Nescrise...

Povești contemporane sau stilul împăratului

04/22/2018

În copilărie mi s-au citit povești. O gră-maaa-dă. După ce am învățat să citesc singură, citeam la masă. Încă mai fac asta. Ai mei s-au obișnuit și nu-mi mai spun vezi că nu le poți face pe amândouă. Mi-a luat ceva vreme ca să mă prind de faptul că poveștile sunt un fel de profeții, prinții ăia curajoși nu prea evadează în realitatea de azi și că există balauri și vrăjitoare în fiecare dintre noi. Ah, și chiar dacă mereu înghițim mere otrăvite, tot nu ne învățăm minte să nu mai vorbim cu străinii.

N-am mai scris de ceva vreme; despre iubire nu m-am încumetat pentru că perioada asta îmi dă peste mână, peste idei, peste… tot ce apucă din cauză că … păi, cred că Cineva a spus mai taci. Scrii și nu știi nimic. Ia mai taci și fă să vezi cum e! Mi-am dat seama că, într-adevăr, nu știu nimic despre Dragostea care tace și face. Mi-am dat seama că sunt falimentară și că ar fi bine să mai trec și la practică. Pe Insta mă gândeam să nu mă mai plâng (sper să-mi amintesc), iar aici… ei bine, mi s-a transmis indirect că scriu prea trist și melancolic. No, mie îmi părea bine, pentru că Doamna de Staël spunea că melancolia este adevărata inspiratoare a talentului. În orice caz, apreciez grija voastră și poate că aș aprecia-o și mai mult dacă m-ați întreba pe mine de urmează să-mi crestez venele au ba, nu pe cine ați întrebat. 🙂

No, să revenim la oile mele. Azi mi-am amintit de Hainele cele noi ale împăratului. O știți? Aci o găsiți de nu. Iar de nu vreți s-o găsiți acolo, citiți în continuare. Tipu’ ăsta era taaare pasionat de haine. Îi plăceau mult. No. Într-o zi, doi șarlatani, vin în regat și se laudă că hainele pe care le fac ei, pe lângă faptul că sunt nemaipomenit de frumoase, se făceau nevăzute pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte. Cine-i primu’ la tejghea? Împăratul. Pe scurt, ăștia doi îl storc de materiale scumpe; ce făceau ei de fapt? Tot ce primeau ascundeau în saci, iar ei se prefăceau că țes și croiesc la hainele astea magice. Împăratul trimite doi slujitori ca să verifice demersul. Cei doi, înțelepți puși în slujbe de cinste, nu văd nimic, dar, crezând că sunt proști, se prefac și laudă nimicul închipuit. Împăratul va face același lucru, crezându-se singurul care nu vede nimic. Majestatea Sa este sfătuit să îmbrace minunatele veșminte la următoarea paradă. Și uite-așa, gol-goluț, ză his highness, defilează mândru prin fața supușilor săi. O mogâldeață de copil are curajul să spună ceea ce vede: Adevărul – împăratul e gol. Ăst fraier se duce până la capăt cu rușinile, unele acoperite, altele înghițite.

Iar e vorba de decență. Am sărit din cizme-n șlapi, că deh, așa o fo’ să fie. M-am tot străduit să găsesc o definiție la decență. Ceea ce era decență la mine, nu era decență la alții, așa că am renunțat. Dex-ul trimite la modestie. Mna, dex-u’-i prost. Cineva îmi spunea că decența = să mă simt bine în ceea ce port. OK, dar asta înseamnă că pot ieși și-n boxeri afară, doar în ăia mă simt bine și no, care-i problema?

Ceea ce nu înțeleg oamenii e că Dex-ul nu are decența explicată în funcție de statut, perioadă din viață și bani. Ne sacrificăm reputația pentru un examen, un om, un standard. Pe Nastratin Hogea îl știți? Cel care le dă de mâncat hainelor pentru că în funcție de eticheta acestora e așezat el la masă. Decența e testul tău și testul oglinzii tale. Îl verifici după felul în care te privesc oamenii: cu respect, cu salivă în colțul gurii, fluierând sau strigând după tine.

Indiferent cât timp aș lăsa să treacă, vorbele astea ar veni tot așa. Încolo, spor la defilare!

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *