Resturi

Publicat pe Publicat în Nescrise...

În seara asta caut povești, mănânc mandarine și țin un iepuraș în brațe. Are blăniță pufoasă, urechi lungi și năsucul i se mișcă odată cu mustăcioarele. Poate îmi adoarme în brațe. E așa de cald. Îl aud sosind. Îl văd dinainte să deschidă ușa. Nasul i-a înghețat, mâinile la fel, iar de talpa ghetelor are prinse bilete de tren din gara care nu se închide niciodată. Pe trotuare, mici steluțe de gheață își dau mâinile și încremenesc așteptând. Pașii trecătorilor? Zăpada? Dimineața? Cine știe… Ah, îl aud urcând treptele. Va intra curând. Va intra fără să bată. E printre singurii și puținii care intră neanunțați. A ajuns. Se oprește la intrare, își domolește răsuflarea și-și suflă în pumnii înghețați. E obosit.

– Bună seara! Ai sosit?
– Da.
– Cum a fost?
– E tot mai frig. Mi-au înghețat picioarele. În compartimentul meu s-au ars becurile. Am stat aproape de intrare. A fost frig acolo.

Își dezleagă șireturile, își dă jos haina. Se dezbracă încet, lăsând căldura de acasă să-l pătrundă și să-i înece toate întunericurile. E gol. Gol-goluț. A rămas exact imaginea pe care am văzut-o azi dimineață în oglindă.

– Vrei să vorbim?

Mai iau o mandarină. Geamurile s-au aburit și nu ne aude nimeni.

– La ce te gândești?
– La ce-aș putea să nu mă gândesc? Am găsit doar un singur zâmbet sincer în toată grămada asta de zi cenușie. Portarul mi-a zâmbit plecându-și fruntea când am trecut pe lângă el. Apoi, peste tot oameni grăbiți. Aglomerație. Agitație. Zgomot. Parcă nu mai recunosc melodia pe care am ascultat-o atât de mult iar și iar și care mi-a plăcut cândva. E ca și guma de mestecat care își pierde aroma după ce o mesteci câtva timp. Zgomotul acoperă zgomotul. Zgomotele se înghit între ele.
– La ce te mai gândești?
– La faptul că nu va fi aici de Crăciun. La mâini reci, la telefoane, la mesaje, la… absență. La un loc gol la masă. Lângă mine.
S-a întâmplat ceva?
– Mereu se întâmplă. E ca și cum am încercat atâta timp să țin apa în loc, să nu treacă de mine. Până când am înțeles că mă înec oricât aș încerca să opresc fluxul. Am închis ochii și am lăsat apa să mă închidă în veșnicia ei frământată.
– Unde ești acum?
– Într-un tren care are întârzieri și totuși ajunge prea repede nicăieri.
– Unde ai pornit?
– Mai știu și eu…
– Te-ai împrietenit cu cineva în călătoriile tale?
– Mereu sunt oameni. Aceeași țărână cu chipuri diferite. Oamenii ascultă știri care afectează emoțional și își cumpără lucruri de care nu au nevoie. Își fac reclamă din lucrurile cele mai rușinoase pe care le trăiesc. Își spun de pe acum sărbători fericite, porcii sunt tăiați deja, iar din târgurile de Crăciun ies aburi de la ceaiul fierbinte. S-au aprins luminițele, dar în mine e beznă.
– Te-ai ales cu ceva în călătoriile tale?
– E dureros faptul că reclamele îmi spun despre netul pe care îl primesc dacă … dacă … dacă… pentru ca elfii să zică e un miracol de Crăciun! Adică, am înțeles eu, ni se dau televizoare, telefoane și net ca să nu ne plictisim de sărbători.

A plecat. Trist mai e și omul ăsta… deși… are dreptate. Uneori. Poate întotdeauna. Când m-am privit în oglindă, imaginea era aburită, iar eu am auzit ușa de la intrare închizându-se.

 

Fotografie: Ciprian Moldovan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *