Păpușa de la malul mării

Publicat pe Publicat în Nescrise...

Ne cunoaștem de când eram mică. Ea nu mi-a spus niciodată câți ani are. Nici care e adevărata culoare a ochilor ei. Poate albastră, când stau deasupra ei. Poate verde, atunci când trupurile noastre devin una. Poate cenușiu, atunci când cerul îi stă pe umeri și o face să țipe sub zborul pescărușilor.

Mi s-a făcut dor. Acum. Chiar acum. E o secundă uitată pe repeat care bate dor-dor în loc de tic-tac. Mi-e dor, înțelegi? E dorul acela nu contează cu ce sunt îmbrăcată, lasă-mă să iau cheile de la mașină, să cobor și să plec, să plec, să conduc toată noaptea și dimineață să îngenunchez la malul mării.

Acum. Vreau acum. Pentru că mi-e mai dor de ea acum decât în timpul iernii. Mi-e dor de ea acum, acum când e secetă în suflet, e pustiu în lume multă, e prea mult zgomot, e prea multă vorba și prea puțină fapta. Lasă-mă să plec. Vino cu mine. Lasă-mă să alerg desculță pe nisip, lasă valurile să mi se izbească de coapse. Lasă-mă să mă vindec de secetă pe malul mării.

Pe cealaltă o cunosc de când își răsucea cârlionții pe după degețelele mici și avea teniși galbeni. O știu de când a învățat să înoate în larg, în apa aceea verde cu nisipuri de scoici. O știu de când cobora pe plajă și vorbea cu soarele care își storcea razele de apa sărată și alerga pe mâinile ei sărutând-o. O știu de multă vreme…

Stătea pe umerii tatălui ei. Cârlionțată, cu ochi mari, sorbea marea din priviri.
– Uite că mișcă!
Doamna se minuna de fetița pe care o crezuse păpușă.

Așa a început povestea de dragoste dintre mare și ea

Fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *