Aripile de pe trotuar

Publicat pe Publicat în Nescrise...

M-am întors acasă cu flori de grădină. Nu au prins bruma, spunea ea. Ciudat. Au fost aduse tocmai din acel loc. Locul de care mi-e teamă. Locul în care am pierdut, dar am și câștigat.

Curajul meu arată întocmai ca și ghetuțele de toamnă pe care le-am scos din dulap; prăfuit. Pentru că acasă, inima mea a umblat desculță. A fost întâmpinată în prag atunci când ajungea târziu. Cu flori. Cu îmbrățișări. Cu iertare. Cu zâmbete. Cu patul făcut și cu mâncare caldă. Acum își face bagajele. Și se teme. Teribil. De oameni, de zile cu ploaie, de diminețile cu nori, de cuvintele dure, de nedreptate, de neputința ei, de singurătate, de durere. Oare nu e mereu așa atunci când plecăm de acasă?

Acolo te confrunți cu cine ești tu cu adevărat. Acolo poți fi lumină. Acolo îl reprezinți pe Dumnezeu. Hai, copil. Hai. Îmi vorbea pe un ton blând, cald, aproape în șoaptă. Așa cum îmi vorbește atunci când vine acasă. Când mă încurajează. Când îmi spune bună dimineața. Sunt convinsă că așa sună și vocea lui Dumnezeu atunci când plec de acasă și cineva rostește binecuvântarea peste mine.

Mai știi când am găsit puiul de pasăre pe trotuar? Era mic, mititel. Eram uriași pe lângă mica zburătoare. Stătea nemișcată lângă pantoful tău. Știi ce m-a uimit cel mai tare? Faptul că ai observat-o. Faptul că te-ai oprit. Era ca și cum o stâncă privea un fir de nisip. Mititica avea gheruțele încleștate. Îi fusese frig. Se oprise acolo unde nu mai putuse să mergă mai departe și aștepta. O rază de soare. O pisică. Alte păsări. Și venim noi. Ne oprim și o luăm în palmă. Un ghem de pene colorate cu cioc și piciorușe. Am crezut că e bolnavă, că e prea pui ca să poată zbura, dar, după ce s-a încălzit, s-a zbătut în pumnul meu și a plecat ca și cum niciodată nu s-ar fi oprit.

M-ai învățat că, oricât de neînsemnată ar fi problema care mă ține în loc, Dumnezeu știe. Și se oprește. Și mă ia în brațe. Și îmi repară aripile. Poate pentru lecția asta nu am fost eu prima cea care a observat micuța zburătoare de pe trotuar.

Acum împart viața cu tine. Bucuria mea, tristețea, fricile, ideile năstrușnice, timpul meu, planurile mele. Mă înveți, mă schimbi, mă inspiri. Ești acasă. Tu mi-ai spus că Dumnezeu e mai aproape de mine decât ești tu. Să-mi reamintești asta. Pentru că mereu uit. De aceea ai venit tu. Ca să scriem împreună…

Fotografie: Ciprian Moldovan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *