Cântec de leagăn

Publicat pe Publicat în Nescrise...

Am făcut înconjurul lumii. Balta de pe trotuarul din fața casei lui, râul în care se scăldau în copilărie, marea care s-a oglindit în ochii ei, oceanul la care visează amândoi, ceața care încununează piscurile cele mai înalte. Am alunecat pe umbrela care îi făcea să meargă ținându-se de mână și de acolo am ajuns în palmele lor calde. I-am văzut ezitând să-și ia rămas bun, le-am pândit primul sărut ascuns în prima floare deschisă de liliac.

– Oare cum arată stropii de ploaie căzuți peste puful de păpădie?
– Așa cum arată cei din părul tău atunci când te prinde ploaia fără umbrelă.

Îi spune des că e frumoasă. Că are curaj. În căderea mea am învățat că oamenii depind unul de altul. Că au nevoie să audă cuvinte. Că au nevoie să fie ținuți în brațe. Că li se face dor, că vor să audă o inimă bătând lângă inima lor, că… Habar nu au ce urmează să se întâmple peste zece minute, însă au curajul să iubească. Să își spună pe curând, să-și scrie scrisori, să aștepte mâinele care le aduce revederea.

Cădem de acolo de sus și îmbrățișăm pământul, marea, seceta, oamenii. Unii ne ascultă, ne primesc îmbrățișarea, plâng cu noi fără ca ceilalți să știe. Noi… uneori plângem în căderea noastră. Dar se întâmplă minuni atunci când sărutăm seceta. Muritorii știu că cerul a făcut dragoste cu pământul când, dimineața, văd muguri și boboci, viața răsărind de sub umezeală.

Îmi place să alunec pe ferestrele oamenilor. Îi văd împreună la cină, apoi citind, uneori iubindu-se, îmbrățișând sau rugându-se la ceas târziu în noapte. Îi văd pe alții cum ne ascultă simfoniile pe care le cântăm în călătoriile noastre, căzând peste felinare, umeri, trepte. Aducem promisiunea curcubeului în tristețea noastră și doar sufletul care se oprește din când în când din goana-i blestemată ne poate înțelege.

Aduc cerul pământului și duc cerului pământul. Am o lume cu susul în jos. O lume văzută din vârful unui pantof, un univers ce alunecă pe culorile impermeabile ale unei umbrele, un geam închis de prea multă vreme și o străduță prăfuită ce-și poartă istoriile în urme care nu se văd.

Pământul mă înghite, iar eu duc cerului poveștile lui…

 

Sursă fotografie: Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *