Nescrise...

Nu există mâine

12/21/2017

Devin specialistă la numărătoarea inversă. Îmi pregătesc discursuri care vin după 3, 2, 1, 0. Câteodată spun bună dimineața, ai grijă de tine, îmi lipsești. Alteori, discursul meu e o fugă până la gară și o îmbrățișare prelungită, arahide cu sare, scrisori numerotate și dovlecei pané.

Geamurile erau aburite, ca și cum cerul și-ar fi turtit nasul de ele, privindu-mi somnul. Când e înnorat, am impresia că cerul își umflă obrajii ca să nu se mai vadă stelele. Cineva l-a strâns de obraji noaptea trecută pentru că dimineață decembre ninsese. Numărătoare inversă cu fulgi de zăpadă. În loc de petale, fulgi. Acolo unde ești tu, timpul e mai tânăr cu o oră. Fără tine, aș fi acceptat bucuroasă sincopa, însă la ce bun când tu nu ești aici ca să te ascunzi cu mine în clipa aceea?

Aici a nins. Acolo a plouat. E același cer peste noi. Cu un ochi râde și cu altul plânge, însă care ochi face ce… n-aș ști să-ți răspund. Pământul stă de veghe. În fiecare noapte povestește despre ziua de ieri, iar eu adorm cu o zi înapoi. Pentru că amintirea e plăcută, are brațele calde și mă pot ascunde acolo. Se vorbește despre fluturi, despre așteptarea care vindecă, despre dor. Ah, mereu e vorba despre dor. E ciudat cum știm că ne e dor. Dar… de unde știm? Câteodată simțim că ne sufocăm sau că pereții se îmbrățișează și ne apasă, ne sufocă, ne fac mici, mici de tot… Ne uităm în gol și oftăm. De unde până unde ne stăpânește dorul? Cum se numără? Cum se traduce? Câte anotimpuri are?

Număr invers. Până mâine, până răspoimâine… până vii acasă. De fapt, nu există niciun mâine. E mereu azi. Sunt mereu în azi. Deci, azi vii acasă.

 

Fotografie: Moldovan Ciprian

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *