Poveste de spus la gura sobei

Publicat pe Publicat în Nescrise...

A fost odată o dimineață de luni. Cerul ei își sprijinea tâmplele de cerul pe care călcau pământenii. Era frig și erau stele în sufletul călătorului.
Marți s-a pierdut undeva între luni și miercuri; amorțire de gheață și reverii.
Miercuri și-a domolit frigurile. Privea cu drag numele scrise pe geamurile aburite ale trenului. Spre seară s-a înfuriat; oamenii erau nestatornici. De supărată ce era, s-a înserat mai devreme. Noaptea și trenul goneau prin zăpadă.

Mi-am scos copilăria din pod. Avea rugină pe piciorușe. Funia cu care fusese legată era verde; același verde pe care l-au păstrat ochii ei. Odată cu vechea eu pe care tocmai o scosesem din trecut, au năvălit amintirile unor ierni în care râdeam și aveam mâinile calde.
Săniuța. Fetița și bunicul. Bunica așteptând acasă, dojenindu-l pe bunic pentru că a ținut fetița prea mult la zăpadă. Bunicul privea fetița; fetița se uita în ochii de caramel ai bunicului. Zâmbeau ștrengar cu obrajii pișcați de frig.
Când am văzut sania… nu am recunoscut-o. Am spus că nu e cea de atunci. Dar ea era. Mică fiind cândva, sania îmi părea uriașă. Acum, priveam copilăria care-mi păruse atunci un univers uriaș.

Luăm amândoi săniuța și urcăm dealul alunecând și râzând.

– Alle, tu știi să conduci sania?
– Nu știu… ce ne facem?
– Păi, e simplu. Când vrei să oprești, pui piciorul așa. *demonstrație*

Drumul de sus până jos cu săniuța de atunci nu a fost chiar în linie dreaptă. Dar au fost râsete și chicoteli și bucurii și obrăjori îmbujorați și hai să ne mai dăm o tură!

Și știu acum că povestea copilăriei nu are sfârșit niciodată.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *