Ce ar spune un rucsac dacă ar putea vorbi

Publicat pe Publicat în Nescrise...

Eu merg cu oamenii. Călătoresc, fac popasuri. Drumeții, escapade, vacanțe. Locuințe noi, vizite sau tabere. Îmi place să merg cu ei. Își iau atâtea lucruri inutile… Mereu uită câte ceva. Mereu își pun prea multe și niciodată lucrurile de care au nevoie. Încerc să le spun atunci când se așază pe mine și se străduie să-mi închidă toate buzunarele. Îi las să se învârtă în jurul meu, să scoată și iar să îndese. Cum zic ei, cine știe, poate am nevoie și de asta… Când se întorc acasă, întotdeauna sunt și mai burdușit. Ei le spun suveniruri. Își decorează casele și trupurile cu ele. Le poartă sau le privesc atunci când nu pot pleca și oftează.

Câteodată, le vine așa, să plece. Oriunde, doar să plece. Să scape din agitația mulțimilor, din zarva care îi trezește înainte de alarma telefonului, de gunoaiele care au formă de cuvinte. Vor să plece, brusc. Să urmărească luna, să prindă soarele care se furișează pe după linia orizontului. Să respire liber dincolo de tot ce îi apasă. Să plece undeva, oriunde, să fie mai aproape de cer. Să-și audă inimile, să lase jos cerurile care le stau pe umeri și ploile care le întristează fața.

Am văzut multe răsărituri și apusuri. Și știu că fără nori, cerul de dimineață nu ar fi la fel de frumos, iar clipele în care se dă stingerea într-o parte de univers nu ar avea același farmec. Soarele înfășurat în norii cu pântece movulii, razele care despletesc griurile de pe linia orizontului... În momente ca astea, oamenii se opresc din goana lor și trăiesc. Respiră profund și uită că timpul, dușmanul care îi zorește blestemat, trece pe lângă și prin ei. Se odihnesc privind la soare. Uită că trec. Își amintesc doar atunci când își văd umbrele; apoi pleacă mai departe, încercând să-și întreacă propriile umbre.

Oamenii au timpuri relative. Practic, ceasul arată atât cât vor ei ca vremea să fie; azi e mi-a fost frig toată ziua, mi-e dor de mare. Ieri a fost m-am săturat de blocurile astea, vreau să plec. vreau să dorm sub cerul pe care se leagănă stelele, vreau să văd licuricii și să aud greierii cum cântă împrăștiați prin iarbă. Mâine ar putea fi mi-e dor de drumeții pe munte. de cortul acela în care dormeam îmbrățișați, așteptând să ne trezească soarele în drumul lui spre zenit. E mereu atât cât vor ei să fie. Au doar două anotimpuri. Unul în care lucrează ca să poată pleca; își desenează planuri și trasee. În celălalt anotimp pleacă, se rătăcesc și își domolesc inimile. Anotimpul ăsta e mereu mai scurt. Mereu se întreabă cât mai pot rămâne?

Oamenii pun în mine haine, cărți, bilete de tren, de avion. Duc hărțile visurilor lor în buzunarele mele. Hainele lor purtate spun povești. Spun despre destinațiile care nu erau în plan, spun despre minunățiile pe care le întâlnesc în drum, de oboseala care îi doboară la finalul zilei, de pielea bronzată și febra musculară de a doua zi. Ascund în buzunarele mele buchețele mici de flori, scoici, pietricele. Își aduc aminte târziu de ele, atunci când călătoria s-a sfârșit de multă vreme.

Mergem în multe locuri împreună. Eu mă întorc mai ponosit și cu nisip în buzunare. Ei se întorc bronzați, cu kilograme în plus sau cu dureri de la atâta umblat hai hui. Și cu sufletele resetate. Cu amintirea. De aceea zâmbesc atunci când se uită la fotografii. De aceea le păstrează. Se revăd acolo de unde au plecat. Oamenii colecționează amintiri. Locuri. Oameni. Senzații. Răsărituri. Apusuri. Focuri de tabără. Îmbrățișări. Dimineți pe plaja pustie, seri cu ciocolată caldă pe munte, sub cerul greu de stele. Dar mereu se întorc acasă.

 

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *