Povestește-mi…

Publicat pe Publicat în Nescrise...

S-a început o lume nouă pentru mine. O lume în care acasă începe să însemne tot mai mult o inimă.

Zilele au trecut încet. Luni a fost frig. A plouat. Marți a apărut soarele. Miercuri a fost cald. Acasă am găsit un buchet de viorele și ghiocei într-o ceașcă de porțelan. Primăvara. Viață. 

Grevă. Bagajele și rugăciunile oprite în gară. Taxi, telefonul, stația, aglomerație, timpul grăbit de la încheietură și soarele ce apăsa umerii. A venit cu mine; a așteptat. M-a îmbrățișat la plecare și s-au liniștit apele. Mi-a spus să am grijă. Om bun și frumos. Dar ea încă nu știe. Nu vrea să vadă.

Mulțumesc. 
Pentru că atunci când rămâi singur și ai nevoie de ajutor, frumusețea nu-ți folosește. Dar bunătatea și răbdarea… bucățele de cer în sufletul celui care întinde mâna. Știi? Îmi spuneai că tu cauți Cerul. Am învățat că, uneori… Cerul are formă de mâini întinse și pași ce se grăbesc să ajute pe alții.

A fost cald. Soarele a venit cu mine. Drumul înspre casă. Biserici vechi, oameni întorcându-se, case mititele, pomi cu ramuri înmugurite și cer coborât pe pământ. Au fost nori, însă fără ei, apusul nu s-ar fi stins în culori atât de frumoase. Orășelul mic, oamenii ieșiți la plimbare și inima mea așteptându-te. Am multe de-ți povestit. Și poate că nu voi spune multe…

Și da… aveam mâinile calde. În sfârșit.

Hai acasă.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *