apusurile, cu rouă, cu tot. Nu mai tresar de încântare; nu mă mai cutremură nimic. Așa că mi-am acoperit ochii. Am umblat o zi legat la ochi. Am pipăit obiecte și fețe. M-a cuprins o disperare profundă. Dar nu din cauza ochilor care nu vedeau, ci a sufletului orb, surd și mut. Mi-am spălat sufletul în boala ochilor lipsiți de strălucire. Mi-am dat seama că niciodată nu aș putea să te conduc printre minunile dintre gunoaiele acestei lumi, decât dacă nu eram eu însumi orb. Da. Privirile sunt furate de sticlă colorată. Sufletul însă… el vede. Pentru că sufletul nu ne aparține. Are ceva în el. Ceva neîntinat care ne permite să atingem clipe de har.

Înainte să te iau de mână, trebuie să fiu orb. Orb în fața judecății care privește la fața omului, a lucrului. Când sunt orb de ochii aceștia, sufletul meu nu mai e o oglindă. E un izvor care inundă seceta ochilor profani. Vreau să fiu orb alături de tine. Doar așa voi înțelege zgomotul valurilor care se izbesc de stânci, doar așa voi învăța să recunosc pașii celui iubit, doar așa voi putea să deosebesc bunătatea de viclenie. Dacă voi fi orb, voi învăța să ascult. Voi învăța să prețuiesc. Voi învăța să iubesc. Învață-mă să fiu orb.

Ți-am scris eu, Ucigașul clipei.

 

Fotografie: Ciprian Moldovan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *